Blog

Lerui-ler ninsoare mută
Dumnezeu aşa sărută
lerui-ler cu flori de măr
iarna vine azi din cer

Lerui-ler pe câte-un fulg
din nemărginire-l smulg
lerui-ler ce dulce vină
să vă dea la toţi lumină

Lerui-ler dragostea mea
a desprins din cer o stea
lerui-ler

Printre vechile ogive, bate vântu-încetişor,
Colb de stele se stârneşte şi se-nalţă sus spre cer...
Reci comete trec prin cosmos, învăluite-n greu mister,
Şi-orbitează preţ de-o clipă lângă soarele arzător,

Perseidă efemeră, taina dorinţelor puse,
R

Născută

din dezamăgire

şi nerăbdare,

îmi împăienjeni ochii

o lacrimă.

stihia

Îmi pierd privirea peste-ntreaga zare

Și stau ca un soldat rănit de gardă,

Mă-nec în alba cerului culoare

Prin geometria florilor  bizare

Din geamul înghețat de la mansardă.

Se clatină tot cerul de potop

Sub viscolul cu-apucături bizare,

În alba lui

de-atâta alb
îmi primenesc
rostirea
cu primele silabe
de copil
și duc în palme
tot răsfățul
stăpânului
plângând
umil
la poarta cerului
deschisă
sărmanului poet
postum

de atâta alb
îmi primenesc
vederea
cu verde crud
și liniștit
și duc în sânge
toată s

Într-o aparentă letargie,

cu o judecată

prea amară şi seacă,

în perioade regulate

caleidoscopul mereu

schimbător al imaginaţiei,

ajută să acoperi

o clipă… goală.

Mă chemi în gând, 

adunând reflexia chipului meu

din cioburi de oglinzi împietrite...
culegi din albul zăpezilor,
mii de şoapte brodate pe franjuri de suflet...

zugrăveşti ape line

în ochii-pădure

căutând noaptea

care îşi leapadă haina

tivită de nelinişti
p

Timpul sihastru mă alintă

cu aripi de iţe destrămate din noi

ochiul minţii, incolor şi neutru

sparge corola nepătrunselor taine,
molatec şi asbsent descifrează

mister fluid, germinat în universul uman...

răstignit pe altarul nud al vieţii
şopteşte chemare..

Pe strada mea
trec femeile singure,
se opresc şi caută cu ochii ceva.

Bărbaţii nu se mai plimbă, stau în bodegi,
vântul se agită stingher,
nu se ştie rostul timpului.

Numai eu
n-am nici o frunză s-o urmăresc,
în cuvinte îşi caută gândurile rădăcini,
nu

Ajută-mă iubire să repir
toxine tot mai (g)rele aruncă ura
şi iată nu în cimitir
mormintele îşi cască gura

Ferestre mari deschide ura
ce bucurie-i vremea să le spargi
să-i faci şi lui Satan figura
curentul să-i mai fure nişte draci

Ce bucurie-i vremea

O respiram

să simt raţiunea

imboldului dispărut în neliniştea vechilor emoţii.

În vântul care adia uşor,

tânjeam după libertatea

ce părea… risipită.

Într-o vreme

umedă şi rece,

absorbit…

în contemplaţie,

focul mare

strălucea roşu…

şi luminos.

Învăţă-mă din nou cum e iubirea-nmiresmată
Şi sufletul să-mi vindec de răni adînci de altădată,
Sa nu mai sufăr, purtînd cruntă pecete pe nedrept,

Învaţă-mă sa fiu femeia cea dorită, să mă accept

Învaţa-mă sa fiu aprigă, precum e vântul,
Să ştiu, să pot

Visând la tine......

Îţi văd chipul oglindit în trecerea timpului,
Îţi văd zâmbetul ca o rază de cucubeu aruncată peste vise...
Îţi aud glasul ca un ecou al unei picături de ploaie...

Cerni trecutul prin site fine de mătase, pictezi reflexii de speranţă

coloana infinită

zborul lui brâncuși în ceruri,

visele pierdute-n haos,

ana lui manole-n zid,

eminesciene plaiuri,

lupta lui cu baiazid,

cântecele din caval,

ciobănașul mioritic,

toate au simbolul mitic,

blagianul vale –deal,

românescul ideal.

o coloană infini

NUDITATE SUB PLEOAPĂ

defrişez

cărare nouă

în hăţiş de ispite

ca nişte colţi de mistreţ

straiele clipei

sfâşie

făptura feciorelnică

pliuri de zgură

mă ascund

dincolo de aripa bufniţei

obrazul minciunii

ştanţează

pereţii cenuşii ai zilei

fluier de batjocură

rânjet

vino cât mai este iarnă
să mai pui lemne pe foc
în rachiu să-mi scapi o coarnă
lasă-l dracului de bloc

vino cât mai cerne iarna
fulgii laice iubiri
cât mai este plină cana
cu parfum de amintiri

vino cât e alb omătul
şi la poartă e gheţuş
de m-oi duce de-a

Într-o

aparentă indiferenţă,

doar întunericul

pătrundea pe fereastră,

înceţoşând privirea.

Ipocrizie… de nepătruns.

ioane

și ion avea o țară ca noi toți, o țară sfântă,

peste care pluteau îngeri în hlaminde de oțel,

munți, câmpii pline de holde, o natură ce ne-ncântă,

dar ion a părăsit-o fiindcă n-avea nici un țel.

el cu sufletul de aur, prea curat al maicii sale,

cal