Primăvară, unde ești
( pentru copii )

Primăvară, unde ești?
Te-ai ascuns printre povești?!
Dau glas poeziilor
Să te-arăt copiilor.

Pe malul apei…

Pe malul apei ce întinde oglinda-n rama cursă-n val

Pe care nuferi, cât cuprinde, se-aprind în luciul de opal

Pe malul apei ce-oglindește albastru cerului senin

Sub bolta care strălucește o fată suferea-n suspin

Pe malul apei tremurânde cu unduiri de ochi curat

Fugită pentru a se-ascunde, în trestie s-a preschimbat

Pe malul apei care plânge, în unda ei ducând cu dor

Tot focul nuferilor stinge și arde-al trestiei fior!

Elena Mititelu

De Dragobote - La mulți ani…

   - acrostih -

De Dragobete  pune-ți strai strămoșesc, iubito,

E mare sărbătoare – Ziua îndrăgostiților!

Deschide-ți inima să ne anunțăm logodna.

Răsună pădurea de chiotele fetelor și feciorilor…

Auzi? De astăzi și păsările prind grai, se caută,

Gingașe flori, prinse-n mănunchi, vom pune la  icoane,

Onirice plaiuri așteptă să ne fie martori,

Baba Dochia, binecuvântându-și feciorul, își strânge cojoacele,

Entuziasmați, am pus rama celui mai frumos tablou,

Tandemul iubirii. Ca Năvalnicul te iubesc și, strângându-te la piept,

Exib:  Dragobetele sărută fetele! Eu sunt Dragobetele!

Elena Mititelu

Pășesc desculț prin iarba mătăsoasă

sonet

Pășesc desculț prin iarba mătăsoasă

Și calc ușor să nu-i omor culoarea

Pe față, brusc, îmi așternu paloarea

Pustiul ce domnea pe dulcea-mi casă.

Stă înclinată vechea poartă care-a

Înțepenit de vreme și nu-i pasă

Câte- amintiri din neguri mă apasă

Când strigătele mele umplu zarea.

Mă simt ca frunza peste care vântul

Crud se avântă, suflând-o-n jos, în sus...

Și-i zdrențuie, dezlănțuit, veșmântul.

Privind spre ușa cu lacăt mare pus

Din casă cald mă dojenește Sfântul

Eu mă rog să-mi ierte sufletu-mi distrus!

Autor Elena Mititelu

De a gerului fior

Norii greu scutură plete,
Peste vălul pur, întins,
Fluturi albi roiesc în cete,
În cuprinsul necuprins.

Așteaptă-mă…

Așteaptă-mă, pădure, de-oi mai înmuguri,

Așteaptă-mă, în tine, în timp, voi înflori!

Așteaptă-mă, iubire, nu știi ce simt acum,

Așteaptă-mă, chiar dacă, m-ai rătăcit pe drum!

Așteaptă-mă, tu, coasă, că nu-i timp de-a cosi,

Așteaptă-mă și lasă-mi dorința de-a trăi!

Așteaptă-mă, măicuță, de-o fi să zbor spre-o stea,

Așteaptă-mă, te roagă-n lumina către ea!

Așteaptă-mă, tu, lume, că mi-a plăcut să-ți cânt,

Așteaptă-mă, de  vrei, mă găsești în cuvânt!

Așteaptă-mă, Iisuse, pân’ voi veni la Tine,

Așteaptă-mă, mă poartă pe brațele-Ți divine!

E.M.

Doina vieţii

Şi frunzele copacilor,

asemenea oamenilor,

se nasc, traiesc şi mor!

Ca într-o simfonie

urrmăresc marşul funebru al frunzelor

purtate aiurea în rotiri de unde

în foşnetul doinitor al aramei

ca un cantec de lebădă,

simt durerea desprinderii de viaţă

unele

ca în icoanele cu sfinţi

stau presate cuminţi

în timp ce altele

ca pentru evanghelie poposesc

să moară liniştite puţin

pe oriunde

umplând până la orizot câmpurile

peste care mai apoi saltă plugurile

asemenea şenilelor înfăşurate

peste roţile tancurilor pe front

o parte se adună

într-un singur loc

ca într-o groapă comună

şi ca şi când ai vrea

aşa în joc

să le ştergi urma

le arzi în foc

cenuşa fiind împraştiată

ca dintr-o urnă

în rotiri de zare

şuierând aiurea  

Doina vieţii 

E. M.

Copac la geamul tău

Aș vrea să fiu copac la al tău geam

cu fiecare ram

să-ți mângâi singurătatea

în zori

să-ți dau fiori

dimineața la cafea

să-ți dau dragostea mea

ziua cu fiecare petală

să te acopăr cu umbra parfumului meu

seara

când stai la  fereastră

prin glastră

să-ți pătrund în casă

printre brațele mele

să admiri strălucirea lunii

în culcușu-i de sâneală

apoi să adormim

cu un surâs

prin a frunzelor șoapte

să ne iubim

în visul de noapte

E. M.

1-10-2017

Îmi cer scuze copiilor mei care sunt minunați Păcat că se întâmplă și așa cu unii părinți!

Toate se plătesc, copile

Părinții-s bătrâni! Să tacă!!
Au tot spus cât am fost mic,
Să nu mai spună nimic
dar, nici ce vor ei să facă,
nici să stea în pat să zacă,
gângăvind cu glas peltic.

Plecat să se-odihnească printre stele

      ( In memoriam ADRIAN PĂUNESCU )

Plecat să se-odihnească printre stele,

Bolnav de-o suferinţă cu poporul,

Mult şi-a dorit să nu-l îmbrace norul,

Când „ ţara-i bântuită de lichele.”

Rugând pe Domnul să-i amâne zborul,

Ştiind că are cordu-ntre atele,

Că România zace în sechele

Şi că dreptăţii toţi îi ducem dorul...

S-a dus în ceruri, sus, cu ne-mpăcarea,

Că a  rămas în buruieni ogorul

Şi relele întunecat-au zarea.

Când vieţii moartea-i trase grabnic storul

Şi peste tot s-a aşternut stupoarea,

Titanu-n Rai va întregi soborul!

 E. M.

Țară, dulce țară

Țara mea iubită, vatră de comori,

Astăzi vitregită, de-a tale valori,

Fost-ai apărată, de-ai tăi patrioți,

Astăzi ești trădată, de-o mână de hoți,

Astfel ești vândută, la oricare ceas,

Fiece redută, cade pas cu pas.

Străinii te calcă, ai noștri mișei,

Rup câte o halcă și-o împart cu ei.

Protejați de lege, dorm în parlament,

Cine-i înțelege… sunt la tratament?!

Se trezesc sărmanii, din somn tresărind,

Când se umplu anii, voturi’le cerșind.

Și guvernul doarme, cufundat în vis,

Când Tu gemi de foame, căzută-n abis.

DNA-u-i știe, drum le pregătesc,

Cărțile să-și scrie, în “beciul domnesc”.

Azi destinul țării, Țară de-asistați,

E ca valul mării, dus de birocrați.

Țara mea bogată, Țară de “titrați”,

Viitoru-ți, iată, e-n handicapați.

E-n copiii străzii, în cei ce dau vot,

Tu să cazi iar prădă, unui alt complot.

Cine o să vină, după derbedei,

Cu tine să țină și cu fii tăi?

Că ți-au scos afară, a tale valori,

Țară, dulce Țară, se-ntorc! N-o să mori!!

O să cadă hoții, a noastră vei fi,

Vom lupta cu toții și te vom cinsti!!

E. M.                           26-01-2016

Să-mi rupă vraja

(Terțină)

Când soarele crapă zorii pufoși,

Roua se-ntinde spre storul albastru,

Visele-aleargă din ochi somnoroși

Pe cai prinși în coame de alabastru,

Să zburde-n inimi, să facă popas,

În ziua senină, ca un sihastru.

Iubire s-adune în tainicul ceas,

Luna să toarcă-amintiri în fuioare,

Cu-a mea iubită să stea la taifas.

Să-i mângâie dulcea-i față de floare,

S-alunge tristețea, și tunet,  și nor,

Să ne aducă pe veci alinare,

Să-mi rupă vraja – iubirea din dor!

E. M.                                      14-02-2016

Până-n zori

Curg în valuri țepi de floare

și se prind în linul zbor,

într-un dans amețitor,

ce se-ntinde până-n zare,

dând fior.

Cumpăna fântânii plânge

singură, în tristu-i dans,

purtând ciutura-n balans,

în pustiul ce se frânge,

în suspans.

Peste câmpuri se revarsă,

Fuga  lunii dintre nori,

printre văluri de ninsori,

geru-i țese raza toarsă,

până-n zori.

Chiote de voie bună,

sănii de pe deal cobor,

duc în vis tăinuitor,

într-o forfotă nebună,

dor cu dor.

E. M.                           3-02-2016 

Nu pleca, vară, mai stai

       Acrostih

S-a dus vara caldă-ndat’

Unde s-a ascuns în zori,

Cu vacanţa a plecat,

Cărând soarele în nori?

Eu sunt supărată-acum,

Spunea Sanda lui Costel,

I-aş fi spus s-o-ntorc din drum:

Nu pleca, mai stai niţel!

Nu mă vezi ce tristă sânt,

O, te rog, mai stai la noi,

Unde pleci? Frig, ploi şi vânt,

Laşi să joace-n pomii goi!

Acum toamna a sosit!

Noul an şcolar, în dar,

Scoate din sac aurit,

Ca să ne adune iar.

Ordine în toate-mi fac,

Las în urmă orice-alean,

Ascult toamna fără trac:

Rod s-aveţi întregul an!!

Autor, Elena Mititelu

Departe-n timp

Departe-n timp, în roua dimineții,

În orice an câte un trandafir,

Am adunat pentru buchetul vieții,

Ca la amiaz’ să-i număr fir cu fir.

Anii s-au scurs așa, ca în hipnoze,

Și noaptea-n zori pășea ușor, agale,

Mă uit că în buchetul meu de roze,

Rămas-au spinii goi, fără petale.

După șaizeci de ani, schimbat în doză…

Primim câte-nu buchet enorm de flori,

De osteoporoză, de artroză

Și de scleroza plină de rumori,

Ciroza și nefroza și viroza…

Cui pasă că ne-nțeapă și ne dor,

Că simți cum îți va spune azi mimoza,

E noapte-nchide ochii, dormi ușor!

La Putna, când clopotul bate

                  - rondel – 2  

Ştefane Mare, Tu, Ştefane Sfânt,

La Putna, când clopotul bate,

Moldova-ţi strigă să ieşi din mormânt,

S-aduni iar oşteni în cetate.

Fuge ecoul pe-ntregul pământ

Şi lumea întreagă străbate,

Ştefane Mare, Tu, Ştefane Sfânt,

La Putna, când clopotul bate,

Ne-aduce aminte, prin al său cânt,

De luptele pentru Moldova,

De-a Ta domnie, de al Tău avânt,

De tot ce dezvăluie slova…

Ştefane Mare, Tu, Ştefane Sfânt!

Mândre flori de Sânziene

Din câmpii, de prin poiene,

Fetele în zori adună

Mândre flori de Sânziene

Să le strângă în cunună.

Prinse-n ii de Cosânzene,

Până luna să apună,

Din câmpii, de prin poiene,

Fetele în zori adună,

Cucu-și lasă glasu-alene,

Astăzi doruri se-ncunună,

Ca-ntr-un vis ascuns sub gene,

Glasuri de feciori răsună,

Din câmpii, de prin poiene...

Prin galbenul zăbuşitor,

Vedeam aievea sau în vis,

Ningând, purtate-n vânt uşor,

Miresme pure în dichis.

În lacrimi aruncate-n zbor,

Căzute dintr-un ochi ucis,

Prin galbenul zăbuşitor,

Vedeam aievea sau în vis,

În drumul lui mângâietor,

Alaiul ca-ntr-un paradis,

Priveam cuprinsă de fior,

Ningând petale de cais,

Prin galbenul zăbuşitor...

Ordinea – odihna ochilor

      ( Povestioară - experiment în O )

    Obsedată, Otilia ordonează-n odaia Olguței obiectele otova. 

     –  Of, off, Olguța! Ordinea-i odihna ochilor, obișnuiește-te odată! Odoranții omoară organismul,

oprește-ți obiceiurile!

     Olguța oftă ofuscată. Orice obiecție o obosește. Orgolioasă, oprimă obraznic oratoria Otiliei:

      - Otilia, opiniile, ocara, obida, observațiile, ordinele… otrăvesc.

     – Olguța, ofu-i obrăznicia omului ostil. Obrazu-i oglinda onestității, ordinei, obiectivității…

     Octav, Oana-n ospeție, obiectivi observă ordinea-n odaia Olguței.

     Obosită, Otilia, ocolind oarecum ofensa, ocrotitoare ochește ocazia:

     - Olguța, odinioară organizam obișnuitele ocazii!

     - Obligatoriu, Otilia! Omenește, oricum,  onoarea-i onoare.

     Ospitaliere, Otilia opusă Olguței, oferă oaspeților oranjadă.

                                                                                                         25-05-2015

Fruntea-mi aplec, Ţie doina să-mi cânt,

pe umerii tăi genunchii mi-i ţii,

Tu hrană îmi dai, îmi eşti şi veşmânt

şi scut te-am aflat în clipe pustii.

Tu îmi eşti matcă şi-acoperământ,

copac drept mă ţii, să nu fiu stingher,

ca ruga s-atingă Leagănul Sfânt,

de Tine mă sprijin, s-ajung lângă cer.

Când greul mi-apasă sufletul frânt,

Apă sfinţită din Tine-am sorbit,

în pântecul tău îmi caut mormânt,

precum strămoşii odihnă-au găsit.

Şi pentru-acestea, Doamne, mă-nchin,

când odă înalţ Pământului divin!