De mă duc cu gândul în trecut,

să privesc în urmă ... câteodată,

ce n-aș da să-o iau de la-nceput,

viață dragă-n amintiri păstrată !

Chiar bătut de iernile prea reci

sau de toamnele-mbrăcate-n ceață,

alergând pe vechile poteci,

aș mai vrea să râd cu tine, viață!

Prin păduri de fag și de stejar     

Dorurile încă să mă cheme,

frunzele din falnicul arțar

umbră să îmi fie peste vreme.

Pe cărările din vis zburând,

timpului să-i mai adaug zile,

prin fânețe să privesc oricând

umbletul frumoaselor copile.

Și privind spre chipurile lor

dragostea cunună să îmi fie,

să mă-mbăt cu apa din izvor

adunând în suflet veșnicie...!

Se simte primăvara, din zările senine

speranțele-nvierii revin acum din nou,

la marginea pădurii zăpezile-alcaline

s-au îmbrăcat aseară cu ultimul halou. 

În liniștea astrală, suind către lumină

din huma dezghețată, un ghiocel rebel

își saltă din zăpadă firava sa tulpină

urcându-și către soare suavul clopoțel.

Ne cheamă primăvara cu adierea sfântă

a vântului sihastru ajuns pe căi de dor,

dar iarna-ntârziată stă încă neînfrântă,

privind cutezătoare din geana unui nor.

Va sta pe metereze chiar și în plină vară,

ascunsă între ghețuri, pe maluri de fiord,

când vânturi ancestrale, în fiecare seară,

vor recita poeme, venind din polul nord.

Va fi o simfonie de împăcări depline

în gamele majore, ajunse peste timp,

din partituri rescrise, în nopțile senine,

pe brâuri de legendă în orice anotimp.

Vom retrăi mirajul minunilor celeste

aduse-n prag de vară de Unicul Cuvânt

în dăinuirea sacră, din magica poveste,

a altor anotimpuri venite pe pământ.

Stă clipa agățată între gânduri

cu amintiri din vraja renăscută

în apele ieșite de sub prunduri

pe cântecul vrăjit dintr-o lăută.

Și în infimul clipei trecătoare

minunile din apa revărsată

ajung în pragul vechilor hotare

cu neuitarea-n suflet adunată.

Pe brâul neuitării regăsite

stau dorurile toate încurcate

în gândurile pline de ispite

venite fără veste pe-nserate,

cu amintiri din nopțile rebele

lăsate-mbrățișate câte două

pe marginile unui roi de stele

văzute-n picăturile de rouă,

când trupurile noastre-n agonie

se rătăceau la margini de delir

gustând din plin zeiescul elixir

sub palmierii fremătând în vrie.

Nu mai avem demult același cer,

nici orizonturi sacre împreună,

ne-a mai rămas în suflet un mister

uitat cândva în oaza de sub dună.

Pe malul apei, între palmieri,

la un sfârșit întârziat de vară,

ademeniți de tandre mângâeri

păcatul ne-atingea întâia oară.

.

Destinele se-mpreunau abrupt,

deasupra cerul se rupea în două,

iar oaza ne-aducea, neîntrerupt,

la margine de vis o miză nouă.

O vrajă siderală se scurgea

prin trupurile prinse-n agonie,

pe cer se aprindea încă o stea,

de strajă neuitării să ne fie.

Dar neuitarea-n zări s-a risipit 

când într-o zi, pe drumuri separate,

cu acul de busolă răsucit,    

ne-ndepărtam de locul cu păcate.

N-a fost, desigur, pură întâmplare

că ai venit atunci la început de mai –

în ochi aveai doar semne de-ntrebare,

din vorbele-ți rostite se năștea un rai.

Mă-nvăluiau cu-o vrajă absolută

curgând spre mine-n valuri, ca un vis,

cădeam vrăjit sub arcul de volută,

aprins în ochii tăi căzuți din paradis.

Dar m-ai cuprins la pieptul tău, deodată,

mă rătăceam pe-o margine de infinit –

când m-ai lăsat din brațe m-am trezit,

privind buimac spre bolta înstelată.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră,

mă-ntreb acum: ce mai păstrez din ea? –

doar chipul tău pe-a timpului fereastră,

deschisă-n amintiri cu raza dintr-o stea.

Erau pe drum vacanțele de vară,

cântau fanfarele în parcul regăsit,

un tren nebun tocmai sosea în gară

când soarele, pe deal, pleca spre asfințit.

Te-ai dus cu trenu-n lunga ta vacanță,

doar umbra ți-a rămas lipită de peron,

plutea-n văzduh, venind din ultimul vagon,

parfumul tău, cu-o ultimă speranță.

Lăsați-mă o clipă în pragul neuitării

să pot privi în urmă la tot ce-a mai rămas

din toamna-ntârziată ce alunga cocorii

și ne punea dileme în acele de ceas.

Pendulele rebele măsoară alte ore,

mai lungi decât acelea pe care le-ai lăsat

să curgă îmbrăcate în renunțări majore,

așcunse cu migală sub umbre de păcat.

Plecarea ta târzie pe-o neștiută cale,

deschisă fără veste de cârdul de cocori,

lăsa ca amintire doar vechile-ți escale

ce-mi aduceau în suflet tornade de fiori,

cu amăgiri amare și tragice secrete

ajunse nechemate, pe drumul cunoscut,

să-mi reașeze-n cuget noianul de regrete

jucate la ruletă pe-o miză de-mprumut.

Mă roade suferința în nopțile cu lună,

iar neuitarea cruntă mă bântuie din greu,

când clipele fugare se reîntorc să-mi spună

că-n visurile mele vei reveni mereu.

Dispare dintr-odată clipa în trecut,

dar amintirea sa în urmă mai rămâne

pe un tipar mental, total necunoscut,

croit, cândva, la margine de ficțiune.

Ce-aduce clipa dispărută peste timp, 

la tragicul tipar rămasă racordată…?

Știu poate zeii de pe miticul Olimp,

de vor mai fi nemuritori, ca altădată.

.

La clipa trecătoare te mai poți gândi  

când notele flotante-n game mișcătoare

cu-aceeași întrebare - „a fi sau a nu fi ?” 

îți calcă, fără milă, Eul în picioare ?

Căci într-o margine de clipă lunecând,

vei resimți, subit, cum Eul tău apune

pe brâuri de uitare ce-ți rămân în gând       

cu amintiri prea vagi și fără fuziune.

Refrene reci, venite-n valuri din trecut,

ne amăgesc mereu, cu-aceeași nepăsare,

într-un prezent opac și fără de-nceput

adus, necontenit, de clipa trecătoare...

Se-adună roua, devenită brume,

pe frunzele căzute din castani,

iar timpul reîntors depune ani

pe raftul cugetărilor postume.

Desprind din ele retrăiri uitate,

le readuc prin veacul legendar

să regăsesc în visul meu hoinar

parfumul amintirilor păstrate

prin vechile albume regăsite

sub umbrele iubirilor târzii,

ce se revarsă-n fiecare zi

cu tolbele-ncărcate de ispite,

să mi le toarne seară după seară

în sufletul pătruns de infinit

sub vraja sacră-a unui dor venit

cu neuitări ce dau pe dinafară.

Pătruns de ele-adun nemărginirea

din clipele pe care le-am cernut

peste chemări venite din trecut

cu odele ce-mi cântă nemurirea.

Marea agitată lângă stâncă

strânge amintirile sub mal,

numai dorul rătăcește încă

agățat de creasta unui val.

A plecat vaporul neuitării

fără nici-un pasager la bord,

au rămas pe umbra înserării

gândurile toate-n dezacord.

Că ai fi urcat și tu pe punte

sau că nici nu ai venit defel,

contraziceri fără amănunte

dirijate de un gând rebel…! 

Obosit de-aceasă întâmplare,

valul, tocmai revenit din larg,

zice că te-ar fi văzut în zare

călărind, în zori, licornul șarg.

Mă cuprinde vraja, dintr-odată,

un regret se-ntoarce peste gând,

o, iubire … peste mări plecată,

aud timpu-n urma ta plângând.

Venea dinspre sat miros de tămâie

în straie de cântec plecat din altar,

trecea peste râu, la mal să se suie

pe scripca purtată d-un vechi lăutar.

Arcușul trezit din beția străbună

se-ntinse de-a latul pe strunele reci,

o, biet lăutar, cu arcușul în mână,

putea-vei prin râul năvalnic să treci?

Știa lăutarul un vad ... mai la vale,

cu apele calme săltând în prundiș,

un singur șuvoi se rotea în ovale

sub creasta îngustă a unui suiș.

Căzu lăutarul, iar scripca-i scăpată

sălta peste valuri cu strunele-n jos.

O, biet lăutar ... ce aspră răsplată

venit-a călcând pe suișul stâncos!

Răsplată adusă de crunta-ți ursită

venită din hăuri în lanul de grâu,

sedusă spre seară de-o hâdă ispită

să-asculte vioara pe malul de râu.

Departe, în vale, plângea o vioară,

rănită de prundul cu pietre de jad,

arcușul, în vrie, striga de afară :

o, biet lăutar... aruncă-mă-n vad!

Aud miezul nopții, ultima bătaie

se oprește-n suflet pe un prag de dor,

un fior năvalnic inima mi-o taie –

te zăresc ascunsă-n geana unui nor.

Dar dispare norul, cerul își întinde,

dintr-o zare-n alta, marea de senin,

cerne-alene luna raze tremurânde,

apărând măreață pe un vârf de pin.

Și mă duce gândul, peste râu, la tine,

dar un vad găsi-voi, ca să pot să-l trec? -

râul e năvalnic, nu-l trece oricine,

dar m-arunc în apă, chiar dacă mă-nec!

Se-așază pe casă zăpezile reci…,

iar vântul pătrunde prin horn de afară,

lipită de mine îmi spui că-o să pleci

cu trenul ce încă așteaptă în gară.

Dar timpul uitării te ține pe loc –

îti sorb de pe buze licori de bacantă,

tăciunii, cu flăcări urcate din foc,

pictează tavanul cu-o hartă șocantă.

Văd râuri albastre prin văi de oțel,

ajunse din hăuri de timp nevăzute,

nici-unul ca altul nu curge la fel,

dar toate ne scaldă-n licori neștiute.   

Din gară ajunge un ultim semnal, 

e trenul fantastic plecat fără tine –

ne lasă în urmă un vis hibernal,

cu sfântă lumină curgând prin destine.

Se duce doar gândul cu trenul bizar –

te simt lângă mine de-acum împăcată,

cuvinte nespuse se zbat în zadar –

mai strânge-mă-n brațele tale o dată!

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis pierdut,

iar în crucea nopții chipul tău apare

aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână,

cu apa vrăjită de un mag pribeag,                

revenit în lume să găsească-o zână

rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,

tu veneai spre mine, c-un surâs senin,

umbrele-nserării se-ntindeau afară

adunând sub ele tufe de pelin.

Mirosind pelinul cu arome brute,

lângă mine timpul parcă se oprea

să primesc ofranda zânei neștiute

care-n crucea nopții încă mă iubea.   

Mitul Afroditei stă acum de strajă

să-mi aline trupul prea îmbătrânit,

ascultând povestea, simt venind o vrajă

care-mi cerne doruri dinspre infinit.

Se-nvârte roata vieții în ritm năucitor,

iar clipele în goană se surpă peste noi,

grăbit trecutul pare desprins din viitor,

măruntele instincte ne lasă tot mai goi.

Dar vine o chemare trecută prin destin,

pornește dinlăuntru cu-o voce fără glas,

în grabă ne anunță un iminent declin,

ce s-ar produce drastic în acele de ceas.

Opriți îndată ceasul! - se-aude undeva…

Să fie chiar hazardul, cumva nedumerit?

sau poate vigilența, cu toată forța sa,

ivită dintr-odată din cugetul smerit?

Dar se oprește ceasul, declinul amânat

așteaptă cu răbdare în acele de ceas,

și se întreabă-n sine - desigur supărat –

din clipele furate cu câte-a mai rămas?…

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

.

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul ne’nceput.

Seara a venit dinspre apus

pe o aripă de vânt tăiată,

se oprea pe gândul readus

dintr-o amintire amânată.

Luna apărută-n fagul strâmb

poleia pereții cu lumină,

razele redesenau un nimb

sub pictura de pe etamină.

Se vedea acolo zugrăvit,

în culori părând reaşezate,

chipul unui om nedumerit

de oglinda apărută-n spate.

El privea cum razele jucau

pe o marjă încă neştiută,

ora celor care parcă stau

pe o albie de vis cusută.

Și simțind în cugetul amar  

picături de lacrimă sărată,

se-așeza pe muchia de zar

să sfideze ziua fără dată.

Iar prin fanta rece de ghioc

revedea, la ore fără miză,

doar destine apărute-n joc

readuse din spital în criză!

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, nici nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –   

din ieri, din azi, din mâine mă ridic,

renasc din umbra clipei care pleacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările îmi par tot mai schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,  

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Chiar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind smerit din locul hărăzit,

mă-ndrept necontenit spre cele sfinte.

Stă timpul doar o clipă-n margine de gând

pe un segment vrăjit al curbei directoare,

desprins dintr-un trecut care-a sosit flămând  

să-mbrățișeze-n prag prezentul care moare.

Din margine de vis mă-ntreb nedumerit

de nu cumva s-a rupt, cu clipa ce dispare,

chiar universul sfânt pe care l-am clădit

să te păstrez în gândul meu nemuritoare!...

Dilema timpului mă doare tot mai mult:

- există un revers al clipei trecătoare ?… 

Când vin regretele în cuget să le-ascult,

nu clipa ce-a trecut mi le aduce oare ?!

Stau gândurile toate la un loc

privind metafora din poezie

repusă de poet în strai baroc

în clipele de-adâncă frenezie.

Orfană-ntre cuvinte fără sens,

întinsă, parcă, pe o nicovală,

metafora cu conținutul dens

în strofă se așează cu sfială.

Și, împletind silabele duios,

în legături croite cu migală,

repune versu-n strai misterios

ca să-l îmbrace-n aură astrală.

Eu mă îmbăt în universul său

cu magice tablouri de cuvinte,

rămase-n amintiri ca un ecou

pe adieri de-aducere aminte.

Revăd citadela pe vârful de stâncă,

lumini sidefate în noapte aruncă

și vorbe aud, din nespuse cuvinte,

prin cărti neştiute citite-nainte –

îmi toarnă otravă pe raze de lună,

pereţii curbaţi în mijloc se-adună,

iar noaptea deasupra se lasă opacă

pe gândul rănit care-ncepe să zacă.

Te rog, nu pleca acum prea departe,

întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,

cuvinte de miere să curgă-n odaie,

să cadă-n cadenţă, ca stropii de ploaie,

surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,

să-alunge tristeţea ce vrea să mă prindă

și spune-mi, cu şoapte de dor încărcate,

hai, vino aici, lângă mine, bărbate !

În brațele tale mă strânge mai tare

să simt înlăuntru șuvoi de izvoare

curgând încărcate cu grele ispite

aduse din margini de visuri vrăjite.

O noapte întreagă de-om fi împreună

condei îmi voi face din raze de lună,

să scriu către ziuă o ultimă odă     

pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă.

(Oran, Algeria - Decembrie 1983)