Cum sunt norii, acolo, pe cer? Ştiu că sunt mulţi şi se plimbă deasupra Pământului. De ce? Nu au mâini să se ţină unul de celălalt, nu au nişte forme precise ca să-i desluşeşti ca vreun obiect sau vreo entitate. Nici prieteni între ei nu cred că sunt, pentru că se urmează unul pe celălat, de parcă ar fugi de ei, înşişi. Dar nici duşmani nu sunt, nu au cum, dacă fug şi nu se-ntâlnesc. Unde fug, unde se grăbesc? Şi de ce plâng şi ne udă planeta? Care o fi soarta lor?
Îi vedem, dar cât de mult îi cunoaştem? Ei ne trimit ploaie, zăpadă, ne-ntunecă cerul atunci când ne aduc furtuni, sfădindu-se cu soarele, dar până la urmă se cuminţesc şi-şi văd de drumul lor,
dându-se la o parte din calea lui. Şi se plimbă în infinitul lor, fără să se oprească.
Dar, ei ne văd când îi privim şi îi contemplăm cu inima-ndoită de gânduri şi cu ochii înlăcrimaţi, atunci când ne doare sufletul? Şi noi plouăm, dar nu pe pământ, ci pe obraji. Pământului nu-i pasă de ploaia noastră, el nu o simte, fiindcă o tot ştergem cu palmele, dar plouă, şi plouă, până se usucă şi rămâne în noi. Şi când plouă nevăzut, atunci pământul ştie că-şi va primi omul ca ofrandă, cu timpul.
Ne aud sau ne văd norii, când plângem? Poate că atunci când sunt albi, sunt fericiţi, fiindcă cerul senin îi ţine pe loc, să se mai odihnească şi ei, de-atâta fugă. Şi când sunt negrii, sunt nefericiţi din cauza sfadei cu soarele. Sau or avea şi ei momentele lor de fericire şi nefericire, neştiute de om şi de Pământ?
Şi totuşi, ei sunt ca nişte amanţi ai pământului. Când îl iubesc şi-l udă, pentru ca viaţa să îmbobocească şi să înflorească pe el, când fug departe şi uită să se mai întoarcă, vreodată, lăsând soarele să-l usuce, să-ngălbenească şi chiar să ardă verdele sau celelalte culori. Şi vin unii, şi pleacă, şi vin alţii, şi pleacă şi ei, şi tot aşa, contopindu-se în infinitul lor. Oare, ştiu ce lasă în urma lor sau habar n-au că viaţa are nevoie de ei, mai mult sau mai puţin?
Noi ştim că ploaia noastră, lacrimile, ne spală sufletul, dar ne şi rănesc adânc. Nu mai vrem să plângem, nu mai vrem să suferim, vrem ceva imposibil, fiindcă viaţa fără suferinţă nu este reală, e doar o fantezie.
Şi totuşi, relaţia noastră cu norii de pe cer, este atât de complexă! Ei plouă pământul şi toate, pentru a da viaţă, noi ne udăm obrajii pentru a ne jertfi lui, ei fug în înfinit, trupul nostru fuge în pământ. Şi noi fugim undeva, suntem chemaţi de Dumnezeu prin moarte, şi alţii vin după noi, şi tot aşa, viaţa se contopeşte cu infinitul, la infinit.
Comentarii