Mereu se-mpânzeau norii pe cer
făcându-le cu mâna şi fluierând
celor din suflet care când
reuşea să-l cârpească pe unul să nu
mai plouă pe panta obrazului
se crăpa altul obez şi cenuşiu ca
părul senectuţii ce şi ea începe să
fulguiască uşor pe cineva fiind de acord
cu indiferenţa paşilor timpului.
Visele şi realitatea îşi cususeră tivul şi pe
urmă începuseră ca păianjenul cu pânza
lui să-şi întindă tiviturile peste şi în el
până când o rază de soare ce luă
înfăţişarea cuiva care lupta cu aceeaşi
nori de sus şi din el s-a apropiat să
încălzească puţin panta obrazului a
trupului şi nu în ultimul rând a sufletului.
Acum tivurile celor două încep să
devină alergice când să se-ngemăneze
fiindcă şi norii încep să sece şi să
se subţieze până la împrăştiere în
spaţiul şi timpul cel mai îndepărtat
de cei care nu au văzut până acum
decât nori pe cer şi în ei spunându-le
răspicat lacrimilor să se oprească şi să
nu mai curgă pe nicio pantă de obraz.
Doar viitorul priveşte de la o fereastră
invizibilă din spaţiu spre prezent
pregătindu-se să facă o schimbare
- cine ştie cum va fi? -
dar important este că nimic nu
va mai fi ca până acum.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Frumoase versuri!