Mi-s ochii trişti şi plini de lacrimi, de când Eminule te-ai dus
în capitala blestemată, din viaţa ta ea m-a exclus.
La Iaşi miroase-a primăvară, dar fără tine e-n zadar,
nu-mi mai aduce bucurie, nu-mi poate face niciun dar.
Şi disperarea mă cuprinde, în jurul meu e-un gol imens,
mă sfâşie singurătatea şi tot ce fac e fără sens.
Revăd scrisoarea de la tine, îmi spui că-ţi este foarte dor,
dar asta nu mă linişteşte şi nu îmi e de ajutor.
Miguel, nu-mi înţelegi durerea, ce nemiloasă mă loveşte,
eu fără tine sunt pustie, nimic nu mi te-nlocuieşte,
Că, Tropoţel, pe lumea asta doar tu-mi spui dragă Veronică,
fetiţă dulce, înger blond şi, câteodată, simplu - Nică.
Aşa cum argintarii-mbracă în pietre scumpe o icoană,
în sărutări m-ai îmbrăcat, din flori de tei mi-ai pus coroană.
Mi-ai spus că umăru-mi rotund e alb ca florile de crin
şi aripi, sigur am avut, ca îngerul gingaş, blajin.
Pe lângă plopii fără soţ şi pe sub tei, de-atătea ori,
m-ai răsfăţat cu vorbe dulci şi versuri ce-mi dădeau fiori.
Cum să mă pot lipsi acum de-amorul tău înflăcărat?
Mă simt furată, sărăcită, peste putere de-ndurat.
Mi-e viaţa crudă şi amară, speranţă nu pot să găsesc,
mă voi retrage-n sihăstrie, Emine, mă călugăresc.
Şi în mormânt voi lua cu mine iubirea-mi cea făr’ de noroc,
tu ştii că Veronica-ţi dragă nu ia iubirea ca pe-un joc.
-->
Comentarii