Ropotul ploii păcănea în geamurile închise ermetic, pe care locatarii avuseseră grijă să le-nchidă, în timp ce norii se dezlăntuiseră învrăjbiţi între ei din cine ştie ce motiv, pe care numai Dumnezeu îl ştia. Deşi era după-amiază, furtuna ascunsese în sufletul ei lumina zilei şi aveai impresia că seara îşi grăbise paşii, de parcă ar fi fost nevoită să încheie vreo socoteală cu omenirea şi natura. Fulgerele îşi întindeau sacadat şi zgomotos elasticul luminos pe masa întunecată a vremii. Ploaia era aşa de fericită de scurgerea norilor, încât se arunca pe pământ cu o poftă nesăbuită de-a îmbrăţişa cu ardoare iarba şi ţărâna, chiar dacă prima oară îşi zgâria stropii abundenţi de clădiri, copaci, bănci şi alte corpuri statice montate de mâna omului, peste tot. Aproape jumătate de oră, oamenii ascunşi în casele lor sau în alte clădiri, tresăriră de fiecare dată când fulgerul exploda, când aici, când colo, gândindu-se cât de îndepărtată sau apropiată este clipa în care tabloul viu din spatele ferestrelor se va transforma în celălalt tablou, cel cu cerul şi pământul luminat de razele soarelui.
Şi totuşi, la un moment dat, nu se ştie pe unde, vântul sări peste un pârleaz nevăzut şi începu să danseze lin, cu crengile copacilor şi cu întrega zonă. Lumina fulgerelor dispăru ca prin minune şi întunecimea norilor se cutremură câteva clipe, şi când adierea vântului se înteţi, începu să se rupă şi după aceea, ploaia se transformă în stropi rari. Întunecimea norilor se risipise aproape de tot, şi din spatele ultimelor ei urme, se ridicară mândre şi victorioase, culorile curcubeului, ca o coroană regală, ce avea să îmbrăţişeze în timp, razele şi lumina soarelui.
Mihaela Moşneanu m
Comentarii
Mulţumesc frumos, d-na Aurelia!