Blog

Mă uitam

pe la tâmple

şi vedeam

printre firele

de-un alb-argintiu

altele

de-un negru

aprins

să mă bucur

acum

cât mai e timp

că-ntineresc

pentru

viaţa de după

ce casă din pământ

împodobit

cu flori viu colorate

şi-un vişin

în rod

hrăneşte

în zbor

păsări.

noi, visătorii

noi, visătorii, în noaptea de toamnă,

visăm o lume ireală în munții carpați,

se scutură frunza prin vise de codru,

suspină învinsă ca niște soldați.

din ce veac am răsărit pe pământ

în ochii lunatici ai acestei lumi  orbitoare?

umbra toamne

Pamflet
V-ați întrebat vreodată ce este-ntr-o gentuță
Din piele... nu contează. E-adevărat, drăguță...
Și pielea, e și ea, un bobuleț mai fină...
Dar nu atât, să-ncapă, în prețul de-o mașină ?

V-ați întrebat vreodată, o rochie de mireasă,
Ce dedesupt

IATĂ LUMEA

Dumnezeu

ostenit de risipiri

întoarce încă o filă în arterele cărţii

lumina despică apele facerii

şi se respiră

pruncul deschide gura abisului

şi ţipă

Rămâi

e ora-n care vântul 
începe să danseze,
beat de culori şi frunze,
de cai vânând câmpia
simfonia
răsună-n crizanteme
şi coame despletite

e ora să ne prindem
în marele şuvoi
să curgă iar, fierbinte, printre noi,
spaţiul zvâcnind 
de doruri şi de ploi…

zănatice iel

Bălteşte

o lumină scursă

din felinarul afumat

în verandă peste oase

şi măruntaie-n ruină

cu-o urmă de creier

din umblătorul schelet

al celui ce-aşteaptă mâine

răspunsurile întrebărilor

de azi.

sonet fără rimă

toamna aceasta se-așterne pe câmp ca o leoaică ce șade la pândă,

acum toate mânăstirile bat clopotele de sfânta parascheva,

s-au deschis și berăriile și oamenii ca-n picturile

 lui brughel, râgâie, beau și mănâncă,

între nord și sud nu se

avatarurile toamnei

am intrat în țara vântului și-a  ploii,

aici toamnele vin ca femeile bătrâne la biserică,

potecile verii se-astupă cu amintiri

iar pământul înghite fântânile,

se-aud doar tăceri halucinante,

niciodată singurătatea n-a fost mai mută ca

Dacă m-aş duce să intru într-o inimă
Şi să rămân o viaţă sedus,
Ca o piatră căzută din cer, mai de sus,
N-aş mai şti ce vise m-animă.

Dacă m-aş duce să locuiesc în cuvinte
Şi să rămân de ele băut,
Ca o sămânţă purtată de-o pasăre, un bob de năut,
Timpul n-

eram pe prundul unui râu de munte 

ţineam în mână un păstrăv sclipitor

era o zi frumoasă de toamnă târzie

dar pe niciunul nu ne mai interesa 

vreo sărbătoare panteistă

era aproape linişte şi resemnare

în micuţul univers de carne 

aproape liniştit dar trist

 ai vazut lutul fierbinte

 cum se crapă fără tine

 coala cum plânge cuvinte

 îngropată în suspine?

 cum cărămida nu vrea-n sus

 inexpungabil zid să crească

 cum cauți pașii unde nu-s

 cum fața râde fără mască?

 cum zorii fără buze n-au să vină

 nici soare f

                            soţiei mele

Coagulaţi

într-o îmbrăţişare

de-atâta depărtare,

în aer săruturi

aşteaptă de dor

de tine,

de mine,

de noi.

Mai vine poştaşul 

de la un timp, poştaşul

sună doar o dată

nu-i mai răspund

şi trenul pleacă,

plin de poveşti nepovestite

cine s-asculte?

nu mai sunt

în sobă lemne, nici bunici

să depene

fuioare şi poveşti

nu mai ţâşnesc din degete

izvoare

doar ecouri…vagi…şi a

- Heiii! te zăresc… Da, ești lumina de la capătul așteptării! Heiii! Ne vezi?... Suntem aici, pe balcon, eu și Suflețel! Heiii!...

Toată ziua, Suflețel a fost nerăbdător: - Când vine? De ce nu apare? De ce? și iar: De ce?...                          

poemul meu se pierde-n toamnă

poemul meu

 se pierde-n toamna

ce-și scutură frunzele

 pe umărul munților,

apele curg în eternitate,

buciumă codrul,

e vremea nunților.

cântă iancu

din șapte fluiere,

peste carpații noștri

 de dor,

se-aude doina

 prin apuseni,

toamn

Într-un fel

de mâl gros şi cafeniu,

arşiţa neobişnuită

îl epuizase

de parcă

ar fi luptat

să urce un deal...

Auzea

ezitarea din propria-i voce

când erupsese

în spasme de lumină

alb-albăstruie...

Nu voia decât

să se întoarcă la viaţa reală...

 * * * 

Încercând

să

Poezia ne-a unit iubito,

m-ai vrăjit cu versul suav,      

şterge din tine pentru totdeauna

cuvântul rece denumit tristeţe.

În nopţile de aşteptare, lungi

aud adierea vocii tale în inimă,

nu mi-o frânge ;

iradiază infinită iubire .

Transformă-n realitate v

Izbeşte-mă de mare,

o voi lăsa

să-mi creasca-n carne grote, adăpost

vapoarelor.

Izbeşte-mă de mare,

până când oasele

vor picura azur…

sirenele,

purtând pe braţe

leşuri sidefii de marinari,

vor aşterne pat

din plete verzi.

Izbeşte-mă de mare,

o voi lăsa

să creasc

Un soare blănd, de dimineață,

Ne pune calde mîngîieri pe față

Și în suflet ne aduce alinare –

Stînd în fotoliu, pentru relaxare.

Pătrățel, nespus de fericit,

S-a-ntins și doarme liniștit,

Dar A.J. are chef de joacă

Și cu liniștea, deloc, nu se-mpacă.

Ap