privirile mele

privirile mele

s-au pitit în doi sâni

ca-n două țurloaie

de minuni.

am stat la poarta

ochilor tăi,

îngenuncheat

 ca magul

de dragul

coapselor tale

 de lapte,

sorbindu-ți făptura

în șoapte.

te rog,

 angajază-mă

 sculptor de-o zi,

din fermecătorul

 tău

îmi arde-n inimă iubirea

sorb din albastrul cerului nemărginirea,

adun la fluturi din petale moarte,

îmi arde-n inimă iubirea,

ies ca-n legende numai vâlvătăi

și nu mă satur niciodată

privind ca sclavul dulcii ochi ai tăi.

aud cum tainic bate nevăzut,

zv

cum ninge 

parcă ar crește zilele copilăriei
în ochii tăcuți

duios

te țin în pumn iubire
ca pe un hulub speriat

când te așez în mine
umblu haihui fără să știu

trecea prin oameni cu oglinda aproape de chipul ei
uneori își vedea buzele alteori ochii
trebuia să existe un loc unde să vadă și pletele pe care se coc gutuile
de aceea căuta diferite unghiuri


dacă vreun șarpe lăsa dâre sticloase
îngheța până in

Iarna tinereţii

Gerul norii i-a cuprins

Și, de frig, ochii le-au au plâns.

Lacrimile lor ne-au nins

Cu stele - un alb necuprins.

Iarnă, eşti cu multe feţe :

Ne încânţi punând, la juneţe,

Pârtii în inimi deschise,

Ca să alunecăm pe vise.

Când fiorii ne

Iarna copilăriei (mele)

Din zori în seară-a nins.

Crişu-i un şarpe îngheţat,

– În satul de omeţi cuprins –,

Prins în chingi la hibernat.

Cu obiele-n opinci îngheţate,

Mulţime de voinici la săniuş,

Cu feţe mici şi-mbujorate,

Fac mare zarvă pe Hurupuş.

Năluc

 până și doctorii au încetat să-i mai îmblânzească viermele care roade 
mai fac câte o radiografie din când în când
apoi pleacă și îi spală măștile decupate

el se întoarce cu fața la peretele renovat de curând
deschide fereastra și ridică dantela

     Crivăţ şi ger

Crivăţul a pornit, hai-hui,

Peste creasta muntelui.

De o stâncă se loveşte

Şi-o aripă si-o răneşte.

Durerea l-a scos din minţi

Și biciuieşte cărunţii munţi,

Spre nori îşi ia avânt

Şi-i trânteşte de pământ.

Aripa, să nu-l mai doară,

Hai bate inimă surdă şi mută
Chiar dacă lacrimi te năpădesc
Azi prinde glas o vioară tăcută
Şi-n sufletul meu înnorat, o primesc.

Dansează cu mine în noapte, speranţă
De-ar fi să fie doar pentru ultimul dans
Uită necazuri, urât, aroganţă
Prinde-mă iar în

Aproape-departe, în nopțile albe,
Când doare retina și ceasu-i confuz
Adun la piept norii, vremelnice salbe,
Să-mi plouă cu doruri,amurgul difuz.

În nopțile albe, departe-aproape,
Frânturi de silabă în gânduri se sparg.
Vise păgâne se  îngână  

am noaptea rigidă- o pârghie
să răstorn universul
spirala pe care sunt
nu are sfârşit
din plăcerea urcuşului
treptele pe care mă înalţ
îmi aprind luminile
popasul pe care-l fac
e o scenă deschisă
muritorilor de rând
abia acum începe comedia
cu actori

CĂUTĂRI

un fulger sinistru scăpătat
din vârful coasei încovoiate,
trecând prin licărul
înconjurat de arcuirea vremii
a săgetat rădăcina,
lăsând-o pradă îngrăşământului

aburul
ultimilor picături
din timpul rămas,
întrun firicel invizibil
s-a înălţat
pe un cal cu

Prin mine
umblă veşnicia
într-un infinit
cuprins
între creştet şi tălpi
mă luminez
singur
din zările capului
la apusul tălpilor
mă închin
la amurgul sufletului
când ziua
dispare
la umbra gândului
şi-adoarme eternul
din mine
visând că
luminile mor
sensurile tac
iar

începe să miroase-a primăvară

începe să miroase a primăvară,

pe glesnele copacilor mugurii respiră,

vântul trece-acasă să se culce,

soarele zâmbește printre plopi

și ca-n oglinzi de-argint

își încrucișează razele,

peste pulberea albastră a gâzelor,

mijește

Blog 74

SOLITUDINE- pictură

E-o ploaie de aur de sus din înalt
Pe-a lacului undă e-o mov feerie
Iar cerul, albastru închis de cobalt
Beţie de muzică în roz reverie.

Tovarăş mi-e iară singurătatea
E-o linişte albă ce te-ademeneşte
Şi-s porţile-nchise, uitat

Ar fi trebuit să-mi cânţi
tu ştii să cânţi frumos
dar ai plâns,
lacrimi de mărgăritar
sparte pe obraz
îmi ard inima
şi totul se transformă-n funingine
pe coşul pieptului.

În cenuşa speranţei
îţi mângâi mâinile moi,
tu mângâi cu ele
suflete de piatr

Dumnezeu i-a facut pe oameni verticali,
pentru ca ei să poată vedea Cerul.
Pe mine viaţa mă face să simt uneori
că stau cu capul plecat în pămînt,
deşi Cerul este deasupra mea
un fel de astrogramă, în faţa căreia cuvintele
se chircesc de neputinţă
în

ELEGIE PENTRU TRECEREA TIMPULUI

Vremea iubirilor trece, timpul toarce mersul lui,

primăverile ne-acoperă cu mirosul lor picul de fericire

 care ne-a mai rămas; vin cocorii,

 gânduri întoarse spre trecut,

care se-adună la marginea unei poiene de vis.