Blog

Mereu se-mpânzeau norii pe cer
făcându-le cu mâna şi fluierând
celor din suflet care când
reuşea să-l cârpească pe unul să nu
mai plouă pe panta obrazului
se crăpa altul obez şi cenuşiu ca
părul senectuţii ce şi ea începe să
fulguiască uşor pe cineva fiind

A tivit iarna fulgii de nea cu stropii de ploaie
ţinând strâns de pânza ceţii şi de satârul viscolului
norii s-au rezemat de speteaza cerului
s-au spart ca nişte baloane şi-au stropit ca
nişte sticle de şampanie pe bucăţica de Univers de
deasupra no

De când se ştie omul pe pământ îl înţeapă
singurătatea pe care o coase şi-o descoase în
toate felurile sperând că poate dă de capătul aţei
s-o bage în gaura acului să-şi coase modelul său
floral de nori albi aşezaţi pe un cer senin nestatornic
de unde

Iubitule, mi-s ochii doi bulgări de cometă

Părtaşă la un cosmos cu porţile de jad!

Privirea suspendată în vârf de baionetă

Mi-e strigătul de luptă, când nori din tine cad.

Iubitule, prin roua cosită de pe gene

Aş vrea câteodată să-mi împleteşti poteci!

În

Şi-au început norii crosul pe cerul singuratic
că le-a trecut prin minte un gând şugubăţ
prea mult e mângâiat de razele soarelui ce nu
ştiu altceva decât să valseze în paşi de lumină
ia să-i înecăm puţin corăbiile atâta timp
cât Domnul ne dă voie să ne f

          Ropotul ploii păcănea în geamurile închise ermetic, pe care locatarii avuseseră grijă să le-nchidă, în timp ce norii se dezlăntuiseră învrăjbiţi între ei din cine ştie ce motiv, pe care numai Dumnezeu îl ştia. Deşi era după-amiază, furtuna

Pe prispa verilor de foc,

Am zăbovit cu nonșalanță –

Indispensabilă vacanță

După plonjonul în amoc.

Mi-am pus din raze cozoroc,

Uzând de-a soarelui restanță,

Pe prispa verilor de foc,

Am zăbovit cu nonșalanță.

Avut-am lacăt la noroc,

Stăteam cu norii în bal

Cum sunt norii, acolo, pe cer? Ştiu că sunt mulţi şi se plimbă deasupra Pământului. De ce? Nu au mâini să se ţină unul de celălalt, nu au nişte forme precise ca să-i desluşeşti ca vreun obiect sau vreo entitate. Nici prieteni între ei nu cred că sunt

La capătul privirii

trec turme de viţele

la primul lapte

pasc iarbă albastra, sunt

frumoase ca mamele tinere

eliberate de durere

durerea

a trecut în ţipătul pruncului

şi va sta acolo, nestingherită,

până intră în gară

ultimul tren

Mama surâde…

poate pruncul

Bijuterii cu suflet in priviri

Se duc părinţii-n lumea frântă-n două
Ei spun că mor, că trebuie să moară
Părinţii noştri, fluturi care zboară
Spre alte flori necunoscute nouă.

Nu ni se plâng, ei sufera-n tăcere
Dar îşi doresc să-i vizităm mai des,
Să