Am ajuns cam târziu și n-am mai prins locuri în sala de lectură. Nu-i nimic, eu pot învăța chiar mai bine afară, în natură. Fac monetarul. N-am destul să învăț la o cafea, pe terasa de la Postăvarul. Așa că rămân ca soluții băncile de pe Republicii, din Piața Sfatului sau din parc. Dar soarele puternic mă îndeamnă să caut umbră.
-Unde e umbră faină, răcoroasă?
-Sub pădure, undeva...
Aleg ce-i mai aproape, adică sub Tâmpa și o pornesc agale. La poalele Tâmpei sunt câteva alei aproape paralele, la înălțimi diferite, ce comunică cu scări largi de beton. O aleg pe cea mai de sus, care trece și pe lângă stația de plecare a telefericului. Aici sunt zone mai largi pentru copii, este și un loc cu izvor care iese dintr-un perete frumos ornat, din alte timpuri.
Găsesc o bancă liberă mai aproape de teleferic. La ceva distanță e un om cu o tonetă ce vinde ceva suveniruri.
Îmi întind hârtiile și încep să lucrez. În jur se aud estompat zgomotele orașului, murmurul celor ce trec și vorbesc, strigătele copiilor care se joacă și peste toate ciripit de păsărele.
- Phii, da cald e! Stropi de transpirație se preling pe barbă, pe nas... Și mi-e sete! Cum să fac cu hârtiile? Le-aș strânge, dar dacă mi se ocupă banca? Le las înșirate și mă duc să beau apă, că doar n-o să mi le fure cineva!
La întoarcere, casc gura la tot ce-i în jur. Pe alei trec mămici cu căruțuri, mai sunt și ceva turiști. Mă apropii de zona mea și văd o fată în rochiță bleu care învăța ca și mine. Avea hârtiile întinse pe bancă , o mapă ca a mea. Trec mai departe dar mă opresc contrariat! Păi asta e banca mea și hârtiile și mapa...
Mă așez în celălalt capăt al băncii și observ că ea citea atentă de la sfârșitul caietelor... poeziile mele!
- Scrii frumos, îmi plac versurile tale!
- Păi... Eu aici învățam și... am plecat până la apă!
- Nu te speria, nu-ți fac nimic! Te las să înveți, se vede că ești student!
- Nu, de fapt... știi... nu te gonesc, doar că poeziile alea nu-s gata, sunt numai încercări și... sunt ceva intim, personal, nu le-am arătat la nimeni!
- Cine pune așa gânduri în ce scrie nu poate fi decât om bun! Tu te consideri om bun?
- Da... nu... de fapt nu știu! Îmi doresc să fiu bun, dar nu-i ușor. Tu ești bună?
- O, nu, eu sunt răutăcioasă, un pic egoistă, ciudată și excentrică...
M-am uitat la ea mai atent. Ochii mari, calzi, privirea deschisă, directă.
- Nu te cred! Pari om bun!
- Ai grijă, fetele te vrăjesc și te lasă să suferi apoi după ele... Nu crede tot ce vezi!
Nu mai știam ce să spun. O priveam contrariat și învârteam niște cursuri în mână, fără rost.
- Hai că te las să înveți, la revedere!
A plecat și am rămas perplex! Mi s-au încrucișat privirile cu omul de la tonetă și acesta mi-a făcut cu ochiul. Sau așa mi s-a părut…
A trecut sesiunea, vara și în toamnă am reînceput școala. Dar orele la început de trimestru nu se prea făceau. Într-o fereastră de două ore m-am dus pe strada ”După ziduri” și de acolo, peste apă, se deschidea o poiană plină de frunze veștede, în culori ce parcă ardeau: roșii, portocalii, galben aprins. M-am așezat pe-o bancă și am încercat să scriu ceva. Lângă mine s-a mai așezat cineva. Era loc destul nu mă încurca. Am observat că s-a mutat mai aproape de mine, și mai aproape… Am ridicat privirea și am rămas surprins: era fata de sub Tâmpa. Micuță, cu priviri poznașe se uita direct în ochii mei!
- Mă mai știi?
- Da ești fata de sub Tîmpa! Cum te cheamă?
- Ana. Ce faci, tot mai scrii poezii?
- Nu-s chiar poezii, doar încercări așa… Tu în ce clasă ești?
- Ehe, clasă… Sunt studentă ca și tine, mai avem amândoi un an…
- Mi se părea că ești micuță, pardon, de vârstă mai fragedă…
- Micuță sunt și fragedă, nu se observă? Hai nu te înroși, că nu-ți fac nimica! Ia dă să văd ce-ai mai scris!
Și zicând asta, mi-a smuls din mână caietul și s-a apucat să citească.Eram contrariat de purtarea ei.
- Tu de ce ești pe aici singură?
- Ai mei colegi se duc la o cafea, o bere, un coniac iar eu nu pot, n-am bani… și nu accept să-mi facă cinste oricine: apar obligații, se cer favoruri și eu nu ofer așa ceva, clar?
- Nu te răsti la mine și eu sunt ca tine, nu prea… bogat! Sunt doar cu mama și ne descurcăm greu din salariul ei de învățătoare. Dar mai repar câte un radio, TV, și mai am bani de navetă, de mâncare…
- Pe tata l-ai văzut, era cel cu toneta de sub Tâmpa, și suntem singuri amândoi, noroc cu casa că e mare și avem chiriași. Mai vine un ban și de acolo. Dar de ce-ți spun eu ție astea? Ce-ți pasă ție, te descurci pe banii tăi! Și spunând asta a plecat parcă furioasă.
Deși-i zăpadă, azi e cald, e soare și mi-e dor să ies pe sub Tâmpa, am o fereastră între cursuri , am mâncat la cantina liceului Unirea și am pornit. Oare o mai fi toneta? Și încep să urc spe aleea de sus, să văd. Mă ajunge din urmă cineva și mă ia de mână să mă ajute la urcat E Ana!
- Ai ieșit la plimbare? Ți-e dor de banca ta?
- Da, de bancă, de vară, un pic și de… tine!
- Of, credeam că n-o mai spui odată! Și m-a sărutat cu foc, de mi-am pierdut echilibrul!
M-am sprijinit de balustrada scărilor, ea a simțit și m-a întrebat:
- Te-am amețit? Tu n-ai mai sărutat fete?
- M-ai surprins… un pic! Am mai sărutat… dar mai demult, mai rar… doar la ocazii!
A urmat un an frumos, plin de emoții și iubire ciudată, excentrică, așa cum alegea Ana.
Apoi drumurile ni s-au despărțit, au trecut anii, nu știu cum ne-am pierdut, ea a primit repartiție departe spre Oltenia, eu la Onești și apoi acasă…
Am ieșit pe sub Tâmpa să mă plimb cu fetița mea, după mulți, mulți ani. Am rămas surprins să văd toneta tot acolo, omul acela era neschimbat, de parcă timpul stătuse în loc pentru el.
I-am povetit fetei mele de bancă, de Ana. Apoi am văzut pe cineva de pe altă bancă uitându-se fix la noi! Trăsăturile erau atinse de vreme, de ani, dar ochii, ochii… erau ai Anei! Ne-am dus, ne-am bucurat de revedere, ea era tot singură, cu tatăl ei, lucra acum în Brașov. Și, cu sinceritatea ei dezarmantă, mi-a spus că am fost singura ei iubire!
Avea ochii triști, înlăcrimați… S-a ridicat și a plecat fără să mai spună altceva! Iar tatăl ei se uita lung și trist după noi…
-->
Comentarii
Mulțumesc Nicoleta Mija pentru lectură și apreciere!
Frumos scris!
Mulțumesc Lenuș, mă bucur că ți-a plăcut!
Sunt chiar aleile de sub Tâmpa! Mulțumesc d-le Munteanu!