04. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Blestemul Arşiţei în Pădurea de Gorun (Gorj)
Motto:
Suflă seceta prin luncă,
Jiul scade, nu mai curge,
Arșița-n goruni aruncă,
Foc ce inima ne-o frânge.
– Cântec de jale de pe valea Amaradiei
Pe vremea când boierii de neamul Glogovenilor își ridicau cule mândre cu cerdacuri de lemn pe măgurile din Oltenia de Nord, trăia în satul Runcu un flăcău pe nume Stancu al lui Radu. Nu era om în tot Gorjul de sub munte care să mânuiască mai bine ca el bota de gorun ori să știe mai cu meșteșug mersul oilor prin poienile înalte ale Parângului. Stancu o iubea cu toată suflarea pe Maria, fata unui argat sărac, o copilă cu ochii negri ca murele de munte și glasul dulce ca hăulitele fetelor când se întorc de la cules de fân. Se înțeleseseră tinerii să se ia cu cununie chiar în luna lui Cuptor, după ce s-o trece sărbătoarea Sfântului Ilie, dar în acel an blestemat, luna iulie aduse cu sine o nenorocire cum nu se mai pomenise din bătrâni.
O arșiță cumplită, venită parca din gura iadului, puse stăpânire pe toată valea Jiului. Cerul devenise alb ca varul stins în gropi, iar soarele dogorea cu atâta furie încât apa Jiului scăzu într-o săptămână cât pentru trei veri la un loc, rămânând doar o dâră subțire de clisă neagră prin albie. În Pădurea de Gorun, frunzele se îngălbeneau de vii și cădeau pe pământul crăpat, trosnind sub picioare ca niște găteje uscate.
Într-o duminică de iulie, boierul Iancu Glogoveanu, om aprig și lacom de avuție, îl chemă pe Stancu în bătătura curții sale boierești. Boierul stătea în pălimar, potrivindu-și anteriul de mătase, cu fața roșie de zăduf.
– Ascultă aci, Stancule, glăsui boierul, bătând cu bota în balustrada de lemn. Toate fântânile de pe moșia mea au secat, iar vitele îmi pier în țarcuri de sete. Am auzit din bătrâni că în mijlocul Pădurii de Gorun, acolo unde copacii sunt bătrâni de la facerea lumii, se află Fântâna cu Apă Vie, păzită de duhul cel rău al Arșiței. Te duci într-un suflet, găsești fântâna și-mi aduci o plocă plină cu apă rece, să-mi salvez conacul. De mi-o aduci până la asfințit, îți dau zece pungi de galbeni și-ți las binecuvântarea să te măriți cu Maria. Iar de te întorci cu traista goală, te pun în fiare și te las să putrezești sub turnul culei!
– Am auzit și eu de acel loc, coane Iancule, - răspunde Stancu şi își scoate căciula de miel, privindu-l pe boier direct în ochi - dar bătrânii satului zic că Fântâna cu Apă Vie nu se deschide prin silnicie. Arșița e duh de foc și cere jertfă mare de la cel ce vrea să-i ia apa. Mulți flăcăi plecară spre pădure în anii din urmă și niciunul nu mai văzu drumul înapoi în sat. [1]
Boierul Iancu strigă supărat, chemând slujitorii cu bicele:
– Nu mă lua tu pe mine cu basmele muierilor, băiete! Pleci acum, ori te leg de stâlpul porții și te las la soare până ți-o pieri trufia! Alegi galbenii și pe Maria, ori moartea sub zidurile mele!
Stancu înțelese că n-are încotro. Își strânse chimirul de piele, își luă bota cea grea de gorun și porni spre inima pădurii, cu inima strânsă de o presimțire neagră. Maria îl petrecu până la marginea satului, plângând cu hohote și prinzându-i la cămașă un fir de busuioc sfințit.
Merse flăcăul ceas după ceas prin codrul cel des, unde aerul clesea de o căldură cumplită, de parcă copacii înșiși ar fi ars pe dinăuntru fără flacără. Mirosul de iască arsă și praf uscat îi tăia răsuflarea, iar limba i se lipise de cerul gurii. În mijlocul pădurii, într-o poiană unde pământul era negru și crăpat ca cenușa din vatră, Stancu zări o fântână veche din piatră de râu, acoperită cu o lespede uriașă de granit. Din gura fântânii nu se ridica răcoare, ci un abur subțire, tremurător, care schimba chipul lucrurilor din jur.
Cum se apropie de ghizdurile de piatră, aerul prinse a se învârti într-un vârtej iute, iar din aburul cel fierbinte se întrupă o muiere bătrână și uscată ca un vrej de fasole bătut de grindină. Avea degetele lungi, strâmbe ca niște răsnă de copac, și ochii ca două găuri negre în care ardeau scântei galbene. Era Arșița, duhul cel rău al lunii iulie.
– Ce cauți aci, muritorule, cu bota în mână și îndrăzneală în privire? şuieră bătrâna, iar glasul ei părea foșnetul viperelor pe frunzele uscate. Oare boierul tău cel lacom te trimise să-i furi apa, când el n-a dat niciodată o fărâmă de pâine celor sărmani? Apa asta-i legată cu blestem vechi, Stancule, și cine o atinge fără rânduială se preface în stană de piatră cenușie!
Stancu se sprijină dârz în bota de gorun, înfruntând valul de zăduf:
– N-am venit pentru galbenii boierului, Măria Ta Arșiță, și nici din trufie n-am călcat în curtea ta! Satele noastre de sub munte pier de sete, Jiul a secat, iar Maria mea se topește pe laviță ca o lumânare de ceară. Îți cer o plocă de apă nu pentru bogăția conacului, ci pentru viața celor care n-au nicio vină!
Arșița rânjește cu răutate, bătând cu bota ei strâmbă în lespedea fântânii:
– Vorba ta are miez, flăcăule, dar focul meu nu cunoaște mila! Dacă vrei să mut lespedea asta și să-ți dau apa cea vie, trebuie să treci prin cleștarul meu. Te legi cu brațele de acest trunchi de gorun bătrân și stai acolo fără să scoți un strigăt, în timp ce eu voi sufla peste tine tot zăduful lunii iulie, de la amiază și până o apune soarele după Parâng. De-o murea credința în tine, rămâi aci goz și cenușă! De-o rezista trupul tău, iei apa și pleci!
Stancu privi spre cerul alb, apoi se gândi la ochii negrul ai Mariei și la pământul Gorjului care striga după viață. Nu mai stătu pe gânduri nici cât ai bate din palme. Își aruncă bota în iarbă, păși spre gorunul cel bătrân și își înfășură brațele în jurul trunchiului aspru, strângând din dinți.
– Suflă, cotoroanță! strigă flăcăul, făcându-și cruce în gând. Dragostea mea e mai tare decât tot pârjolul tău!
Cum își înfășură Stancu brațele în jurul trunchiului aspru de gorun, Arșița scoase un şuierat ascuțit și începu să bată cu bota ei strâmbă în pământul crăpat. În acea secundă, aerul din poiană se aprinse într-o văpaie nevăzută, iar un val de căldură atât de puternic îl izbi pe flăcău în piept, de păru că s-a deschis gura unui cuptor de ars cărămidă chiar în fața lui. Frunzele de deasupra capului prinseră a se răsuci și a se preface în scrum galben, iar scoarța copacului, de care Stancu se ținea strâns, deveni fierbinte ca fierul lăsat în vatra fierăriei boierești.
– Ține-te, Stancule, nu lăsa brațele! își strigă el în suflet, simțind cum cămașa de in i se lipește de carnea arsă, iar sudoarea îi curge în șiroaie, orbindu-i privirea. De dai înapoi acum, Maria ta se stinge pe laviță în bordei, iar Jiul o rămâne o baltă de clisă neagră pe vecie!
Bătrâna Arșiță sufla peste el cu toată furia lunii iulie, trimițând pale de aer zădufos care îi tăiau răsuflarea și-i uscau gâtul până la sânge. Orele treceau grele ca bolovanii de râu, iar soarele dogorea pe cerul alb de sub Parâng fără nicio milă. Din când în când, duhul cel rău se apropia de urechea flăcălui, șoptindu-i cu un glas plin de venin:
– Lasă gorunul, pământule! Cere-mi iertare și închină-te mie, că altfel îți usuc și ultima picătură de sânge din vine și te las aci goz și cenușă pentru totdeauna!
Stancu nu scoase niciun strigăt de durere și nu dădu înapoi nicio palmă. Își strânse dinții atât de tare, încât buzele prinseră a-i sângera, iar în gând nu se opri din rostit rugăciuni către Sfântul Ilie și Maica Domnului. Firul de busuioc sfințit, pe care Maria i-l prinsese la cămașă, începu să împrăștie o miroznă subțire, răcoroasă, care-i dădea voinicelului vlagă în vine tocmai când simțea că moartea îl prinde de grumaz.
Când soarele începu în sfârșit să asfințească după măgurile cele înalte ale Runcu-lui, lungind umbrele copacilor peste poiană, văpaia cea rea prinse a se moale. Arșița căzu în genunchi pe pământul negru, gâfâind obosită, în timp ce ochii ei ca niște tăciuni își pierdură scânteile galbene.
– Ai rezistat, flăcău cu inimă de fier..., gâfâi muiere de abur, iar trupul ei uscat începe să se dizolve în cețurile serii. N-am văzut muritor cu atâta răbdare în tot Gorjul. Dragostea ta a fost mai tare decât tot pârjolul meu. Ia apa și pleacă, căci legământul e legământ!
Cu o ultimă mișcare de botă, Arșița pieri în pământ, iar lespedea uriașă de granit de pe gura fântânii se dădu la o parte cu un pârâit groaznic. Din adâncuri se ridică un miros proaspăt de pământ reavăn și izvoare reci. Stancu, abia mai ținându-se pe picioare, își desfăcu brațele rănite de pe trunchiul gorunului, păși spre ghizduri și își umplu ploca de lemn cu apa cea vie, limpede ca lacrima.
Nu mai stătu pe gânduri și porni în goană înapoi spre sat, deși trupul îi era plin de arsuri. Pe măsură ce pășea prin codru, minunea se arăta la fiecare pas: pe unde pica câte o picătură de apă din plocă, iarba înflorea pe loc, iar gorunii își îndreptau frunzele verzi spre cerul serii.
Ajuns la conacul boieresc din Runcu, îl găsi pe boierul Iancu Glogoveanu stând în pălimar, dând porunci slujitorilor să adune și ultimele vite moarte din țarcuri.
– Iată apa, coane Iancule! strigă Stancu, trântind ploca de lemn pe masa de stejar din cerdac. Am adus leacul pentru moșia ta, acum dă-mi galbenii și lasă-mă să merg la Maria mea!
Boierul prinse ploca cu lăcomie uriașă și bău toată apa dintr-o singură suflare, fără să dea o picătură slugilor sau argatilor care mureau de sete în bătătura curții. Când termină de băut, rânji cu răutate spre flăcău:
– Mândră treabă făcuși, Stancule! Dar galbenii mei sunt prea scumpi pentru un biet cioban ca tine, iar pe Maria o păstrez pentru slujba curții mele! Pleacă de aci până nu pun zapcii pe tine!
Dar lăcomia boierului fusese prea mare, iar apa vie, băută cu atâta egoism, se prefăcu în venin curat în pântecele lui. În acea secundă, boierul Iancu Glogoveanu încremeni cu ploca în mână. Carnea și anteriul lui de mătase începură să se întărească, transformându-se pe loc în piatră cenușie, tare ca granitul Parângului. În bătătura casei, un șuvoi de apă limpede izbi de sub turnul culei, umplând toate fântânile satului și făcând ca Jiul să curgă din nou repede și mândru prin albie.
Stancu alergă într-un suflet la bordeiul Mariei. O găsi ridicându-se singură de pe laviță, cu obrajii redeveniți rumeni ca murele și privirea plină de viață, trezită de răcoarea ce inundase valea. Nunta se făcu în duminica următoare, cu cea mai mare veselie din tot Gorjul de sub munte. Cula boierului a rămas pustie, păzită doar de statuia de piatră a celui lacom, amintind tuturor în fiecare lună iulie că apa și roadele pământului sunt lăsate de Dumnezeu pentru toți cei sărmani, iar trufia se pedepsește întotdeauna prin propria ei împietrire.
---
legenda 15
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii