Demult, pe vremea când oamenii trăiau frumos, iubindu-se şi înţelegându-se între ei, fără să cunoască invidia, ura şi minciuna, locuia într-o colibă sărăcăcioasă, o fată foarte frumoasă pe care o chema Poezia. Ieşea şi ziua, şi noaptea la plimbare pe pajiştea verde şi plină de flori, din faţa colibei sale. Uneori se aşeza pe-un colţ de iarbă şi privea în jurul ei, apoi îşi înălţa ochii spre cer. Pe timp de zi, privea nuanţele cerului şi ale norilor, după cum avea vremea, chef să fie, alteori, când ieşea pe timp de noapte, privea cerul plin de stele, cu luna în mijlocul său ori când era întunecat şi brăzdat de negreala vreunei furtuni, care, de multe ori o prindea şi până să ajungă în coliba sa, era udă leoarcă. Oamenii nu o înţelegeau, dar nici prea mare atenţie nu-i dădeau, aşa că ea se ruga Domnului în fiecare zi şi în fiecare seară:
- Doamne, dă-mi şi mie un băiat frumos şi falnic, care să mă iubească şi să mă respecte, aşa cum o voi face şi eu, la rândul meu cu el! Dă-mi-l Doamne, să fiu şi eu fericită şi împlinită!
Şi s-a rugat Poezia noastră multe zile şi nopţi de-a rândul, până când a îmbătrânit, dar dorinţa nu i s-a împlinit. De multe ori curgeau lin la vale pe obrajii ei, două râuri de lacrimi. Unele îi curgeau pe straie şi pe perna pe care dormea, altele curgeau pe inimă şi îi brăzdau sufletul de suferinţa pe care şi-o purta, fiindcă nu mai spera că-i va fi îndeplinită dorinţa, vreodată.
Începuse să se resemneze, cu toate că lacrimile nu mai conteneau şi îi spunea Domnului:
- Doamne, numai Tu ştii de ce nu ai vrut să am şi eu pe cineva! Dar nu-i nimic, când mi-o veni vremea să vin la Tine, voi fi fericită şi împlinită, că aici nu am fost deloc.
Şi de multe ori îi spunea Domnului vorba asta, până când într-o seară auzi un glas:
- Poezie, Poezioara mea, îţi voi îndeplini dorinţa pe care o ai de-o viaţă, dar va trebui să vii cu mine, să treci prin faţa Lunii şi a Soarelui, să dansezi cu norii şi să te pleci în faţa stelelor din Univers, fata mea dragă. Şi toate lacrimile tale le vei lăsa aici, oamenilor, le vei arunca pe pajişte şi le vor culege ei, că să te poată scrie când nu le vei mai fi alături.
Se uită în jurul ei şi la un moment dat zări un băiat frumos şi falnic, aşa cum şi-l dorise de atâta amar de vreme. Văzându-i faţa zâmbitoare şi frumuseţea angelică, îl întrebă mirată:
- Da cine eşti tu, dragul meu?
- Eu sunt un înger al Domnului şi El m-a trimis să mă însor cu tine.
- Nu, nu se poate! Eu sunt acum bătrână şi tu eşti tânăr şi frumos. Ce să mai fac eu cu tine, acum? Că tu ar trebui să te însori cu o fată tânără şi frumoasă, ca tine, nu cu o babă ca mine.
- Nuuu! Nici eu nu sunt tânăr şi frumos cum mă vezi tu. Şi eu sunt bătrân şi gârbovit de atâta timp trăit în ceruri, dar Domnul mi-a dăruit înfăţişarea aceasta, pentru ca tu să mă iubeşti şi să mă respecţi, aşa cum ţi-ai dorit tu, Poezia mea.
- Şi cum te cheamă, frumosul meu?
- Mă cheamă Vers. Alături de mine, tu vei trăi veşnic în sufletul oamenilor, fiindcă te vor scrie prin mine. Datorită nouă, se vor naşte mulţi copii pe hârtie, care vor purta numele tău, se vor numi poezii, poeme. Unii oameni le vor scrie, alţii le vor citi, de-a lungul timpului.
Şi dintr-o dată începu să se audă o muzică de vals. Vers întinse mâna spre Poezie, ea i-o dărui cu mult drag. Pe loc se-mbrăţişară şi în paşi de dans, valsară prin colibă. După un timp au simţit că nu le mai ajungea spaţiul închis al colibei şi au ieşit afară pe pajiştea verde, unde, de multe ori, Poezia privise în jurul ei şi pe cer, singură, cu lacrimile şi cu suferinţa ei. Şi-au dansat vals mult timp în faţa oamenilor care ieşiseră şi ei afară, la auzul muzicii. Şi nu mică le-a fost mirarea când au văzut si au auzit pe cei doi, valsând atât de frumos şi de fericiţi pe muzica duioasă a valsului.
Multe zile au dansat si s-au privit numai în ochi, fără să vadă sau să audă nimic din jurul lor. Şi Poezia, fără să-i pese, a aruncat toate lacrimile pe pajişte. Pajiştea s-a udat imediat, ca şi cum ar fi plouat şi oamenii au strâns stropii de lacrimi şi s-au spălat cu ele pe mâini şi pe faţă. Acestea au intrat în sufletul oamenilor şi au devenit cu timpul, poeţi, după ce Poezia şi Versul s-au ridicat în aer şi în paşi de vals, s-au învârtit în sus, şi tot mai sus, până când au dispărut în spatele cerului strălucitor de zi. În acea seară, oamenii au văzut pentru prima oară cerul plin de stele şi luna cu sufletul Poeziei şi s-au apucat să scrie versuri. Şi de-a lungul timpului, şi ziua, şi noaptea, după voia Poeziei şi Versului, oamenii au scris şi scriu poezii, poeme, mereu.
Mihaela Moşneanu
Comentarii
Mulţumesc, doamna Aurelia!