Canonul Sf Andrei Criteanul subliniază în repetate rânduri:" Scurtă este viața mea, și plină de temeri … Sfârșitul mi se apropie , suflete al meu, … timpul se comprimă, căci el trece ca un vis, se trece precum  o floare de câmp, … viața moare

Talazuri se lovesc de țărm,

Murmură marea triluri frumoase,

Pe cerul nopții stelele dorm,

Vin la mal valurile zgomotoase.

Un cântec port mereu în suflet,

Printre licăriri de raze rătăcesc,

Valurile, stelele,  un frumos balet,

În ochii tăi să mă adăpostesc.

F

Cei care au răspândit în sat vestea că Bădia Gil pierise într-un accident la cariera din Chilia erau părinții lui. Numaidecât, o tensiune molcomă se instală în piepturile oamenilor, care se păstrau reținuți parcă în incertitudine, așteptând momentul

Scrijelesc cu genele
Colțul unei stele,
Pulberea rece,
Argintie
Se împrăștie
Peste încă un vis promis.
Mă strânge chinuitor
Nevisarea
Nopților albe
În care stau de vorbă
Cu absența ta păgână.
Caligrafiez dorințe
Pe care le ascund
De priviri tăioase

Am fost la proba vieții, ca-n fiecare vară
Cu-aceeași liniște în suflet, un sentiment de seară
Câmp copt păream, de ploaie biruit,
Am probat o speranță ce o aveam de-un timp
La un croitor bătrân, puțin neavenit.

Nerăbdătoare am apucat-o tremurând
Am

Vara obosită a plecat spre seară
într-o zi senină, fără paşaport,
când, pe ocolite, apăruse-n gară
trenul neuitări izgonit din port.

A lăsat în urmă toamna revenită
cu un vânt sihastru rece și tăios
și buluc de frunze, fără recuzită,
pe ulița strâmtă

tu știi să vii în vara asta

sau te ascunzi în fantezii mai noi

și eu nu le cunosc de ce

nu-mi mai omori din insomnii

 nu mai ai grijă ca luna să proptești

pe vârf de-arătător

tu știi să vii în vara asta

sau mă tot minți

precum ceasul din perete când

întorcând

Stau cu sufletu-n atele, zorii duşi sunt la culcare

Remuşcări mă prind ca-n clește, muşcătura lor cât doare!

 Locu-mi hărăzit sub soare parcă-i umbră de neşansă

 Care clatină-n surdină siluete prinse-n transă

Ochii stinşi nu au culoare iar retina-i otr

İzbeşte noaptea-n geam, nervoasă,
E-atâta linişte în jur;
Eu stau pierdut în vechea casă,
La becul unui abajur

E doar un bec într-o odaie,
C-un tremur galben spre roşcat;
Mai e şi-o sobă obosită,
Şi-o masă dintr-un fier forjat

Un scaun, văd, cu trei pi