Dor trădările, dor
iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea;
în acest anotimp al însingurării
să încercăm să ne-mprietenim cu florile.
Cresc prea mulţi mărăcini
pe cărarea care duce înspre însumi,
timpul, galant seducător,
ucide generaţii de speranţe,
lumea e tot mai mică
dar distanţele dintre oameni tot mai mari
(uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe,
însă doar pe termen scurt),
pădurile plâng cu suspine de femei violate,
oceanele scuipă cu cinism resemnări
pe ţărmuri îndurerate,
iar eu nu pot să fac nimic,
poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet
cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi:
Strânge-mă, Viaţă, la piept
până îmi iese destinul pe gură
şi sărută-mi fruntea
cu verdele crud al primăverii!
La ceasul când pe obrazul ţării alunecă,
una
după
alta,
lacrimi mistuite în văpaia indolenţei,
eu nu pot decât să-mi accelerez pulsul
până se transformă în bătăi de aripi
şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi
se îngemănează
taciturn şi nocturn,
undeva într-un nor,
cu zborul îngerului meu păzitor.
Cum stau aşa, culcat pe spate,
în sicriul ce mă poartă spre mine însumi,
iată, pot să număr mai bine
stelele şi păcatele,
zâmbetele şi visele ucise,
laurii şi bătăliile pierdute.
Undeva, departe şi târziu,
dincolo de orizontul însângerat
al acestui tărâm pârjolit, pustiit,
se odihnesc morţii la lumina
lumânărilor de ceară
dintr-o poezie încă nescrisă.
Îi simt,
îi invoc,
le vorbesc.
Ceva mai aproape,
rug lângă rug
şi rugă lângă rugă,
un alt fel de incendiu
străbate istoria până la cer şi-napoi,
iar sufletul meu, trist şi vulnerabil,
încă mai caută, fără costum de protecţie,
prin fum şi cenuşă,
metafore şi sensul vieţii.
Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii!
Da, ştiu, morţii cu morţii
şi vii cu vii,
dar haideţi, totuşi, vă rog,
să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile
măcar noi, copiii!
-->
Comentarii
Atât de frumos, deși foarte trist!
Cu drag, doamna Aurelia.