mamă, unde ești?
rândunelele au părăsit cuibul,
zarea se lasă pe colina din crâng,
lacrimile toamnei din gene de vreme,
în râuri se varsă și zilele plâng.
cocorii-n triunghiuri pe cale
se-adună pe cer ca sfinții-n altar,
mioare coboară voioase la vale,
plâng doruri în noi în zbor solitar.
se-adună în suflet tristeți ancestrale,
dureri ce ne vin din runile vechi,
rotiri de zodii din sfere astrale
ce judecă viața-n cărți neperechi.
ascult în șoaptă o voce, mă cheamă,
din colț de-amintiri, să m-adape,
e vocea ta cea dulce, dragă mamă,
înfiorând oglinzile pe ape.
te-aud aevea cum mă strigi pe nume,
mă uit prin casă să te văd venind,
dar am uitat că tu te-ai dus anume,
prin mine întotdeauna-ntinerind.
de-aceea când prin toamnă hoinăresc,
și plânge ploaia deasă în ferești
de tine mamă iar îmi amintesc,
și mă întreb adesea unde ești.
duminică, 16 septembrie 2012
-->
Comentarii
Rămîne-n ADN și-n...suflet.