Blog

Pe câmpuri, departe de toți, ai plecat.

Prin iarba înaltă te-ai pierde

Un dor nesfârșit te-a cuprins, te-a chemat!

Doar zarea aprinsă te-ar crede.

Pe strune durerea-înflorește nespus...

Suspină și vântul cu tine

Acum fericirea ce-aveai este sus

Aștepți în

Pe-aleea unde ne-am iubit e toamnă iar, e foc în jur,

În galben-roș aprins e tot! Mi-e dor de ce aveam mai pur!

Frunzele ard în vii culori! Culori ce-n suflet răscolesc.

Și ce frumos ardeam și noi... Mi-e dor de focul tău ceresc!

De sufletu-ți lipit st

O zi fără tine - e beznă. Două, trei…  - insomnii. Te rog! Scrie-mi, două cuvinte!... Mu-mu-mulţumesc!

Bravo! Viţel la poartă nouă! zise în gând, împăturind biletul. Plecă să-şi caute iubirea.

Merse şi merse, din poartă-n poartă, până dădu norocul pes

Scriu vântului

scrisori de amor

în singura formã pe care o cunosc

a furtunii,

întorcând aripi în culorile azurului,

rãvãşind cerul în gând,

şi uitând acolo unde se nasc griji, ploaia

sã stingã durerea.

Lângã chemãrile întârziate ale vântului

când vara seacã f

pan

în poiene de pădure

pan dansează peste frunze

cu femei pline de draci,

în poiene de pădure

se-aud cântece ecou,

luna bearcă spânzurată

pe-o creangă,

 drept mantou.

pan dansează nebunește

c-o budelcuță de vin,

mi le ia, mi le-nvârtește

și femeile, regește,

i

mai dă-mi o zi, măcar, o zi!,
din toate câte ţi-au rămas,
ce-nseamn-o zi, atât, o zi,
dintr-un etern în care spui,
că ai să pleci mult prea curând?

mai dă-mi un ceas, măcar un ceas,
ce-nseamnă, dintr-o zi, un ceas?
din drumul lung, cu unic sens,

Labirintul vieţii

Ne-am rătăcit în labirintul vieţii

Perfid şi sinuos destin

Frumoasa clipă a tinereţii

Aş vrea să o întorc puţin.

Să prind secundele în palmă

Să-mi amintească tot ce-a fost

Sau poate de a vieţii karmă

Ce are-n lume al ei rost.

Şi gândul ta

Avea

chef să se mire

de raclajul

dintre el

şi el.

Nu stârnea nicio bănuială.

A făcut ştrengăreşte cu ochiul.

vino să ucidem șerpii

pe cer un corb doarme ca un prinț

al ploilor de toamnă,

desdemona, du-te la crematoriu,

caută cutia cu cenușa iubitului,

dă-i drumul în vântul toamnei,

imaginează-ți că din ea au răsărit stele,

din stele vise,

zăvorăște-te-n ele,

 te-ai

În neguri smolite
în care sapă tunel
Învingătorul
noi fugărim timpul,

dar vâmtul cine-l instigă
de rupe copacii-n drum...

amprenta de neputinţă doare
şi nu ne oblojeşte nimeni
unde am putea izbândi.

Iar speranţele căţărate pe vise
cu gânduri de copil
şi

gotic târziu

toamna alunecă pe frunze,

un gotic târziu printre raze difuze,

feștilele ard printre brazi

și rozele moarte cad la pământ,

ard pletele blonde

de fete pe cer,

ducând cu ele povești de iubire,

se rup printre pomi goluri de întuneric,

se-aude depar

.................................................................

Ar

fi vrut

să-şi ia

inima în palme,

să nu-i mai simtă

bătăile zălude în piept.

Era sfârşitul sfârşitului

unui alt început…

Iubito,

pe drum de lumină

înalț dorința de a-ți fi aripă în duh

să șterg umbrele din calea ta

poieni racorose să așternem dorului.

Tu cu lacrima mea

să stingi focul ce vântul îl întețește,

nu strânge în piept

mireasma lemnului ars

și nici nu sfărâma poteci pe

ieri, recunosc, m-am îmbătat.
mi se făcuse, dintr-odată,
( habar nu am cum s-a-ntâmplat)
o sete, cel puţin, ciudată.

era şi cald, îţi jur, afară,
şi-mpreună cu-n amic
am mai stat la o gargară,
ba o bere, ba un mic,
şi, desigur, o ţigară.

când m-

la noapte vreau să te vizez femeie,
la naiba cu toţi îngerii din cer!,
că prea s-au şmecherit şi eu disper,
privindu-i, goi, dansând la o nedeie.

la naiba cu toţi îngerii din cer!,
că mi-a-ncolţit sămânţa lor stelară
şi urlu ca un pui flămând de fiar

În noaptea rece
din ape curgătoare
ridic năvodul cu înțelesuri
al toamnei adâncite în cuget,
să umplu somnul treaz
cu rădăcina amiezilor.
Să fac din răscolirea vârstei
cărări iubirii
în pieptul ars al păsării ce vine
să fie rod solfegiului d

Apoi,

a fost întunericul

definitiv.

liniștea mirosea orb

a foc fierbinte

și sacru.

timpul s-a terminat

înspre marea tăcere

fără pui de secundă.

durerea avea gust

de tămâie dulce înfiptă

în genunchiul rugii.

înăuntrul crucii

diamantele urlau

a negru încătușat.

pașii

Trecut-ai tinereţe ca vântul prin pustie

Vârtejuri ridicând în marea-ţi pribegie

Iluzii, speranţe, poveşti de dor împrăştiind

În cartea uitării pe toate înghesuind.

Privesc acum peste-a vieţii lungă cale

Incet şi sigur,  uitarea se prăvale

În noapea abisu

Îl

inundau

cuvintele-

alergau

într-o cursă disperată

pe distanţele ce se şterg

pe măsură ce se confundau

cu infinitul.