Călătoresc iar prin toamna copilăriei, 

anotimpul și-a schimbat altă pălărie,

Mă rătăcesc lângă frunzele uscate,

am multe gânduri de ploaie furate.

Pe drumul plouat o frunză se plimbă, 

și în copaci toate ramurile se schimbă,

Printre bolțile mari a

Jean Moscopol - A ruginit frunza din vii

Puţini ştiu că aceste versuri au fost scrise de Ion Creangă, tot el compunând melodia pentru şcolarii săi, în vremea când era învăţător în Dulcele Târg.

A ruginit frunza din vii
Şi rândunelele-au plecat,
Pusti

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –   

din ieri, din azi, din m

Își cerne toamna frunzele uscate

peste-amintiri lăsate în trecut,

iubitele din viața mea plecate

revin acum cu-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neștiută

cu loc plătit la ultimul vagon

și mă privesc cuprinse de derută

văzând că le salut de pe peron.

Mulţimi de frunze colorează vântul
şi clatină crengile copacilor,
în fiece an face pe savantul
trăgând după el şiragul norilor.

Iritându-se pe a lor culoare,
se mai răzbună norii din când în când
pe capriciosul vânt ce nu îl doare
de flori, de frumuseţe

A venit toamna-ncărcată

cu traistele în spinare

nu mă mir că-i cocoşată

de atâtea câte are.

Într-o traistă are culori

prima pe care-o goleşte

o fâşâie de două ori

şi peste tot, ea stropeşte.

În a doua are vântul

care-o goneşte pe vară,

repede îşi ia avântul,

de

E toamnă, salbatică şi rea,

Cu frigul stelei se-nvelise cerul;

Brâul umed al ploii, lăţise pe şosea

Frunzişul toamnei, ce ruginise fierul.

Noi alegeam culori pe întrecute,

Să facem din odaie sărbătoare,

Fereastra, da spre ziua, când iubite,

Ne-am fost ursiţ

Plânset de toamnă

A ruginit în frunză toamna

Cu rodul ţării cam restrâns,

Ce-aduce scâncete şi plâns,

Dar a zâmbit ironic doamna!

Că rodul ţării mereu pleacă

Pe datorii, de hoţi tocmite

Prin fals, escrocherii şi mite,

Ce azi grumazul ne apleacă.

A ruginit

Ploaia dansează
pe aleile nopţii
flori de trandafir
suspină de dor
şoapte de iubire
se risipesc...
sub culorile timpului
frunze cu aripi răsfirate
plutesc lin
în evantai de miresme
se aude suflu de vânt
în paşi uşori pe ram
alunecă între tăceri
privesc stele
ce

Liniştea singurătăţii îmi plouă pe umeri.

Vine la mine doar Noaptea şi văd că poartă tot aceeaşi rochie neagră din trecut, cu paiete în formă de stele. Sigur şi-a luat azi şi evantaiul cel mare cu care-şi face vânt agitând nişte arbori. Ei murmură-nce

Câteodată îmi pun gândurile la pachet şi le iau cu mine pe stradă… E bine să te plimbi cu gândurile pe bulevard, privesc şi ele lumea înconjurătoare şi se bucură. Uneori. Alteori nu este chiar aşa, duci muncă de lămurire cu ele, întreabă de ce nu le

Toamna, anotimpul schimbărilor, al uitării, al iertării... Toată această simfonie de culori îmi dă un sentiment ciudat de visare. Atâtea culori atât de diferite şi totuşi atât de bine combinate, încât aproape că nu-ţi poţi crede ochilor că ceea ce ve

"Ce faci? Zambesti?"

"Da, da. Din toata inima."

"Pai cum asa? Tu nu ai vazut ce e afara? Ce trist e cerul? Cat e de mohorat?"

"Ei si ce daca zambesc? Nu mai vreau sa ma gandesc la ploaie ca fiind mohorata. Nu mai vreau ca norii negri sa imi inoureze cer