Azi parcă nu mai e ca înainte 
Când, parcă totul era altfel. 
Când zilele erau mai sfinte 
Şi omul mândru de el. 

Azi totul este schimbat 
Lumea nu mai este cum a fost. 
Cerul parcă sa întunecat 
Totul n-are nici un rost. 

Acoperiţi de timpuri gre

În vremuri de restrişte

De foame şi durere

Văzând doar feţe triste

Speranţa-i o părere.

Speranţa, au zis unii,

Că-i ultima ce piere

Să facă loc minciunii,

Că-i foame şi durere.

Foame de incultură

Prostie şi-ngâmfare

O existenţă dură

O crasă infatuare.

E mult

Rugaţi-vă,

poeţi,

să nu pierdeţi tristeţea;

ei să-i slujiţi:

prin văz,

prin auz,

miros,

pipăit;

ea

să vă fie

casă

şi masă

şi pat;

pe ea

s-o cântaţi:

pe soare,

pe vânt,

pe cer,

pe pământ.

Botezaţi-vă umbra

cu numele ei.

M-ai căutat atât de dimineață, încât
eram ascuns după un mal cu păsări,
acoperit de un stol
ce-mi purta visele
pe aripi, spre locuri înalte
unde se pot clădi gânduri
luând în calcul rezistența
aerului la intemperiile produse de
sentimente în amestec cu team

Zgâlţâit cu putere

într-o învălmăşeală de gânduri

ce se ciocneau unul de altul

cu inima chinuită,

se descoperea mai bolnav de dragoste

cu ochii adânciţi ce-şi pierd lacrimile

făcând să i se rostogolească

vorbele din gură,

înaintând la lumina felinarul

Cînd umbra coboară pe trotuare
Și adie un vânt cu răcoare,
Punîndu-mi nerăbdarea-n picioare,
S-o iau la pas pe Strada Mare,

Îmi ies înainte, „din întâmplare”,
Ciuma roşie și-o gălbănare,
– Fantome vii – să mă abordeze,
Interesul ca să mi-l capteze.

Cu

oare unde

torci, tristă, clipe dragi,

departe sau în mine?

simt sub inimă,

degete de mim,

mână ce mă tresare

din morți, aievea

frământând carnea

vânăt de veche.

închide-mi zbaterea

cu cruce de limbă

când te sperii

de viață.

unde ești

suflet de păpușă

ce plânge râzâ

Ţinea mâinile înainte

printre strigăte şi zgomote

din timpurile ce nu s-au copt

în zâmbetul palid

care strângea buzele

în piatra timpanului

înţepenit pe măsură

ce se grăbeau

imprecise, umbre printre umbre,

păreau să se întrupeze din ceaţa

ca o pătură l

 Romeo-Nicolae

Răsăritul zilei aşează

O lacrimă de soare

Misterul etern al vieţii

Există în mine din infinit

O trăire vie simt acum...

                la fel ca ieri,

                şi mâine...,

Nicicând..., niciunde..., iubirea mea

                nu v-a r

Când intri în sătuc, rămâi mirat de cei trei plopi care te întâmpină. Sunt bătrânii străjeri ai porţii săteşti. Cu crengile tăiate asimetric până aproape de vârf, te privesc hâtri, de acolo - de sus, iar tu-i analizezi hilar, de aici - de  jos, văzâ

Putem sluji fără iubire dar, nu putem

iubi fără slujire (Proverb cecen)

Era 28 februarie, cum aş putea să uit?

Frumoasa zi de iarnă, când noi ne-am cunoscut.
De la prima-ntâlnire m-ai îndrăgit, ştiu bine

Şi eu te port în gând de-atunci, numai pe tine.

Ce

Unde-i lumina, spre care ochii mei privesc acum în noapte, 
unde-i cărarea pe care paşii mei doar lângă tine vor a o străbate 
unde eşti tu, cu doruri mii şi adâncimi de suflet neclintite 
să mi te sorb în roua dimineţilor ce nu le vreau smintite? 

În ca

De multe ori, în viaţa aceasta ni se întâmplă anumite lucruri pe care nu le putem explica, avem impresia că situaţia în care ne aflăm e fără ieşire. cădem în disperare, dar fără să intuim măcar, vine o clipă şi totul rămâne undeva în urmă, un coşmar

Ca un râu care curge

Când mi-ai auzit prima dată vocea,
ca un râu care curge, ai intrat ca în transă,
un glas din adâncuri ți-a spus: " - Hai, vino cu mine,
căci, altfel, te vei ofili și muri, știi bine că,
odată cântărită inima, la marea judeca

Eşti oaza mea de linişte

Sublim motiv de fericire

Un înger ce aduci iubire

În sufletul care  renaşte.

În fiecare zi, în fiecare noapte

Numai la tine mă gândesc

Pe calea viselor pornesc

Spre insula iubirii deportate.

Te caut mistuit de-adânci fiori

Cu tine v

Într-o zi lumea se va îmbolnăvi de uitare,
nu va mai şti ce s-a întamplat ieri,
va dori să trăiască în viitor
şi totul va fi ca înainte;
aceleaşi dureri, aceleaşi însingurări
purtate pe porţi ruginite.

Bisericile vor îmbrăca şi ele
haina iluzorie a sac

Am cochetat cu poezia

de câte ori am simţit

sufletul arzând de dor,

străpuns de săgeata

adoratului Cupidon .

Am cochetat cu versul,

întotdeauna  mi-a fost

un mijloc ideal de alinare,

izvorul nesecat al veşniciei

din care beau să-mi astâmpăr

setea imensă de ti

Împlinisem trei anişori, dar ocupată cu joaca, habar n-aveam.

Mama - ca bun comandant, ce era - le ştia pe toate: când trebuia să mă spăl, să mă schimb de haine, să mânânc, să mă culc, etc. Eu, soldăţel prost - neinstrit. În afară de dulciuri, jucării