A câta oară dorul meu  te cheamă

Când seara-şi desface aripi de aramă

Şi-n vălul albastru pictează crăiţe

Curând estompate de-a nopţii velinţe

A câta oară dorul meu  te cheamă

Când visu-n fir de zâmbet prinde lacrimă

În adâncul luminii deschide cărări

La vreme când noaptea învolbură chemări

A câta oară dorul meu  te cheamă

Când aduceri aminite  somnul destramă

În  lira lui Orfeu iubirea-mi vibrează

Din umbre fugare braţe-şi desenează

A câta oară dorul meu mă  cheamă

Muzica  cerului s-ascult fără teamă

În nopţi albe când iubirea-mi este tribun

Veşmânt din rouă de cer cu luna-i adun.

Atât de multe aş vrea să-ţi spun

Cuvintele îmi sunt prea slabe

Să poarte tot ce-n mine adun

La capătul nopţilor albe

Te port ascuns într-o chemare

Când primăvara-şi acordează

Viorile albastre-n zare

Şi-n ram culorile vibrează

În braţe o clipă de m-ai ţine

La piept ţi-aş poposi din insomnii

Clipele de pace mi-ar fi pline

Vibrând în vis celeste armonii

Ne e-ndreptarea spre apus

Zâmbet prins în umbră de flori

Un dor va rămâne mereu nespus

În gândul aromat de reci fiori.

Răstălmăcesc raze de lună

când vântu-şi acordează  strună

pe negre întinderi de ape

şi somnul curge vis s-adape.

Arar un ochi de stea clipeşte stins,

de unda unui gând se lasă prins,

ţese prin noi fir de armonie,

 dorul de tine dorinţa -nvie…

Suri zorii cădelniţa-şi fumegă,

pe cuşma nopţii uşor lunecă,

pal se deschide un ochi de cicoare,

curând măturat de gri fuioare.

O nouă zi se-agaţă de gene,

înfloreşte din nesomn alene,

şi azi ca ieri clipele se ţes

cu acelaşi în suflet înţeles.

Suntem iubite, stropi de lumină,

căzuţi din a cerului grădină,

cu ramul aplecat spre seară

vom înflori-n altă primăvară.

În astă seară…

la fel ca ieri

la fel ca mâine,

îţi rotunjesc surâsul

cu palmele întinse peste

tăcerea vie frântă pe tâmple.

Durerea pluteşte

lacrimă-n privire,

de-a te avea în suflet

şi niciodată-n braţe.

Şi dorul, dorul de tine iubite,

creşte-n insomnii

când luna-şi descrie zborul,

nor alb

în legănarea umbrelor delicate

din privire.

Am să-mi acopăr tristeţea

cu umbra ta,

din inima iubirii curge

într-o primăvară amară,

de-a te avea în suflet

şi niciodată-n braţe.

cuvintele răscolesc

fosforescenta cenuşă

a unui timp ce a fost

săltare de aduceri aminte

de-o viaţă trăită în noi

şi niciodată afară

de ani şi ani ne construim blestemul

captivi pe două maluri de vis

peste care se aprinde utopic

iluzia regăsirii

sirenele luminii cânta amăgitor

şi noi ne risipim puţin morganele

în horă de iubiri visate

târziul ne înlănţuie

logodiţi sub pleoapă de iarbă crescută iluzoriu

într-o primăvară de noi ştiută

până când timpul se desfigurează

până când întunericul se fărămiţează

înfloreşte alb pe genele altui cer

salvat în cuibul începutului

Aş vrea să ne-amintim iubite, de o seară

Când roua unui vis de dor ne-a fost vioară

Şi sufletul în care amiezile-au apus,

Purta pe aripi grele un palid iz adus

De vreo suavă, împlinită primăvară.

Cu gesturi vechi chemând fidel cocorii iară.

Aş vrea să ne-aminitim iubite, de o noapte

Când fântâna însingurării mustea şoapte ,

Pe ram de inimă cu ritmul obosit,

Noi împleteam cuvinte cu-n vis rătăcit,

Rămas preludiu unei ultime simfonii,

Furate din adâncul sublimei armonii.

Aş vrea să ne-amintim iubite, de-amândoi

Când vibrare vom fi prin iarbă şi prin ploi,

În inima luminii desfăcuţi în culori,

Ne-om îngână cu stelele sub cer de alţi zori,

Acolo unde timpul clipele-şi adună,

Cântărea cântărilor pe-o singură strună.

Rătăcesc între înserarea ta

si înserarea mea

cu tăcerile sprijinite de marginea înserării

înserarea creşte ca un râs amar

în trupul mai fragil decât iluziile

doar câteva speranţe

păsări albe mai stau speriate

în palmele înserării

şi-mi pare că suntem singuri

pe un ţărm unde lumina

se prăbuşeşte în noi

de undeva de neunde curge

o fascinaţie stranie

cu aromă de fruct prea copt

şi depărtările suspină oarecum

irizează spre marginea de dincolo a înserări

la capătul altui răsărit

suntem acolo

suntem pretutindeni

pe un ţărm

în inimile noastre pline de iubire

dincolo de înserare

mai presus de înserare

Eşti aici,

lângă inima îmbrăcată-n amurguri,

mereu aici

şi niciodată la îndemână braţelor mele.

Eşti aici

fără formă fără glas,

nici măcar o umbră

vag conturată...

dar eu te recunosc,

îţi respire transparenţa

cu fiecare pulsaţie

a acestui corp mâhnit.

Încerc să-ţi vorbesc

despre o suva nouă înflorire…

Sunt atât de fragile cuvintele!

şi atunci, mă scufund

în adâncul iubirii.

Tot ce din noi se pierde,

regăsesc aici.

Bucură-te că eşti aici...

bucură-te că sunt acolo,

În tot ce iubim împreună.

V-am lăsat înrădăcinaţi în doruri

când am plecat

trup mirosind a primăvară

aţi rămas ochi prinşi

în obloanele casei

să coborâti cu ea în pământ

să curgeti sub un alt cer

azi tinereţea

nu mai este a mea

în straiele satului

nu pot să mai ţes anotimpuri

doar cimitirul răsuceşte

cenuşa păsărilor albe

când frica  necunoscute ţărmuri

muşcă  din inima istovită

de vrerea lutului

rănit de timp

dincolo de pod

fântânesc amintirile

am să le resădesc înflorire

în partea aceea de suflet

unde s-au uscat florile de miosotis

Şoaptă tristă, văl de pară

Seara-ncet în trup coboară

Tremur de iluzii frânte

Plâns de păsări să mă cânte

Pe sub aripi de furtună

Timpul ţărâna-mi adună

Obosit gândul se-apleacă

Sfarmă clipa să nu treacă

Peste vis, peste hotar

Steie chiar şi cu amar

În veşmânt de neagră iarbă

Să mă duc nu-mi este grabă

Unde vântul nu m-ajunge

Şi nici luna nu m-o plânge

Curgea-voi să curg atunci

Prin izvoare pe sub lunci

Pe sub fir de verde iarbă

Nimeni de-am fost nu-ntreabă

Doar corbii or bate clopot

Peste mine-o cade ropot

Uitarea, uita-voi toate

Clipele nu m-or socoate

Nici în piatră nici în lemn

N-oi avea de-atunci însemn

Clocoti-voi clocoti

Când dorul se va roti

În alt drag şi altă dragă

Rostuind o lume-ntreagă

Doina vântului de seară

Peste mine-o curge iară.

Marmură neagră,

 cerul

învăluie pământul,

freamăt

sub talpa universului.

Când nimicul dezbracă tăceri,

răzvrătite chemări,

gândul se întinde dincolo

de glacial privire a lunii,

la ora în care

morţii îşi ridică nisipul,

nelinişti prelungite,

 sunet grav înfipt,

în abisul în care m-am instalat.

învolbură sorginţi necunoscute.

Prin atâtea chipuri,

niciodată nu mă regăsesc,

decât umbra vietăţii din adâncuri

înaintează-n nemişcarea mea.

Poate am să mă reconstruiesc

în clipă întâlnirii de pe urmă

cu noaptea din spatele meu.

La capăt de noapte

 cu tâmplele albite

un albastru murdar

se răsuceşte fluid

înfiorare de reci chemări

Între lumină şi întuneric

ţi-aud tristeţea

 neputinţa

să-ţi înfrângi

răscolirea furtunilor în adânc

lacrima aceea de înflorire

într-o tomnatică primăvară

desferecare de zbor să-ţi fie

sevă ultimului anotimp rămas

atinge-ţi gândul de inima mea

s-aprindem pe cer un zâmbet

până la cel din urmă oftat

e inutil să bem frigul azi

din ferpar ce va avea sa vie

întunericul

 creşte din umbră

 pe tăcute

înainte de strigătul tăcerii

când sufletul se lasă pradă ţărânei

columb rătăcit în lut de tristeţi

şi păsările albe

păsările albe…

Clipa îşi ridica nisipul

într-un răsărit absent

izvora neputinţa

baleta între speranţă

şi împăcare

aş fi vrut să o întorc

spre-o altă curgere

ţi-auzeam tristeţea

clocotea

dincolo de zâmbetul

văduvit de aripi

gândurile prinse

într-un cortegiu tragic

musteau rana sub paşii

amintirilor

pentru prima dată le-ai ascuns

claritatea de cristal

să nu pot să trec dincolo de cuvinte

să aud bocetul fumurea

durerea

peste ultimul răgaz

în care eram doi

ţineai în mâini inima

să-mi uşureze tristeţea

până când vom străluci amândoi

 regăsiţi

în fructul unui nou început

 aromă de flori putrezite

 umezea ţărâna cu fiecare minciună

care ţi-o spuneam

tu să nu vezi împietrirea zborului

în absenţa braţelor tale

rămâneam cu o închipuire de aripi

mă temeam să nu ghiceşti

ceea ce este dincolo de zâmbet

să nu-ţi tulbur acel azi dureros

în care ne ascundeam rispirea reciproc

acel azi în care eu plecam cu tine

picătură cu picătură

fir cu fir

până când îngeri de marmură

îmi vor ascunde chipul lumii

acel azi în care tu rămâneai cu mine

până când trupul mi se desface

în culorile ţărânei

asemeni ţie

şi noi vom fi un cântec

în vântul câmpiilor

vulturi de lumină peste cer

să rezemăm netulburata rotire

a viselor în eternitate

Când soarele smăltuieşte

perlele nopţii-n dimineţi de dor,

ţi-adun zâmbetul,

umbra de nor

să nu ţi-l soarbă.

Te respir imagine pură

a iubirii din mine.

Îmbrăcată-n înfiorarea

 florilor sărutate de fluturi,

păşesc în pulsul inimii tale.

O avalanşă de sălbatice înfloriri

îmi inundă simţurile.

Te chem cu lacrima îngenunchiată

în palmele depărtării….

Cai albi galopează

pe tâmple

răscolind dorinţa,

mireasma sărată a trupului tău

Deschide pe buze sărutul.

Te îmbrăţişez cu îmbrăţişările toate

până la cea dintâi pereche,

cu viaţa şi moarte îngemănate

la picioarele noastre.

Apă pământ foc şi aer

urcăm extazul supremei contopiri

rotunjind călătoria

Spre unitatea începutului.

Cai în galop, gândurile

pasc ţărmurile îndoielii.

De aş putea să prind

o amăgire de certitudine

acolo, unde clipeşte eternitatea.

Fiară îmblânzită

pe centura necuprinsului

să sfâşii ipotezele.

Nu-mi este dat să trec dincolo

de ochii sfincşilor,

îngăduită să-mi fie acceptarea

a ceea ce sunt

a ceea ce cred.

Oare sufletul

se lasă pradă pulberii,

totală părăsire

sau înaintând în nemişcarea

definitivei clipe,

o să treacă prin constelaţii,

prin coregrafia norilor,

prin respiraţia ierbii,

ochi nevăzut,

să-şi vegheze visele,

moştenire din moştenire lăsate,

mai fragile decât răsăritul,

mai trainice decât perlele

 adâncului.

Mantia visului

învăluie gândul

Când Rigel îşi cerne

albastru descântul.

În briza tăcerii,

plutesc atâtea şoapte,

Tumultul vieţii poartă

risipite-n noapte.

Adâncul desprinde

umbre transparente,

Vălurind visări

în linişti aparente.

Ziua nu cunoaşte

extazul misterului,

Nici tainica vibrare

a necuprinsului.

În fiecare noapte

dorul tresare,

Cu braţele brodează

pe cer cărare.

Iubirea-şi arcuieşte

seva risipită

Şi trupul se umple

de-o blândă ispită.

Când inima se îmbracă

în umbre de dor

Cu privirea furată

de-un nor visitor,

Greu îmi aşez fruntea

pe ai nopţii umeri goi,

S- ascult cum depărtarea

se şterge dintre noi

Doar acum auzul

pătrude chemarea

Când zâmbetul tău

împodobeşte  zarea.

Sub strălucirea-naltă

a nopţii senine,

Spre porţile luminii

păşesc lângă tine.

Dacă aş putea

m-aş aşeza la poarta porţilor

senină aşteptare

frica

nevazutul mister

să nu mă afle

între credinţă şi întrebare

povara chemări

s-o port sorbind

din condeiul luminii

torna torna strigă cerul

la vremea când doar secunda

îmi va rămâne vie încă

urmă în plânsul fricii

 celor rămaşi

din câte mai sunt

cândva am să mă aflu nume

purtat în vrerea altuia

sau poate în fumul ierbii arse

de mâinile celor neştiuţi

din ce parte o să vină

cuvântul nopţii uitare

vaietul când sufletul

îşi leapădă învechita haina

să crească din oase doruri

podoabă nevăzută sub tălpile

altui timp

Cu fiecare iarnă,

 mai greu ne este pasul,

Zăpezile pe tâmple

şi-au aşternut popasul.

Cândva urcam nămeţii

 cu zambetu-n privire,

De vremaea întristării

 n-aveam în noi de ştire.

E ceas de sărbătoare,

se aud colindători,

Cu amintire ne întoarcem

 la anii trecători,

Să fim ce-am fost odată

 nu mai putem, iubite!

Păstrăm încă în noi

aroma  vieţii trăite.

Un ultim anotimp

 timpul pentru noi mai are

Dincolo de noapte

 e o altă albastră zare

Antaris şi Sirius

 ne luminează cale

Spre zările luminii

 în a veşniciei vale

Cu trupuri obosite

şi tâmplele cărunte

De coboram pe pantă

 la capăt e alt munte

Ne vom găsi putere

 din ce ne-a mai rămas

Plecarea  va fi atâta

 doar  vremelnic popas

Da-mi mâna pe azi să-l trăim

 visând nemurirea

Din iubire noi suntem

 ne va renaşte iubirea

Vom trece împreună

 prin cerurile toate

Până când lumină vom fi

Te-ai întors

timp ce am fost

să-mi tulburi împacarea

 cu cea care sunt

atâţia de “dacă”

 nasc clipele trecute

n-ai puterea să mă laşi

să nu-mi adun risipa

pe frântă ramură

la cap de pod spre nesfârşit

mi-e drumul deschis

dincolo de violet

oglinda reflectă

timp ce am fost

am să-i întorc spatele

cu inima prinsă

 pe margine de vaiet

să mă hrănesc din tot

ce mai am

 apusul neastâmpăr să-mi fie

până la ultimul respir

într-un “sunt”.

până când mă vor sădi

lutului rodire

să răsar

 dincolo de violet.