Să nu te risipeşti 

Cuprinşi de febra spaţiilor vaste, 
visul născut din dorinţă 
ne-nalţă cu putere, vii, tot mai sus, 
înflorind mistic! 

Eşti un tumult, o cascadă, o forţă 
în adâncimile nopţii suspendate 
de muzica şi misterul care 
ne umple de extaz, 
o dilatare în infinitul din noi! 

Cât de departe am pătruns în mister? 
Un clocot, o frământare, 
un val creşte şi umple totul, 
o dulce îmbrăţişare eşti! 

Ceva din acele adâncimi 
ţi-au zdruncinat temeliile, 
ai intrat în imponderabilitate, 
simţeai că întregul din tine se destrămă, 
trebuia să se întâmple ceva, 
ceva profund lăuntric ce te defineşte, 
senzaţia sufletului 
care vrea să se exprime. 

Nu suntem toţi îngeri, 
ne mai rătăcim, uneori, 
cuprinde-mă acum 
şi reclădeşte în mine, prin tine, 
simbioza personalităţilor! - îmi spui. 
Să nu te risipeşti 
în jocul de culori şi umbre! 
Am să te-adun uşor, atunci, 
eliberându-te într-o lacrimă. 

Spune-mi unde apele s-au tulburat, 
ce dureri porţi cu tine? 
Atinge-mi clipa şi rămâi, visule! 

Leagă-ţi inima de Cer, 
eu sunt cum sunt, o taină! 
Undele cerului te-nfăşoară 
ca un mister. Dar ce e un mister? 
Acel ceva încă necunoscut 
sau zborul spre paradisul tău, 
lumina extinsă în taina inimii tale? 

Se naşte iubirea uitată undeva 

E noaptea nopţilor când 
- fereastră spre învierea zborului - 
m-am deschis spre tine să făurim 
o lume nouă, 
pornind la ceas târziu al inimilor! 

Un înger ne cântă poemul 
din învelişul cuvintelor, prin care, 
cu-atâtea culori, cerul ne pictează paşii 
şi gândurile, păstrându-mă, 
prin curenţii vieţii, o vie amintire, 
peste toate timpurile. 
Eşti mereu expeditorul 
şi destinatarul unui nou vis, 
însă izvorul va fi în fiecare din noi. 
Pe drumul iubirii, umbrele mele 
se-aşează uşor peste rănile tale deschise, 
purtate de vieţi în mare taină, 
din care vor răsări ghioceii 
ca dintr-o primăvară eternă, 
din licăr de ape, 
din raze de soare, din căutările toate. 

Simţi că viaţa 
a luat-o pe un drum necunoscut. 
Ce pasiuni adânci, neînţelese, 
ies permanent de sub vălul bine aşezat 
peste fiecare fibră de viaţă! 

Parcă mă cauţi, acolo, în locurile 
prin care-am mai trecut, 
norii se risipesc, 
întunericu-i spart de lumină, 
cântecul flautului ce-aduce ploaia 
se-aude în zările 
ce se deschid-naintea ta, 
porţile ferecate sunt zdrobite, 
pe-un râu al speranţei curg 
doruri nesfârşite, 
în vârtejul Cerului îmbrăţişezi 
un drum plin de stele, 
o lacrimă îţi picură-n praful stelar. 

În eternitatea nopţii 
se mişcă vibraţia spre sufletele 
amorţite de-atâta departe, 
glasuri rostogolite curg, 
urcă, se dizolvă. 

Se naşte iubirea uitată, undeva, 
pe raftul singurătăţi pustii. 
În fâlfâiri de aripi, 
imagini vii dansează în oglindă, 
pătrunzi tot mai adânc, 
ca-n transă - o bucurie mistică, 
concave curbe, atingeri de lumină, 
săruturi înflorite, risipă de vise, 
furtuni, fulgere, eclipse, 
străpunse doruri, 
valuri de foc, explozii, artificii - 
însingurarea apăruse să-ţi ţină 
pulsul suspendat 
pentru tot ceea ce urma. 

Peste pietre de-ncercare curge apa, 
universul tău moare 
şi renaşte-n adevărul dorit. 

Totul e încă ceaţă pe drumul 
adânc nedefinit din noi, 
în labirintul lăuntric 
ai căutat o clipă pe undele tale, 
mult prea adânci, din abisul lumilor mele. 

Păşind în lumină... 

Păşind în lumină, cu mine, 
voalul s-a ridicat, 
ai început să vezi culorile, 
te-ai detaşat de umbre, 
de acolo vii în lumea mea 
şi laşi lumina 
să se-arate prin crăpăturile 
ce s-au format 
în adâncurile ce te-nfiorau. 
Tot universul va fi în palma ta, 
ochiul deschis în simbioza vieţii, 
prin alchimia sufletelor! 

Pe portativul inimilor 
ai găsit toate notele, mister, 
renaştere şi armonie, un prim pas 
şi-un salt în tine, 
laşi sufletul fisurat să respire 
acel ceva din ceea ce ştii că eşti. 
O lume într-un strop de rouă! 

Îţi ascult bătăile inimii, 
mă priveşti şi mori în fiecare clipă, 
o flacără s-aprinde dintr-un pustiu uitat, 
nu e nimic ce trebuie descoperit, 
totul există în tine. Eşti totul! 

Zborul fluturelui, încă, 
nu a străbătut drumul vieţii, netrăitul, 
era acolo, furişat în şoapta durerii, 
captiv în lumea ta, - planetă rătăcită - 
nu erai liber, ceva nu te lăsa să respiri. 

Când nu eşti întreg 
mergi până mori, dar mergi, 
te-arunci în moarte, 
ca-ntr-o îmbrăţişare erotică, 
un zbucium suflă printre ruine, 
nelinişti, stufăriş de gânduri, 
proiecţii, vise, lanţuri grele, 
angoase, lacrimi, 
neîncredere, întuneric şi frică, 
- tărâm golit de sevă, confuzie şi haos, 
cândva plin de viaţă - 
aripile de înger te-aşteaptă, sus, pe ziduri. 

Acum ştii, citind naşterea clipei 
în soarele nostru, 
transpuneai mereu iubirea, 
undeva în necunoscutul din eternitate... 

Cine e începutul şi sfârşitul? 

Iarna e ca un cearşaf aşezat 
peste trupul tău, Fiu al Stelelor. 
Încă e ceaţă la malul iubirii, 
însă de mână cu tine 
niciun taifun nu ne va atinge, 
frica de necunoscut, 
senzaţia de infinit, acordul iubirii 
sau fuga pasiunii, 
acea mişcare a ei între lumi, 
între lumile noastre, 
arpegiul de la do al meu 
la do al tău, misterios ritm, 
un etern pas spre noi, 
în acest segment de vibraţie. 

Închide ochii! Printre linii şi spaţii 
vei simţi flacăra caldă, 
milioane din tine 
dornice să se contopească în mine, 
în apele în care nu am mai fost. 

Ai simţit că nu îţi mai aparţii, 
vei fi mereu acolo, corăbierul în apele 
fără de ţărmuri şi lumi fără sfârşit. 

Mereu va fi nevoie 
de un alt potop şi-o altă arcă, 
să fii cu mine în orice 
petală de floare şi rază de zâmbet, 
în culoare, mişcare, 
în asocieri de cântec şi lacrimă, 
în parfum de infinit, 
în clipe şi zile, în orice furtuni, 
în pacea care ne-mbrăţişează 
când lumea ne priveşte. 

Acum păşim peste adâncuri, 
cu tine nici adâncurile nu mai sunt pustii, 
vei face punţi peste inimile noastre. 
Lumina coboară în noua viaţă 
ce părea a fi agăţată de un bulgăre de humă, 
eliberând toate focurile din ea însăşi. 
De mâinile noastre sunt prinse cerurile, 
niciodată nu se termină ceva în viaţă. 

Cine e începutul şi sfârşitul, 
cine e dincolo de aceste imagini? 

Ai văzut lumina întrezărindu-se... 

Ai văzut lumina întrezărindu-se 
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine, 
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea. 
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut, 
erai pe zidul palid al îndoielilor, 
în mine ai regăsit acel prezent din tine. 

O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci! 
- noaptea din marea noapte a însingurării 
şi a indiferenţei inimii - 
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule, 
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel, 
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru, 
un verde marin îţi voi aduce mâine, 
din care portocaliul se va împrăştia intens. 

Sărutul tău mi-ar fi 
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister! 
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi, 
în valul mişcărilor, în dansul sunetului, mă simţi. 
Agăţată de tine cu ambele braţe, cu ochii închişi, 
avalanşă de stări, frenetic extaz, contrast de culori 
în tensiunea dintre lumină şi clar-obscur. 

Comunicăm prin inimi, fără cuvinte, 
o cale a îngerilor de a spune: “te iubesc!”, 
o undă de lumină, pe cursul apei, 
ne conduce spre cucerirea paradisului. 

Ce te-a făcut să ai atâtea îndoieli, 
să nu poţi deschide ochii întredeschişi, 
crezând, cumva, că vei putea să vezi? 
Te descoperi şi vezi tot mai mult din taina lumii, 
am fost cu tine din prima clipă în care-am venit aici. 

În glasul tău vuieşte marea 
şi cerurile amuţesc, spunându-mi pe nume! 
Care sunt lumile în care vrem să respirăm? 
Suntem un strop din iubirea infinită 
răsfrântă peste lumi, 
cu tine nu există nici început, nici sfârşit. 
Începe să se ridice cortina poveştii din visul adus, 
deschizi lumina, întorci universul, 
o literă tare, chirilică, se strecoară-n peisajul vieţii. 

Unde mai găseşti fereastra când totul e deschis? 
Parcă visele vieţii întregi ţi-au răscolit existenţa ... 

Creatie video : Angela Iosif 
https://www.youtube.com/watch?v=of_jSruwvY0 

Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău / O fată ţi-a traversat timpul (armână- română) 

Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău 

Pi pindona bâtutâ atunţea 
agârşitu s-a înhrâpsi anlu, 
Un cânticu di largu ţâ greaşti, 
boaţea ei s-ascumsi tu tini, 
maşi ghislu îl portâ tu suflitu... 

Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău - 
aduţeari aminiti a unui altu chiro sau maşi 
unâ şcurtâ triţeari pritu un nău chiro, 
Aesta-i ciudia şi cleaia ditu a ei chiro! 

Videala ei s-apreasi pi lângâ searâ, 
Şi deadunu-s priimnarâ 
pri locu spri locu 
nu-u cunâscuşi 
maşi foclul ditu mâna îi lu angaldasişi- 
Câ ti aflaşi ditu niputearea 
ta-s estâ vrut şi-s vrei 
ma înclo di banâ şi moarti... 

S-alasâ noaptea. Caftâ s-u aduţâ tu anâpoi 
Cu tuti câ nu-şi agiumsi a suflitlui ţzeru - 
ni tu pâlnhi stealili nu li ţânu. 
Niţâ zboarâ pe anarga nu s-avtzau, 
masi trimburarea oarâei si a butzâlor sântza, 
Ma seatea nu-hi ţu apândisescu! 

Pritu ponhi vintlu-şi poartâ 
suschiratlu a frântzâlor pri căi - blistemlu agârşirlor di ahâti bănhi 
fârâ ta-s aibâ aştirnutu câmpul di vreari. 

Tu oclii ca buiaua a chirolui 
ţâni maşi oara anghisariei, 
ţi ai azâ, mâni poati sibâ un mari caimo! 

Ditu aripi bati şi azboairâ unâ albâ pilistearâ, 
Unu cânticu avtzâ, şi mutreştzâ ninti ciudusitu - 
mări ţercuri tu ghilia a apâiei adarâ avalulu, 
şi mărtzâihili s-dipârteatzâ lişoru... 
ditu aumbra aşchiuşurâ barca spri videala 

Fârâ turnari, şi ascâpatu di caimatzâ, 
suflitlu tu subtzârli ţzeru 
ni angricosu tora iasti, 
Tu ţzerurli di dinclo di ţzeru 
v-as andâmaseascâ tu agârseari... 



O fată ţi-a traversat timpul 

Pe moneda bătută atunci 
a fost trecut eronat anul, 
O melodie de departe te cheamă, 
poezia ei s-a ascuns în tine, 
doar visul i-l porţi în suflet... 

O fată ţi-a traversat timpul - 
reamintirea unui alt timp sau doar 
o trecere temporară printr-un nou timp, 
Acesta-i misterul şi cheia timpului ei! 

Lumina ei a pâlpâit la ceas de seară, 
Călătorind împreună 
pe pământ înspre pământ 
nu ai recunoscut-o 
dar focul din mână i l-ai citit - 
că te-ai născut din neşansa 
de a fi iubit şi a o iubi 
dincolo de viaţă şi moarte... 

Se lasă noaptea. Încerci să-i refaci traseul 
chiar dacă nu şi-a atins cerul sufletului, 
nici stelele în palmă nu le-a ţinut, 
Nu se auzeau nici măcar şoapte, 
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor, 
Dar setea nu ţi-o potolesc! 

Printre copaci vântul îşi poartă 
suspinul frunzelor pe alei - blestemul rătăcirii atâtor vieţii 
neavând construită fundaţia de petale. 

În ochii de culoarea timpului 
reţii doar clipa visării, 
Ce ai astăzi, 
mâine poate fi o mare durere! 

Din aripi bate şi zboară o porumbiţă albă, 
O melodie auzi, priveşti înainte vrăjit - 
mari cercuri în oglinda apei face valul, 
malurile se depărtează încet, 
din umbră lunecă luntrea înspre lumină 

Fără întoarcere, uşurat de poveri, 
sufletul e desprins acum în cerul subţire, 
În cerurile de dincolo de cer 
se vor uni în uitare...

Opreşte, Doamne, ceasornicul! 

În lumina focului, 
umbrele-ţi dansează prin visul abia stins, 
în cădere îţi extragi 
fiecare ciob implantat prin trecerea ta, 
pe alei singuratice îţi asculţi şoapta inimii, 
recompui spaţiile libere risipite-n trecut, 
în timp ce noaptea-şi curbează 
cadranul timpului 
pentru a găzdui lumina cerească. 

Ai mereu impresia de adiere a unui torent, 
( o asociere cumva anormală, ai să-mi spui ) 
fulminante trăiri se descriu în spaţii imense, 
sublim foşnet, în surdină încep 
şi vin valuri, valuri, 
intensităţi pe care nu le-ai cunoscut, 
dorinţe ce-ţi deschid zăgazurile lumilor 
lăsate în aşteptarea ta, 
simţi că eşti în vârtej cu o forţă în care 
opunerea nu-şi are sensul, 
şi totuşi, atât de liniştită în esenţă. 

Ai vrea să fii ceea ce azi n-ai fost, 
un simplu glas chemat din abisuri, 
nu ştii ce iubeşti. Cândva, într-un tablou 
ai pictat universul sau doar l-ai întredeschis. 
- Oare voi putea să te cuprind? - te întrebi. 
O lume fără de început, din mine să-ţi faci aripă! 

- Opreşte, Doamne, ceasornicul, 
rămâi să-i fac, din tine, o altă viaţă în care 
să rescriu, cu alte litere, iubirea! 
Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea nopţii 
şi cât să intre în lumina simţirii? 

La auzul partiturii celor două voci, 
pătrunzi în lumina tabloului, 
te contopeşti cu raiul, asculţi cum inima 
îţi bate ca o explozie solară. 
Pe malul dintre mine şi tine curge seva iubirii, 
uneori ai avut cuvântul adânc aşezat înlăuntru, 
acum parcă totul a fost de suprafaţă. 

Eşti aruncat în sfere în care nu ai pătruns, 
- un fugar spre lumea descrisă, demult căutată - 
cu mine misterul ţi se pare, acum, o carte deschisă, 
îţi trebuia un drum pe care alţii l-au văzut în noaptea lumii. 

Sărutul lacrimei tale 

- Nimic nu mă răvăşeşte mai mult 
ca zâmbetul tău! îmi spui. 
Aerul tremură, stelele cad 
şi luna luminează de bucuria ta care 
se-agaţă de un mugur de speranţă 
cuibărit în crăpăturile insulei noastre, 
în timp ce-mi aştepţi cuvintele 
ce vor pluti, în ritmul bătăilor de inimă, 
prin liniştea de a şti 
că dragostea nu va trece... 
- o floare dorită ce se deschide 
pentru a ne dezvălui nectarul vieţii - 

Mercur volatil prin coridorul timpului, 
inima departe îţi fuge să mă cuprinzi, 
emoţiile îţi sunt unde 
care-ţi electrocutează corpul. 
Nu ai mai simţit asta parcă niciodată, 
abia dacă-ţi mai întrezăreşti paşii, 
ştii că sunt un strigăt al sufletului tău, 
singurul semn este cel al tăcerii. 
Vântul serii ne-a risipit cântecul 
şi-o primă stea urcă treptele templului. 

- Pot să te sărut, 
cu lacrima mea, pe flori şi pe buze, 
să-ţi gust adierea viselor 
care m-au răscolit? mă întrebi, 
prin ploaia de lumină 
ce curge, în spirale, peste noi. 

Totul în tine se împrăştie, 
parcă nu mai există nicio ordine, 
lumea ţi-e smulsă din temelii, 
peste măsura trăirii, 
curgerea ta, prin lumea viselor, 
îţi sfâşie orice linişte, 
acea curgere a trăirilor, 
atât de uşoară 
şi totuşi atât de puternică, 
încât nu ştii niciodată 
când ai mai făcut un pas. 

Trupurile noastre unite 
plutesc în derivă, printre constelaţii, 
acea fericire prin care îmbrăţişaţi 
coborâm împreună în cursuri mari de apă. 

Simfonia picăturilor noastre 

Ai intrat abrupt în poveste, simţi taina 
şi pulsul ei care te dezarmează, 
legi visele tale la inima mea, 
le ţeşi prin ea şi-i binecuvântezi pacea. 

O piatră arunci în liniştea apei, sunetul ei 
te poate conduce undeva sau altundeva, 
departe şi prea aproape, niciodată aici sau acolo, 
pretutindeni şi nicăieri. Un ambitus de nepătruns! 

Fugi şi rămâi, un cerc tonic al cvintelor, 
mergi şi străbaţi amplitudinile lumilor, 
mereu aşezat între ele, în permanentă mişcare, 
te-arunci printre astre, 
- o fugă cu totul tulburătoare - 
adierile cerului plutesc între noi, pierduţi în 
dezmierdări de cuvinte, 
păşim ameţiţi de furtuna dorinţelor. 

Secera lui Ceres ţi-a tăiat 
întreg câmpul de spice ale temerilor. 
Nu aveai unde, nu aveai cum să te-ascunzi, 
de tine nu te poţi ascunde! 

Te fascinează libertatea pătrunderii, 
convenţia noastră ar fi una improbabilă, 
parcă una şi-aceeaşi, chiar dacă 
se schimbă la fiecare clipă, 
- lumea din noi şi lumea din vis - 
ştii doar că de undeva am plecat, 
însă dacă ajungem, cum şi pe unde, te-ntrebi. 

Surprinzi stări neaşteptate, noi forme, 
nefiltrate încă, octave intime în claviatură. 
Nu crezi că mai eşti sau dacă eşti, 
şi-atunci nu mai ştii cine eşti, 
ai rămas în cântecul meu, identifici ritmul, 
mă priveşti şi mori, în fiecare clipă, 
la gândul depărtării. 

Respiraţia ta şi-a mea împreună, 
parte din această lume ameţitoare, 
un paradis cantabil în acest tempo vivace! 

Poţi auzi strigătul râului umflat 
şi florile scuturate care gem 
în briza şi umezeala pământului, 
miresmele noastre ne-aruncă în viaţă, 
acorduri noi construim 
pe orice treaptă a întregii tonalităţi. 

Pornim uşor în această simfonie, fiecare coardă-i atinsă, 
învăluiţi în arpegiul inimilor, notă de notă, plonjăm în abis, 
la marginea visului, inspirăm flacăra şi torţa ei arde 
lacrima melodiei cu durerea inimii, dar sufletul 
rămâne acolo, dezvăluie armonios cuvântul rotund 
al uitării de sine, ne descoperă infinitul,dizolvându-ne. 

Tumult, reacţii senzuale, clocotitoare instincte, 
celule vii, acelaşi ritm, un abandon, tăcere, 
eliberare, întregire, ochii spun totul. 
Care dintre noi transpune aceste acorduri? 

 

Ştii unde se duc clipele, visule? 

Ne-am dat jos aripile, 
am trecut prin voalul uitării 
şi am venit aici, visule, 
pe tărâmul unde clipele vin, trec, 
plutesc, alunecă lin prin noi 
şi se duc în norii de unde 
plouă cu secunde, ninge cu ore, 
într-o clepsidră a veşniciei 
unde timpul circular 
amestecă totul în ţesătura lui, 
întorcându-le, pentru ca noi 
să gustăm o nostalgie, o amintire, 
iar când dorim 
să alergăm pe câmpul cu maci, 
strigând să audă şi ecoul: 
"Priviţi-mă! Clipa e cu mine!". 

O singură clipă nu face asta, 
- clipa iubirii - 
nu trece de noi, nu se risipeşte, 
rămâne cântecul, 
mişcându-se simultan in noi, 
iar Marele Tor nu o poate împrăştia 
pentru că nu-i a lui, 
e a mea, e a ta, 
a tuturor celor care iubesc, 
amprenta lăsată eternităţii, 
cu dorinţele ei, 
cu ecoul vibraţiilor ultimului sărut, 
cu zâmbetul, 
cu sărbătoarea luminii 
şi căldura ochilor priviţi pe furiş, 
cu acel tremurat spus: "Te iubesc!”, 
cu fericirea că te ştii iubit, 
cu respingerea lumii printr-un simplu: 
" Nu-mi pasă, nu-mi pasă, căci iubesc!" 
dar, mai ales, cu dorul clipei, 
secundă de secundă, 
de a fi lângă omul iubit şi-atunci, 
clipele nu se duc, 
trăim magia lumii noi, eliberându-le. 

Simt că eşti prinsă în braţele mele 
şi te apropii, şi te-ndepărtezi, şi te scap, 
şi te prind, jocul e unic. 
Tu eşti una din clipele rămase în mine, 
aidoma unui vis pe care 
nu-l mai pot scoate din mine. 
Rămâne aşa, nu spune nimic, 
îmi rupi legătură cu clipa mea! 
- îmi spui, topindu-mă, ecoule. 

Impromptu pentru tine 

Am aruncat în neant 
toate semnele de punctuaţie, 
toate cuvintele nespuse din spaţiile albite. 
Lumina are distanţe sau e necuprinsă? 
Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede 
ce vrea să treacă şi prin pietre, 
una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu! 

Dincolo de vânt nu este niciun vânt, 
dincolo de cântec nu este niciun cântec, 
dincolo de vis nu este niciun vis, 
dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu, 
spaţiul, chiar dacă de necucerit, 
uneori e vântul, uneori e cântecul, 
uneori e visul în care păşim nedumeriţi. 

Simţi cum punctele 
îngreunează spaţiile dintre noi? 
Cândva, un punct înnegrit 
te-ndurera atât de mult, 
măreşte, acum, la infinit punctul acela 
şi vei vedea ce înseamnă, 
- un punct abisal - 
un punct legat de un altul, construit în spirala 
când ascendentă, când descendentă. 

Nu cred în punctul tău implantat 
la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare, 
nu cred în acel punct fără întoarcere, 
după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi. 
Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună, 
nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare, 
nu cred în penitenţa impusă, 
aurorele nu obosesc în puncte de suspensie, 
ascund gânduri şi preced dialoguri. 

Vreau să mă opun 
şuvoiului răcoros şi puternic, 
am mereu un vis în care 
cuvintele tale se contopesc cu el. 
Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, 
îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie? 
Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte, 
visele sparte suspină 
agăţate, încă, de firele de păianjen 
din oaza deşertului de nisip al patului tău. 

O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv, 
nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum, 
deschide uşa cu piciorul 
şi caută acolo cheia strigătului tău, 
aştept tulburarea apelor 
spre vindecarea inimii mele! 
Dansează cu viaţa, iubitule! 
Cred în câmpia infinită din noi, 
în fiecare petală depusă fundaţiei construite 
şi-n zborul nemărginit spre aştri. 

Am nevoie de clipele care vin 
şi trec prin noi din clepsidra veşniciei, 
de muzica ce lasă să curgă timpul 
în inimile noastre, ca un foc ascuns 
în exilul unui destin, răscolind tot universul, 
de pierderea mâinilor noastre 
ce-alunecă liber în briză şi culoare, 
de fascicolul sărutului 
ce trece prin lumina stelelor, 
de interludiul parcurs 
de ceaţa ce-adună praful nopţii, 
lăsând, în urmă, 
o dâră a tăcerii şi melancoliei. 

Dacă tu eşti cerul atunci 
mâna mea e întinsă spre lumina din tine! 
Când Totul se oglindeşte într-un punct, 
acel punct se revarsă în Totul, 
de tine, de mine, de noi, am nevoie... 

Deşi lumea-i absurdă... 

- Deşi lumea-i absurdă, 
picioarele tale îmi plac! îmi spui. 
- Deşi gândurile îţi zboară departe, foarte departe, 
te simt aproape! îţi răspund, zâmbind. 

O zi se stinge, o nouă zi se naşte. 
- Deşi sunt pesimist, privesc multe 
în culori roz: ochelarii aburiţi, 
plimbările lungi, 
reveriile, amintirile ocultate, 
limbajul plantelor şi sărutul buzelor tale. 

Culorile ascunse din doruri se simt 
în mirosuri şi-n vis, 
un copil mucalit îţi zâmbeşte, îţi plac stânjeneii, 
viaţa are sens, doar, când iubeşti. 
- Să nu renunţi niciodată la lumina iubirii 
pentru amărăciunea cunoaşterii! mi-ai spus. 

Esenţă subtilă, această materie caldă 
şi umedă dintre noi ce dă în pârg şi se coace! 
- Fură dragostea, asta am aflat 
într-o zi de toamnă când te-am întâlnit, 
traversând timpul, buzele tale în visele mele, 
atâtea stele, atâtea mistere! 

Parcă era într-un basm care când apare, 
când dispare, cu întrebări imposibile. 
Printr-un fragment reuşeşti să te strecori 
prin dimensiuni fragmentate de realităţi paralele, 
pătrunzi în irealul împletit cu uitarea, 
gândurile ni se-ntâlnesc palpitant 
prin fiecare ciob presărat, 
asemeni volutelor care urcă 
spre lumina unui cântec albastru. 

În tăcere, întotdeauna îmi asculţi paşii, 
conectaţi la picioarele mele, 
în timp ce liniştea 
respiră peste tine ca o rană adâncă, 
ceasul îţi ticăie prăbuşit în urechi, 
fiecare cifră devine, acum, o literă sonoră. 
Eşti, oare, întotdeauna suficient de puternic 
să eviţi căderea pe drumurile de noapte 
ce se-apleacă peste abisuri? 

Câte semne pot să încapă-n lumină? 

În oglinda apei tale 

Arc situându-se din cer de noapte, 
colaj de gânduri migdalate 
pluteşte peste abisul migrării, 
acolo unde 
durerea infinită nu poate striga, 
lumina nu se vede nicăieri, 
iar întunericul este un rege puternic. 

În acest cimitir singuratic, tăcerea, 
grea precum pământul îngheţat, 
respiră netulburată printre umbrele stinse. 
Aici, florile vorbesc numai la adormiţi 
şi la reci pietre funerare. 
Printr-o flacără verde, florile acestea mici 
împing, spre soare, granitul şi pământul 
cu petalele lor curajoase, umede. 
O notă de culoare înfloreşte în spaţiul sideral! 

În urmă, totul se risipeşte, toate îşi au vremea lor 
şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul lui, 
dar, dincolo de cer, timpul înceteză a mai conta. 
Clepsidra se sfărâmă în curgerea ei, moartea 
aparţine acestei lumi, însă lumea cea adevărată 
nu are început şi sfârşit. Eternul prezent! 

- În exilul cărui destin ai stat ascunsă, iubito? 
Credeam că nu poţi să exişti, ai fost, eşti 
şi vei rămâne parte dintr-o dimensiune 
pe care-o port în mine, 
e ceva care vine din acele adâncuri, 
nu are o punte de legătură. 

În templele eleusiene, prin vălurile succesive 
ale uitării, aşternute între tine şi tine, 
în căutarea propriului vis 
ai trecut peste pustiuri, 
ai plecat spre nicăieri, iar, acum, 
porţile s-au deschis spre albastrul din noi. 
- Îmi clatini orice templu clădit în mine 
şi reaşezi totul de la început. 
Mister al creaţiei, cum să te cuprind în mine? 
Din clipa în care te-am simţit ca un foc 
mi-ai dăruit sensul unui drum cumva uitat. 

Până când vor înflori trandafirii 
unde să te găsesc, mister al sufletului? 
Cuvântul “reîntregire” izbucneşte în mine 
cu tăria valurilor unui ocean. 
Să mă pot aşeza în poarta sărutului tău 
şi-atunci voi fi cu-adevărat liber 
de orice nesiguranţă. Ne-am născut 
din apele unui Iordan şi dincolo de ape, 
când marea nu va mai fi! 
- Te iubesc! - aşa mi-a spus marea aceea 
şi-n ea te-am văzut pe tine. 
Citesc cu tine în priviri, reflecţia ta este 
în unduirea apei, peste tot. Eşti aici, lângă mine? 
Într-un firicel de linişte, dorinţa a creat, 
prin sufletul meu, această viziune divină a iubirii. 

M-ai zărit la întrepătrunderea dintre 
căutare şi răspuns. În penumbra reflectată 
de certitudinea şi îndoiala ta, 
o bătaie de aripă în zbor îşi poartă pecetea. 
Ieșind din crisalidă cu zâmbetul pe chip, 
asemeni vieţii care se repetă, 
aşteptam să mă iei de mână. 
- Caută-mă în oglinda apei tale! ţi-am şoptit. 

Dependenţi de mistuire 

Pe un grif de chitară te joci cu notele, 
cu fiecare respiraţie, 
scântei seducătoare de argint viu 
ne umplu spaţiul din inimi, 
sunetele cad din strânsoarea ta, 
susţinute de linia bass, 
iar ritmul misterios se termină 
aproape imperceptibil, 
fără început şi fără sfârşit. 
O ultimă notă agăţată 
se leagănă o clipă între noi, 
ca o respiraţie uşoară şi tandră, 
apoi cade în neant. 

Te uiţi în oglinda deschisă în noi, 
risipă de culoare în larma 
unui necuprins de umbre plutitoare, 
- două puncte unite 
într-un moment identic - 
în timp ce, în zbor, 
tremur la fiecare atingere. 

Dependenţi de mistuire, 
fluturii clipei îşi caută lumina. 
- Închide ochii 
şi lasă-mă să mă nasc zilei prezente! 

Cu o stea într-o mână, 
rătăcesc dezgolită la porţile cerului, 
renăscând miracolul din noi, 
în spiritul unui mal curbat 
printre stâncile învinse, 
în care sirenele 
înoată în fascinante golfuri. 

Şi, iar, va înflori liliacul alb 

Îţi aminteşti cuvintele noastre, 
dar, mai ales, înţepătura dragostei. 

Ai venit, aici, după ce ţi-ai văzut 
imaginea stingându-se 
într-o oglindă spartă de durere, 
o scânteie ai împrumutat 
pentru-a aprinde focul, 
lumina ce străbate oceanul trăirilor, 
apa ei ţi-a atins gura întredeschisă, 
seducător ai îmbrăţişat lichidul divin. 

Ploua încet, ploua dulce, ploua, 
în tine, în mine, în noi, 
ploua cu cele mai dorite atingeri, 
din tine în mine, din mine în tine, 
- Aşhi di bunu, nu ari mardzânji!*, 
îţi spuneam, privindu-te. 

Viaţa este făcută, doar, din momente. 
- Cu unica mea, la atâta distanţă, 
am avut trăiri prea intense, 
se răscoleşte în mine tot universul, 
nu ştiu ce am, în tine, uitat! 
mi-ai şoptit, prin ploaia binecuvântată. 

Din conturul buzelor ai muşcat, 
le-ai simţit freamătul, dulceaţa, dorinţa, 
aşteptai o prima reacţie, emoţiile, 
şi lumina stelară, 
acea senzaţie de nedesprindere. 

Amintiri colorate trec prin noi, 
te-ndepărtezi de întuneric şi lumină, 
în umbrele ei adânci vrei sa te-odihneşti, 
acea parte întunecată vrei s-o filtrezi, 
lăsând-o să treacă. 

Eşti singur, acum, cu bătăile inimii, 
în adânc, focul îţi arde în vâlvătăi, 
prin ceaţă, dincolo de orizont, te pot vedea, 
un izvor te duce la acel tărâm uitat, 
acolo unde sufletele curajoase 
îşi îngroapă adânc inima 
sub un munte de frunze moarte, 
iar îngerii suspină, 
căutând mirosuri prin urme, 
în speranţa primei raze de lumină. 

Un ritm fără sfârşit 
îşi continuă firul exilat ca tăcerea, 
prin limpezimea apelor adânci, 
în spatele oglinzii se-aude o mişcare. 

Iar este primavara, 
şi, iar, va înflori liliacul alb! 
O respiraţie liniştită aşteaptă lumina 
din cea mai înaltă octavă, 
un dar ai primit, 
sensul unui drum cumva uitat, 
trezirea iubirii sub clopotul final. 
_____________________ 
* aşhi di bunu, nu ari mardzânji - bun, fără de margini 
(traducere din armână) 

 

YISLU 

Unu arâsu totâna tiniru, 
Unu mistiryiu a inimâiei, 
Unu vasu ţi-şh aşhteaptâ umplearia, 
Unâ mirachi ni-buritâ, 
Unu suflitu ţi-aşhteaptâ 
S-hie pira niastânsâ a inimâiei. 

Pri-tu noaptea albastrâ 
Aevea pri-tu cari lu-amu fudzitâ 
Ari unâ spârturâ, 
Şhi macâ nu poţ prindi di palma vreariei a noastri, 
Şhi macâ nu poţ prindi a noastri toarâ a imnaţlor. 

Dicâtu eşhti liberu 
S-cafţ, s-yini, s-reyini, 
S-cafţ, s-yini, s-reyini... 



VISUL 

Un zâmbet mereu tânăr, 
O taină a inimii, 
Un vas ce-şi aşteaptă umplerea, 
O dorinţă neîmplinită, 
Un suflet ce-aşteaptă 
Să fie flăcăra nestinsă a inimii. 

Prin noaptea albastră 
Realitatea prin care am fugit 
Are o spărtură, 
Chiar dacă nu poţi prinde liniile din palma iubirii noastre, 
Chiar dacă nu poţi prinde urmele paşilor nostri. 

Totuşi eşti liber 
Să cauţi, să vii, să revii, 
Să cauţi, să vii, să revii...

Le rêve – Irina Lucia Mihalca 
Traduction par: Gabriela Tudose 

Un sourire toujours jeune, 
Un secret bien caché 
Une navire attendant son chargement, 
Soit-il un désir non-accompli 
Soit-il l'âme qui attend devenir 
la flamme insatiable du coeur. 

La réalité dont je me suis echappe 
a une coupure tout au long de la nuit bleuâtre 
A travers la réalité dont j'ai échappé, 
Même si tu ne peux jamais unir les lignes de la paume de notre amour, 
Même si tu ne peux pas attraper l'ombre de nos pas 

Cependant tu es libre 
de chercher, de venir, de revenir, 
de chercher, de venir, de revenir... 



VISUL – Irina Lucia Mihalca 

Un zâmbet mereu tânăr, 
O taină a inimii, 
Un vas ce-şi aşteaptă umplerea, 
O dorinţă neîmplinită, 
Un suflet ce-aşteaptă 
Să fie flăcăra nestinsă a inimii. 

Prin noaptea albastră 
Realitatea prin care am fugit 
Are o spărtură, 
Chiar dacă nu poţi prinde liniile din palma iubirii noastre, 
Chiar dacă nu poţi prinde urmele paşilor nostri. 

Totuşi eşti liber 
Să cauţi, să vii, să revii, 
Să cauţi, să vii, să revii... 



The dream – Irina Lucia Mihalca 
Translation : Cosmina Simona Mihalca 

A smile always young, 
A mystery of the heart, 
A vessel that awaits its filling, 
A wish unfulfilled 
A soul that is waiting 
May the unquenchable flame of the heart be. 

Through the blue night 
The reality through which I ran 
has a leak, 
Even if you cannot catch the lines in the palm of our love, 
Even if you cannot catch our footsteps. 

However, you are free 
To search, to come, to come again. 
To search, to come, to come again...

Les pétales des fleurs d'iris - Irina Lucia Mihalca 
Traduction par: Gabriela Tudose 

Ton cœur tarit 
lorsque l’instant ci-présent devient passé, 
lorsque l’instant à venir ne s’accomplit pas. 

Au-delà de l’horizon, on aperçoit 
ce qu’on ne voit pas, à première vue, 
un delta avec des nénuphars en fleurs. 

Dans chaque château, sous chaque pierre, 
si l’on écoute bien les chuchotements, 
on entendra aussi une douleur. 

Le facteur ne frappe pas du pied deux fois, 
même au bout du monde, mais il réussit arriver 
sur les ailes du vent, seulement 
à l’écoute des chuchotements de l’âme. 

Son sang à elle, écoulé à travers 
le crépuscule de la steppe, 
incrusté dans des chroniques en pierre, 
dans le palais de rêves, t’a désigné 
comme le messager des sons de la pluie. 

Ses doigts 
ont mis en bric-à-brac tes souvenirs. 

Dans ton voyage - tourbillon des mondes 
dans d’autre mondes qui tournent - 
on passe à travers la porte de la mort 
et puis on ouvre un chemin de lumière. 

- Je t’aime profondément, ma chérie, 
et toujours plus profondément, 
comme un chant sans fin et sans fonds, 
qui transforme ton vide et ta mesure 
en moi au moyen d’une spirale! 
- lui as-tu dit en l’effleurant. 

Ton baiser, les pétales des fleurs d'iris, 
l’autodafé des deux âmes 
par lequel les mondes 
se sont rapprochés 
jusqu’à leur complète fusion. 



Petalele florilor de irişi – Irina Lucia Mihalca 

Inima ţi-e pustiită 
când clipa prezentă devine trecut, 
când clipa viitoare nu se-mplineşte. 

Dincolo de orizont se vede 
ceea ce nu zăreşti, la prima privire, 
o deltă cu nuferii înfloriţi. 

În fiecare castel, sub fiecare piatră, 
de-i asculţi şoaptele, vei auzi şi o durere. 

Poştaşul nu bate pasul de două ori, 
chiar şi la capătul lumii, 
reuşeşte să ajungă, pe aripile vântului, 
la auzul şoaptei sufletului. 

Sângele ei, 
trecut prin amurgul stepei, 
scris în cronici de piatră, 
în palatul de vise, 
te-a desemnat 
mesagerul sunetelor ploii. 

Degetele ei 
ţi-au răsfirat amintirile. 

În călatoria ta, - vârtej de lumi 
în alte lumi care se rotesc - 
treci prin portalul morţii, 
aşterni, apoi, o cale de lumină. 

- Te iubesc, iubito, adânc 
şi mai adânc, 
ca un cântec fără sfârşit, 
insondabil în jos, 
prin spirală transformă 
vidul şi măsurarea ta, 
în mine! - i-ai spus, atingând-o. 

Sărutul tău, petalele florilor de irişi, 
arderea a două suflete 
prin care lumile 
s-au apropiat până la contopire.

Prin barierele timpului 

Noapte de noapte treci 
prin pădurea de vise pastel 
cum ţi-am trecut 
prin barierele timpului, 
noapte de noapte mă respiri 
ca pe un tainic mister 
în care legământul inimilor 
dăinuie pentru eternitate. 

Pâlpâitoare umbre la lumina focului, 
imaginile dansează pe tavan 
înainte de a se pierde, 
în căldura noptii, în mătăsuri delicate, 
în speranţa unui vis uitat. 

Imprevizibilă este dragostea, 
un cântec îţi adie în suflet, 
sărutul nostru contopeşte 
planeta cu o nouă planetă. 

Revii în soarele inimii tale, 
o călătorie pe care o faci 
pentru a fi cu mine 
în toate dorinţele tale secrete, 
acele clipe de cer pe care 
le aşezi 
peste pământul trupului meu, 
un paradis ai găsit aici, în acest calm, 
cu fiecare vis împlinit, 
absorbi puterea constantă a iubirii. 

Mă simţi profund, 
o flacăra care îţi trece prin vene, 
inimile tăcute rămân neclintite, 
aşteaptă un semn, 
în fiecare mişcare de dragoste, 
o catedrală a iubirii îţi urmează inima 
care pulsează buimacă, 
în timp ce ultimul ecou al muzicii 
dispare între pereţii singuri, 
prin noaptea din vise, 
pentru a rezista unei noi zile. 

Zorii zilei au crescut 
cu întunericul care oftează şi dispare, 
în mâna stângă păstrezi cald visul 
presat printre frunzele sângerii 
şi o durere acută îţi strânge inima. 

Miresme stranii de flori sălbatice 
persistă prin amprentele pernii, 
răspândite într-o armonie perfectă. 

Povestea din inima noastră 

Când eşti lângă mine sunt fericit, 
apoi mă rătăcesc, 
caut să te simt, alerg după tine! - îmi spui. 
Simţi ploaia, iubitule? Picăturile ploii 
emit semnale de dragoste, 
picăturile ei curg dintr-un vas în altul, 
din cer în pământ 
şi dinspre pământ în cer, 
ca şi cum ne-am plimba, 
ţinându-ne de mână cu Universul. 

Povestea din tine este cea care 
mă aduce în zorii lumii tale, 
fiecare clipă e un mister, 
un strigăt mă cheamă, din depărtări, 
ca un ecou pe care l-am auzit cândva. 

Nu mi-au fost arătate aripile de vultur, 
dar cu tine, aproape, orice tulburare 
se preface-n linişte. 
Mă încântă fiecare respiraţie 
a trupului din sufletul tău, 
cu teamă şi sfială te păstrez în mine. 
Acolo m-ai adus când m-ai atins, prima dată, 
vasul curat al vindecării tale, 
cu mine, mergi pe-acele ape adânci. 

Sunt ca şi tine, acel căutător 
de umbre şi mistere, 
unde voi pleca, prea departe, de tine? 
Dacă mă voi sui în cer, 
te voi vedea acolo, 
dacă mă voi duce să locuiesc 
la marginile pământului, 
mă veghezi de acolo. - îmi spui. 
Pe malurile apelor tale, 
inima mea se-apleca 
ca nişte sălcii 
spre care ne-ndreptăm povestea, 
acolo, în taină, ne vom simţi 
unduirea inimilor noastre. 

E suficient că mă porţi cu tine 
atât cât doreşti, 
doar aşa vom cunoaşte libertatea. 
Ai intrat în mine şi ţi-ai găsit un loc 
care era, de fapt, al tău, 
oricât aş fugi de tine, vei fi şi acolo. 

Ferice de cei ce văd şi cred, 
dar mai ferice de cei care nu văd şi cred!