De ce te plângi de singurătate,
când ai venit singur pe aleea
vieţii pământene cu de toate,
negândindu-te cum este lumea?
Erai cât o gânganie mare
care ţipa cât o ţinea gura,
ce căuta glandele mamare
şi-ţi mergea-ntodeauna figura.
De mic ai vrut s-ai iubire, hrană,
nebănuind că şi tu, odată
vei dărui ce-ai primit pomană
aşa cum ţi s-a dat prima dată.
A venit vremea ta să dăruieşti
în viaţă, din cele ce ai primit,
dăruie fără să te tânguieşti,
chiar şi când ai atât de pătimit.
Nu te plânge de necazuri, dureri,
plimbă-le-n spate, c-ale tale sunt,
nu căuta sprijin şi-alte păreri
în deriva speranţelor din unt.
Ochii sus şi coloana dreaptă,
să nu te dărâme greutatea,
nu coborî de pe nicio treaptă,
să nu ţi se ştirbească dreptatea.
Iubeşte, dăruieşte, tot ce ai
bun în suflet şi din mintea vie,
să-ţi rămână-n urmă un frumos plai,
să lucească-n verde de câmpie.
Tu să-ţi preţuieşti singurătatea
din mijlocul oamenilor cei mulţi,
lasă în pace varietatea,
nu ştie ce-nseamnă să urci pe munţi.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii