S-a lăsat noaptea-n pripă,
Şi-un frumos porumbel,
Băgă capul sub aripă
Şi adormi singurel,
Căci perechea n-a venit,
Doamne, cât a aşteptat!…
E târziu şi-a adormit,
Trist şi-ngrijorat.
Tresare din când în când,
Saltă-o aripioară,
Poate îi trece vreun gând
Cu-a lui soţioară…
Roti capul derutat,
Ea nu-i lângă el.
Iată-l acum, iar de veghe,
Bietul porumbel!
Fâlfâit de aripi. Vine!
Ea e, porumbiţa!
Se deşteaptă şi mai bine,
Se mişcă şi viţa,
Viţa ce urcă spre casă,
Şi le ţine umbră,
Dar aude o cântare,
O cântare sumbră.
Era bufniţa-nocturna,
El s-a-nfiorat.
De-acum asfinţeşte luna,
Mult a aşteptat!
Însă-n zori, încă-i tăcere,
Parcă de mormânt;
El îşi vede porumbiţa,
Zăcând pe pământ.
A zburat până la ea,
În jur s-a foit.
De-avea lacrimi, un ocean
Ar fi-nfăptuit!
Şi cu ciocul lui micuţ,
Parcă îi spunea:
„Hai acasă, chip drăguţ,
La cuib, draga mea!”
Cin’ să-i ţină de urât
Nopţile de iarnă,
Când e viscol şi e vânt
Şi e ger afară?
Cine să-l mai încălzească
Stând strânsă de el,
Cine să-i mai scoată pui,
Pui de porumbel?
A pus capul lent pe ea.
Nu plânge, nu ţipă…
Ea e ţeapănă, rănită,
La cap şi aripă.
Se vede, suferă mult,
Oare-a aţipit?
Şi n-a mai zburat. N-a vrut!
Când pisica a venit…
(Un text scris în "ucenicie", însă îl iubesc mult...)
-->
Comentarii
Vă mulţumesc, doamna Agafia.
Lenuş,
Vă mulţumesc frumos, doamna Maria.
.
Aceeaşi preţuire,
Lecturat cu mult drag de versul tau.