De atâtea ori m-am întrebat ce este? Dacă mai există Viaţă dincolo de Moarte?
Nu cred că există om pe lumea asta care să nu se fi întrebat măcar o dată, sau să nu se fi gândit cel puţin vreo cinci minute la acest subiect delicat, aş spune eu, deoarece această temă a fost, este şi va fi, încă mult timp de aici în colo controversată, datorită multor opinii diferite.
Încă de mic copil ,,am făcut cunoştiinţă'' cu Moartea, cu moartea unei persoane dragi mie, apropiate. Şi asta m-a făcut să am coşmaruri în copilărie, dar în acelaşi timp nu puteam prea mult să conştientizez importanţa decesului acestei persoane. Însă puteam să-mi dau seama de două lucruri atunci când nu dormeam: vedeam că acea persoană nu mai este lângă mine, lângă ai mei şi că persoanele mature din familia mea şi cele străine care l-au cunoscut, plângeau şi sufereau enorm. Îmi era greu să descriu ce simţeam atunci, "mă ascundeam'', mă gândeam foarte mult că nu-mi place să văd atâtea lacrimi, atâta suferinţă. Erau momente când oboseam, copilul din mine vroia să evadeze din lumea în care trăia, să uite, să se joace, să viseze ca orice fetiţă de nouă ani, să fie prinţesă sau să facă cine ştie ce când va fi mare. Şi reuşeam în cea mai mare parte a timpului - mă refer - când nu dormeam, când eram cu fraţii mei sau cu alţi copii din cartier. Totul devenea frumos şi brusc, copilăria mea devenea ceea ce trebuia să însemne o copilarie în adevaratul sens al cuvântului. Dar totul se schimba când eram singură sau când venea noaptea cu coşmarurile care le aveam.
Acum nu voi transforma tema acestui blog, despre Viaţa şi Moarte într-o poveste personală, dar nu m-am putut abţine să nu scriu despre experienţa pe care am avut-o fiind copil, am simţit pur şi simplu nevoia de-a pomeni în treacăt despre ea. Am să revin la tema blogului şi-am să încerc să-mi expun şi eu părerea despre Viaţă şi Moarte.
Dat fiind faptul că am trăit această experienţă cu Moartea, cu timpul devenind adolescentă şi apoi o persoană matură, am avut ocazia să cunosc persoane cărora le plăcea să dezbată această temă în discuţii lungi, interminabile, (deoarece rămâneau întodeauna aspecte de discutat şi-a doua zi), a început cu timpul să-mi acapareze interesul şi să mă fascineze ideea Vieţii de după Moarte.
Am auzit de multe ori pe oameni vorbind că trupul omului, după ce moare devine greu ca pământul.
În Vechiul Testament şi în Iudaism scrie că ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce'' - (Facerea 3:19);
În Moartea în creştinism şi în Noul Testament, părintele rus Mitrofan din secolul trecut spune că: (Biserica ortodoxă învaţă că ,,Moartea este despărţirea de trup''; odată această despărţire săvârşită, trupul este redat pământului şi putrezeşte).
Dar ce se întamplă cu sufletul care se desparte de trup? Ştim că trupul este "dat pământului'', dar sufletul, ce se întamplă cu el? Unde se duce? Egiptenii spun că după despărţirea de trup, sufletul este atras de lumina solară, (adică soarele să fie poarta spre rai?), - o întrebare ce-mi vine în minte acum.
În Coran scrie că Moartea a fost predestinată atât credincioşilor, cât şi necredincioşilor (39:31); Allah a creat Viaţa, cât şi Moartea (67:2); Moartea îl va ajunge pe om oriunde (4:80), aşa că fuga este inutilă ( 33:16); deci este ştiut că Moartea vine nechemată de om şi îl găseşte oriunde ar fi pe pământ. Omul crede că ştie totul despre Moarte, din experienţele trăite, legate de Moarte, dar despre desprinderea sufletului de trup se ştiu mai puţine sau apoape nimic.
Sufletul este pentru noi cea de a doua existenţă a omului şi a tuturor fiinţelor de pe pământ, este pur şi simplu conştiinţa, gândirea, simţurile vieţii în sine, trăirile interioare ale omului. Gândirea religioasă spune că sufletul care părăseşte corpul, nu este egal cu cel pe care îl primim la naştere; asta îmi dă mult de gândit, dar nu cu întrebarea ,,de ce?, ci cu un posibil răspuns gândit de mine. Este posibil ca sufletul, odată ce este primit de om la naştere să fie egal cu lungimea copilului şi să ia forma trupului uman, a unui copil mic? Este posibil ca sufletul, odată ce este primit de om la naştere să ia forma umană, să intre în trupul copilaşului care într-o zi va deveni om, să crească, să se dezvolte în funcţie de educaţie, de inteligenţă, de mărimea bunătăţii sau a răutăţii sale, dar să rămână la aceeaşi formă, la forma umană, fiind în interiorul trupului? Să fie oare posibil ca îngreunarea trupului uman, după ce moare omul, să fie urmele sufletului lăsate după ce a fost ascuns zeci de ani, chiar şi un secol, de multe ori?
Nu ştiu, imaginaţia mea este mare, dar este o idee care mi-a venit de mai multe ori în minte. Oricum, îmi doresc din tot sufletul şi sper să fie aşa, ca sufletul să nu moară după ce noi murim fizic. Refuz cu toată fiinţa mea să cred că, dupa moartea fizică nu mai suntem deloc, că nu mai existăm pur şi simplu. Să se despartă de trup, să se înalţe catre cer şi să se ducă unde o vrea el, numai să existe undeva, oricât de departe de pământ s-ar afla!
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Multumesc frumos , Lucia , pentru ca ai trecut pe la mine si pentru comentariu .
Cred ca ai dreptate in ceea ce mi-ai scris si da , este un raspuns care imi da de gandit , ideea ta cu sufletul care apartine trupului , ca el este cel care se lasa ademenit , tentat , sa pacatuiasca si spiritul este Duhul de la bunul Dumnezeu , este cel care ne indruma si ne sprijina pe drumul cel bun , spre bine .
Multumesc inca o data , cu drag , Mihaela .
Părerea mea, este că nu Sufletul părăseşte trupul pentru a-şi urma Calea. Cred că, Spiritul este de fapt Duhul lui Dumnmezeu, iar Sufletul este....al ''taberei adverse''!!! De ce? Pentru că Sufletul este cel care se lasă ispitit, sufletul tânjeşte după una-alta şi ne duce-n păcat...Din suflet iubim, urâm, dorim, suferim...Cred astfel că, Sufletul ne dă examene, pe care ar trebui să le trecem. Asta pentru ca Spiritul să...crească! Nu în volum metric...Ci, în calitate, puritate, cunoaştere, lumină...Trupul, este doar casa Domnului, unde Spiritul locuieşte, în confortul pe care i-l oferim! Şi, dacă-i facem loc, creşte... Loc, pe care ''ne lasă sufletul ''să i-l acordăm! De aceea putem spune că, pe Dumnezeu, nu trebuie să-l căutăm în biserici, la preoţi.......Ci, în noi! Noi, îi dăm voie lui Dumnezeu să locuiască cu noi, sau nu! Adică-l dăm afară din casa Lui!!! Şi o facem! Ne umplem mintea cu poveri inutile, pentru că aşa se face, poartă, etc...Asta ne pune Sufletul să facem şi, dacă nu suntem atenţi, ne păcăleşte! Deci, Sufletul fiind legat direct de trup şi pământ, se duce-n pământ...Şi, cu cât avem Sufletul mai ''greu'' şi trupul poate fi mai greu!
Spiritul în schimb pleacă la Domnul cu zestrea acumulată, aşa cum l-am modelat noi...iar el, Spiritul vorbeşte despre calitatea faptelor fiecăruia din noi, Luminii, Iubirii, Iertării, adică, lui Dumnezeu...
Dar, revenind la temă, da, există ''viaţă'' după moartea biologică...Abia ACOLO, există cu adevărat viaţă...Aici, uneori, nici nu trăim! Existăm. Existăm şi ne chinuim să-i facem cheful Sufletului, uitând ce vrea Dumnezeu de la noi...Şi ce vrea??? Să respectăm CELE ZECE PORUNCI! Atât! Dar, suntem oare capabili să le respectăm cu adevărat? Nu prea...Minţim că suntem credincioşi, NE minţim, în speranţa că ''ne punem bine cu Seful''...Cam aşa văd eu lucrurile..
Cu drag, Lucia