Când dormi
Aurel Chiorean

Când dormi, să-mi laşi cuvântul,
iubito, în divin,
lipsită fie-i umbra-n
planeta lui
străină,
voi face fiinţa ta, altarul
de senin,
să nu te îneci vreodată,
de prea multă lumină !

Voi face din cuvânt,
iubito, azi, un mâine,
tristeţea s-o ascundem, doar în
odaia goală,
în depărtări albastre,
vom face verzi coline,
când dragostea se zbate,
în fluvii,
de îndoială.

Din ploaie să nu facem,
iubito, vreo risipă,
din dorul nostru visul,
în dorul de a înţelege,
vom fi cuvântul
sfânt,
la poarta de ispită,
în dreptul vieţii noastre,
doar dreptul de a alege.

CHIAR TREBUIE... 

Chiar trebuie să îţi vorbesc în şoapte, 
să-mi vindec cerul cu ale tale ploi, 
când îmi clipeşti ispititor în noapte, 
sub doruri stele, într-un vis...cu noi? 

Chiar trebuie să-ţi spun că tu mi-eşti vrerea, 
că eu ţi-s val, la malul tău mereu, 
că tot ce-i împrejurul meu...şi zarea, 
sunt ale tale, tu...poemul meu ? 

Tu îmi eşti ziua, pe poteca lumii, 
eşti coborâtă vară în toamna mea, 
când într-o dragoste necoaptă...merii 
şi-au construit altar...sub steaua ta. 

Tu eşti o rază de lumina şi cuvânt, 
mi-eşti zâmbet,visul zării ...mare, 
ascult îndemnul din adâncul tău cel sfânt 
şi n-am să pier nicicând din întâmplare. 

Dacă-am să mor, vei şti şi tu de mine, 
căci tu mi-eşti Soare, dor şi nemurire, 
între apus şi răsărituri de mai bine, 
tu-mi vei rămâne veşnica... iubire. 

Cum aş putea
 (GV)

Cum aş putea să îmi mai ţin sufletul,
când mi-l mângâi tu (Rainer Maria Tilke)

Cum aş putea eu ca fiinţă neîndemânatică
să înăbuş visul meu, pe pernă-n taina nopţii ?

Cum aş putea cuvântul să spun că mi-e uşor,
când îl dezbrac de haină şi îl fac o taină a sorţii ?

Găseşte-mă ca zâmbet, sau poate întristare,
găseşte-mă în râuri, albastrul apei line
şi lasă-mă să-ţi fiu, iubito, alinare,
cu palmele deschise-n iubire către tine !

Găseşte-mă pe chipul alb fiinţei de femeie,
poate o ploaie, frunze, în dor de toamna mea,
în adâncimi, privire, o rază sau scânteie,
şi-ai să mă auzi cântare, în frumuseţea ta !

Scrisoarea a CCXVIII-a 


Dincolo de mine eşti tu, nemărginirea mea, răspunsul zăboveşte-n trăirea ce o simţi. 
Îţi scriu mereu iubito şi bine şi stângaci şi rătăcesc apoi prin nopţi cu felinare, răsar în ochii tăi şi-apoi te scriu, tu taci şi mă încâlcesc în taina, din vis cu înverşunare. Mă plimb desculţ pe drum, spre vaste constelaţii, să mă întâlnesc cu mine îndepărtat de alţii, o apă mergătoare mă simt, cu aspiraţii, mai blând ca o tăcere-n iubirea pentru tine. Aş vrea să-ţi spun ce dor încearcă să-mi reteze, iubirea, suferinţa, trăirile din versuri, trăirea altor vise, din mine veşnic treze, nimic din ce-ai luat sau ce ai dat din tine. Dar vreau să-ţi spun, iubito, să ştii pe unde treci, voi fi şi eu acolo culori de sărbătoare, că eşti în mine dor, rămas un vis din veci, tăcere din pruncie şi ştii ... ce rău mă doare ?Te rog, cuvântul meu să nu-l dai cu împrumut, e sărutat de-un chip, în semn de rugăciune, el poartă o iubire în zile fără număr, cu paşi şi mâini legate ... o lume, ştii cum sufăr ? 

Scrisoarea a CCXVII-a 


Am ales scrisul ca mântuire, cu miezul lui tăcere, cu trunchiul ei lumină. 
Vezi cerul tău a trezit în mine un vis, în dangătul de zori, vestind o dimineaţă, cu fiorul visare, cu peceţi în cuvinte, ca să pot  lumea aceasta pierdută să o adun, din descântul trudit, ca silabă. Mi-e cerul tău cântare, când îngeri vor să spună dorul meu din frunzele care mă năpădesc din greu şi-mi lasă peste suflet o rugăciune albă. N-am vrut să povestesc lumii năvalnicul fior ce mă îndeamnă şi chinuit de întrebări ar vrea să le ştie pe toate. Vreau doar să scriu de răsărirea ta, de liniştea ce parcă împinge cerul, de vadul aşteptării, de taina mea, de rostul de a petrece. Te scriu, te scriu mântuirea mea, povestea mea, ca să te pot soarbe osânda, în setea mea dincolo de margini. Nemărginire . Te scriu curgere deapă albastră, loc de întâlnire cu mine, aşteptare ce o să vină, sau depărtate cărări, ca să mă renasc din ocrotiri divine, suav şi tainic, într-o sfântă vină. Scriu cu mâinile mele, care ţi s-au dăruit pentru rugăciunea în care ţi-au luat forma trupului, atunci când am putut prima dată să îţi rostesc liniştea, în răspunsul care îmi zăboveşte trăirea ce o simt. Şi de atunci scriu, te scriu, ca un stăpân rătăcit în sclavia pe care o hrăneşti, din străfundul timpului cu frumuseţea ta. Să rămâi, să te scriu !

Scrisoarea a CCXVI-a

Mai caut cărbune să scriu un poem, în faceri de timp, cuvinte misive, spre taină cea sfântă din stratul de lut, iubirea nestrânsă, nestăvilita ei jertfă, fâşia de noi şi straniul ţinut. Voi găsi iar cărarea prin răscrucea de gânduri şi în frigul ce îndoaie scândura uşii, cât frig poate fi, blestemând alte friguri, când noi ne închinăm, iubito, cenuşii ! Nu caut nici vorbe, fantezii ce-s străine, în miez de tăcere, sau vis ce dospeşte, răzvrătită mi-e vorba, despre vise virgine, eu mă zbat, ea mă strânge ... lumina trudeşte. Mă simt în tranşee, am cu mine vocale, ca o ultima oră, am noaptea grăbită, cuvântul îl aud în şoapte agale, neiertată mi-e vorba, arsura-n oglindă. Alerg peste tot, am mir, tămâioară, credinţa ce o port este toată în mine, mă las, sunt iubit, am soarta prezisă, doar poartă-i închisă, mai simplu, ce vreau ...nu vreau să mă doară ! Iubito, să ştii, mă doare arsura, mă doare şi cerul, mă arde şi vatra, aş vrea ca în toate, să-mi fii tu masura, femeia şi visul, ce-l tace şi piatra.

După apus 
(GV)

După apus mi-e taina, un geamăt de lumină, 
cu alte mâini îmbrac, iubito, astăzi cerul, 
se îndoaie un destin, când poartă atâta vină, 
amurgul ne ascunde, în vise adevărul. 

Mi-e ruga o durere, pe care-o strig cu sfinţii, 
nici aerul nu creşte, iubito-n urma ta, 
în trunchiul meu tăcerea, se roagă cu părinţii, 
să nu te doară visul, nici învierea mea. 

Aş vrea să ştii, iubito, că ard ca lumânarea, 
când umbra ta mai ţipă tăcerea scursă-n fluvii, 
mă doare ca osândă şi timpul dar şi zarea 
şi drumul fumegând, îmi trece prin vezuvii. 

Eu ard în slova ta, de acuma rugăciune, 
se ard lumini în doruri, acol' mă ard şi eu, 
ciuntita mea arsură, se îneacă în genune, 
sub cetina de iarnă, dar te rostesc mereu.

Poate
(GV)

Poate că nu trebuia să pleci
în nesfârşita umbră cerească,
când stele mai aveam
ascunse în dorinţe,
către un ochi de apă,
din taina
nelumească,
ca foşnet rădăcină, din vis
nu trebuinţe!

Nu trebuia să pleci, din taina
adieri,
din sunet de tăcere,
zvâcnind spre învârtire,
mi-e frunza încă strânsă,
în toamna ta de ieri,
şi visul îl mai am,
în dor ... de nemurire.

Cuvântul tău de-acum,
poate-mi va drege pasul,
în care te-am zidit, iubito, cu emfază,
aş fi putut să-ţi fiu,
cândva, să ştii, popasul
în ziua Învierii,
a noastră ... la amiază.

Îmi vine
(GV)

Îmi vine, iubito, aşa câteodată,
visarea de câmpuri, la dreapta copaci,
să-mi leapăd ispita să nu mă răzbată,
pustiul din suflet, la stânga ... săraci.

Să las o ispită, acolo sub cruce,
iubirea de aer, în pâinea cea coaptă,
cu inimi întinse cândva la răscruce,
strigarea rostită, săruturi la poartă.

Să mă închin doar fântânii, ca la o mare,
ce străbate pe-alocuri, visarea din gând,
iubirea lăsată de noi într-o zare,
într-o toamnă de galben, fantomatic de blând.

Să închinăm şi copacii, în dorul fântânii,
să închinăm chiar şi stânca, unui vis la hotare,
şi zilei de odihnă a săptămânii,
să închinăm amintirea, sub ferestre la soare !

Mă înghesuie 
(GV)

Mă înghesuie în grabă destinul de cuci, 
şi fructul adus, curat, pus pe masă, 
mă înghite tăcerea, în tăcerea de cruci, 
anotimpul cu rod, ce îl dă, sau îl lasă. 

Am vorba pătrunsă, de dor şi lumină, 
sunt pasărea vis, reînviat din cenuşă, 
doar paşii-mi aleargă în zori fără vină, 
când umbră-i sărutul, rămas lângă-o uşă. 

Am raza, mi-e caldă, spre visul din noi, 
lumina-ţi blajină, mi-e albul de-afară, 
dăruită mi-e viaţa, din potopul de ploi, 
cu aripi ce ce tac şi aripi ce zboară. 

Eşti venită, iubito, dintr-o lume uitată, 
frumosul tău chip, mi-este cerul senin, 
ai aripi de înger şi mâini deodată, 
îmi eşti cântec răzleţ, peste un cânt anodin.

Mă prefac 

(GV)

Mă prefac într-o ploaie din ceţuri, regrete, 
un alb ce va curge, la maluri ... hotar, 
izvorât din dureri, rămase discrete, 
îndemn de culori, nevândut în bazar. 

Mă prefac într-un zbor, cel rostit doar în nopţi, 
o pâine mai coaptă, o şoaptă-n urechi, 
o slavă pe trup, un sărut de la porţi, 
un colţ de planetă, infinitul ... mai vechi. 

Mă prefac într-o rugă, liturgicu-i drum, 
o stea tatuată, în alb de poeme, 
o piatră nisip, un timp ca şi un fum, 
neplânsuri iubire, rostite-n troiene. 

Mă prefac aşternut, cu bulgari de rouă, 
o vreme cioplită cu sufletu-n ea, 
aşteaptă iubito, să ningă, să plouă, 
un vis dintr-o toamnă, un dor ... taina mea !

Aş vrea ... 


Aş vrea să ştii ce înseamnă un gând, 
ce te picură pe buze, 
locul gol,din piept, arzând, 
ce-l găseşti din toamnă ... 
frunze. 

Aş vrea să ştii ce înseamnă un tremur, 
dor de el, în dor copacii, 
ramuri, frunzele ... un murmur, 
măreţia lor, 
săracii. 

Vreau să ştii ce e cuvântul, 
spus oricând ca adevăr, 
viaţa sfântă şi 
şi Pământul, 
verde pur ... 
cuceritor.

M-am săturat 


M-am săturat să mă mai zbat, 
în zbor de gând 
al sufletelor goale, 
deci pun tăcerea predicat 
şi lumea lor de fals, 
în poale. 

Pun lacăt azi şi pe idei, 
mă îmbrac cu vise, 
nu blestem, 
îi las în joc de farisei, 
şi-n adevărul care-l tem. 

M-am săturat, mi-e sila-n vrană, 
îmbrac vesmântul sfânt 
vorbirii, 
o slova a sufletului hrană, 
un dor în taina 
nemuririi.

Scrisoarea a CCXIV-a
(GV)

Suntem spectatori, doi spectatori la întemeierea unui întreg, care să închidă în sine nemurirea mărginită a cuvintelor. Încercăm să ne descriem cu detalii, rostindu-ne repetat în şoapte, când ochii celuilalt ne cuprind întreaga fiinţă. Devenim atunci suspin şi oftăm gălăgios marginile lumii care ne unesc pe corzi mute şi surde. Suntem doar un instinct al rădăcinilor venite din adâncuri, în devenirea unui vers necugetat pierdut pe culmea clipei. Nimic nu ne astâmpără, nici măcar setea întunericului din noi, nici împiedecările în fuga spre iubire. Tăcem în linişte o harfă, când mâinile mele înfloresc pe trupul tău ramuri de măslin şi ne ştergem apusul vieţii închinzând pentru o clipă ochii. Toţi îngerii noştri depun atunci jurământul pentru anii în care nu vom mai suferi, vărsând în versuri argintul. Tăcerea fiinţelor noastre se dăruieşte în foc şi lumină, unde eu doar îmi rostesc cuvântul îngenunchind în faţa altarului tău sfânt spunându-mi ruga ca să mă renasc prin tine. Sufletul meu se dizolvă atunci într-un zbor neînceput.

Şi dacă ... 


Şi dacă plouă în noi, un singur strop de apă, 
vom căuta, iubito, un sens, sau un ascuns, 
meandre de culori, ori gesturi ce ne-adapă, 
cuvântul cel gândit, sau cel rămas nespus. 

Vom căuta rugina, cu rafurile-n piedici, 
beţi de nefiinţa care pierdut-am în zadar, 
cu noi într-o rostire, de prea ciudate predici, 
departe de o scuză, vânzare în bazar. 

Dar dacă plouă în noi secunda înadins, 
şi raza ei de plumb înlăuntru-l încovoaie, 
ai să găseşti în mine, un suflet neînvins, 
ai să găseşti iubito şi soare, după ploaie. 

Îmi vei rămâne gând, sau poate chiar lumină, 
poteca cea de dor, cu gust de înserare, 
un somn în care visul, mai poartă câte o vină, 
eu singur la venire, eu singur la plecare.

Ne plouă 
(GV)

Ne plouă taina de cuvinte, 
dorinţe-n starea de visare, 
când s-au rostit, 
adus aminte, 
de ce-au tăcut, de ce tac oare ? 

Ne plouă, porţile ne aşteaptă, 
suntem doar zări, 
ce-s istovite, 
te simt pe obraz, în partea dreaptă, 
te simt în clipele 
trăite. 

Ne plouă vise de senin, 
duminici care 
n-au vreo vină, 
o împletire de divin, 
ne plouă pietre de lumină. 

Ne plouă doruri de silabe, 
candoare gustului sărut, 
la poţi şi zori, 
atât de albe, 
ne plouă încă-un început. 

Ne plouă ploi ce-s fără noi, 
o vreme care 
vrea să vină, 
un nor împiedecat de ploi, 
visare albă de lumină.

Scrisoarea a CCXII-a
(GV)

Uneori, uneori aud aşteptarea, când în stersini ploaia pare-o vină.
Poemul meu, sfidează un sfârşit, doar oboseala mea visează o prelungire şi visez, visez, iubito că sunt fericit, dar jugul vieţii mă apasă şi tace, nesocotind dauna naturii şi păcatul care se rupe pe buze de adiere. Inventez atunci neliniştea fericirii, rugul pământului, sărutul şi tălpile cu care aş fi putut să plec din toate adevărurile sumbre, din visul în care am crezut atât de mult. Am devenit doar un geamăt de lumină, în care sângele meu, a devenit sângele tău, veacul care îşi vinde nervul ca să poată deveni tăcere din cuvinte, ca o iubire care dezgoleste icoane. Sorb doar umbra vremii, visul din tocul de la uşă. Mi-a mai ramsa doar să citesc, calendarul unui om trecut, sub sărutul de fluturi care mă strecoară în abisuri şi mă dăruieşte vremii care mă varsă ca o nuntire a zorilor, târziu şi hoinar. Am rămas doar la o poartă care îmi zideşte călcâiul, cald şi curat, mai pur decât oftatul, ca un vârtej de păsări în scăpătarea zorilor, unde tu îmi ştergi secundele din albele oglinzi, când eu strig la cer numele tău, sigurul om pe care l-am iubit.

Iubeam 
(GV)

Iubeam în ciuda morilor de vânt, 
strângând în pumni, iubito, a ta zare, 
sorbind din ceruri, sfânt pământ, 
cu focul cel primit, de prin altare. 

Îmbrăţişam şi zorii tăi, mereu ca vină 
şi sângele ce-ţi mistuieşte fiinţa, 
cu stresina de ploaie rădăcină, 
într-un sărut la poarta lui ... credinţa. 

Sorbeam din orizont o înserare, 
un cer, o luptă, ce iubirea o scrie, 
sub nori albiţi de dor în lunecare 
şi-un legământ, ce-i pasă ca să fie. 

Îmbrăţişam visările din noapte, 
o rouă a ei, eu o trudeam luminii, 
ecoul sfânt, trăirilor din şoapte, 
îl veseleam desfrâu în dor, tulpinii.

Nu pot
(  G V))

Nu pot să îmbrăţişez adâncuri,
nu pot să şterg din calendar un ieri,
nici întunericul, nici înlăuntruri,
nu pot s-aducă, iarăşi primăveri.

Te-am căutat în ploi şi-n stropii,
căzuţi pe trup cu a mele mâini,
doar încercam să te apropii,
că să rămâi, mai vrei ... rămâi ?

Încovoierea sfântă a luminii,
e somnul meu, bolta senină,
trudesc în dor, seva tulpinii,
tu spui, că asta este o vină.

Eu te visez, jar, jăruind,
am braţe vis, ca să-mi rămâi,
şi mă trezesc, trecând, iubind,
potopul tău ... de săptămâni.

Aş vrea 
(GV)

Aş vrea să-ţi simt înfiorându-se călcâiul, 
lumina ta ţesută, din şoapte 
de iubire, 
aprins să fiu de soare, 
să-ţi fiu doar eu întâiul, 
sau răsărit de taină, 
în taina ... nemurire. 

Aş vrea să-ţi fiu în suflet, 
încovoieri, lumină, 
curata rugă spusă, de tine, 
într-un schit, 
lăuntrul care astăzi, mai poartă 
a mea vină 
şi taina şi misterul ... cândva 
un răsărit. 

Aş vrea să-ţi fiu şi clipa, 
doar dăruită ţie, 
să fiu mereu de stâncă, 
să-ţi fiu de pot Pământ 
şi vorba şi privirea, în dor de veşnicie, 
să-ţi fiu de pot, iubito, 
acum, ce nu mai sunt !