Postările lui Mihai Katin (52)

Filtrează după

Pentêkostề hêméra, «a cincizecea zi»

9117761270?profile=RESIZE_710x

    De Rusalii se sărbătorește Pogorârea Duhului Sfânt. Și pentru că acest eveniment s-a produs la 50 de zile după Înviere și în ziua Cincizecimii iudaice, sărbătoarea se mai numește și Cincizecimea.

 Totodată, i se mai spune Duminica Mare și este o zi foarte importantă pentru creștini. Pogorârea Duhului Sfânt a fost anunțată chiar de Iisus la Cina cea de Taină. „Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”.

   Se spune, în „Faptele Apostolilor” (cartea a V-a a Noului Testament), că în ziua Cincizecimii iudaice „toți apostolii erau adunați la un loc și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.
    Impresionat de această întâmplare deosebită, Apostolul Petru a ținut o predică în urma căreia s-au botezat 3.000 de suflete. Astfel s-a constituit nucleul primei comunități creștine, sărbătoarea fiind considerată ziua întemeierii Bisericii creștine.

Tradiții și superstiții creștine de Rusalii

    În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor.

   Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (325) interzice îngenuncherea în această zi. De fapt, prin acest canon este recomandat să nu se îngenuncheze în biserică și acasă, în orice zi de duminică. Cu toate acestea, nu este un păcat.

  În trecut, în jurul acestei sărbători se făcea botezul catehumenilor (creștinii de alt rit decât ortodox). Și atunci erau interzise postul și îngenuncherea. Pe vremea împăraților bizantini erau interzise spectacolele în circuri și teatre sau orice altă manifestare considerată necuviincioasă, fiindcă ar fi întinat frumusețea sărbătorii.

    Obiceiul, moștenit de la evrei, de a împodobi casele și bisericile cu ramuri verzi și flori se continuă și astăzi.  

     De Rusalii, credincioșii duc în biserici ramuri de nuc sau de tei, care simbolizează limbile de foc ce s-au pogorât peste Sfinții Apostoli, pentru a fi sfințite. Cu aceste ramuri se împodobesc apoi casele și icoanele, fiindcă se consideră a avea puterea de a alunga spiritele rele.

  În Moldova și Transilvania creștinii sărbătoresc Rusaliile timp de 3 zile, în Muntenia și Oltenia, Rusaliile se întind pe o perioadă de 7 zile, iar în Banat durează 8 zile.
   În anumite zone ale țării, oamenii obișnuiesc să poarte în sân sau în buzunare leuștean, usturoi sau pelin, pentru a nu fi „luați din Rusalii” sau pociți de ielele neiertătoare.       Dansul Călușarilor este un obicei întâlnit de Rusalii mai ales în Oltenia, fiind considerat un joc tămăduitor, care aduce sănătate și noroc.

   În a doua zi de Rusalii, călușarii ies la colindat și merg din casă în casă pentru a alunga spiritele malefice.  Oamenii obișnuiesc să-i întâmpine pe călușari cu frunze de nuc, pelin, usturoi, apă și sare, uneori chiar și cu bani.

  Un alt obicei care se întâlnește prin zonele Ardealului poartă numele de „Împănatul boului”. Pe ulițele satului se plimbă un bou împodobit cu fel și fel de ornamente din flori.    Preotul are datoria de a-l sfinți când alaiul ajunge în fața bisericii, după care va da de băut participanților. La un moment dat, boul va fi eliberat, iar o tânără va trebui să-l stăpânească și să ocolească o masă de trei ori. Tradiția spune că acea fată se va căsători în anul ce urmează. După Rusalii, tot în Ardeal, se practică obiceiul numit „udatul nevestelor”. Femeile sunt stropite cu apă, ca să fie sănătoase și frumoase în tot restul anului.

 https://www.youtube.com/watch?v=KHeMFxnrIcQ

 

 

Citeste mai mult…

Îţi spun un gând, nu îmi răspunde

https://www.youtube.com/watch?v=Uz7VB_U8rbk

 

 

Îţi spun un gând, nu îmi răspunde

Eu vin de nicăieri, mă duc niciunde,

Sunt între maluri fir întins

Ce-mparte orizontul necuprins.

 

Sunt starea lui a fi când nu eram,

Răsfrânt altar oglinzile visam,

Tu plăsmuire de femeie rug

Muşcându-mă ca mărul dat în pârg.

 

Eu sunt o urmă de cuvânt

Prin iarbă urma pasului de vânt

Şi gurii tale semnul de tăcere

Aripile iti  cresc peste durere.

 

Căci mă întrebi şi nu îţi pot răspunde

Că vin de nicăieri, mă duc niciunde

Şi peste moarte mă zidesc cu verde

Adânc de ochi iubirii tale crede.

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Astăzi v-au spus că foamea bate la porţi

 

 9107672054?profile=RESIZE_710x

 

Astăzi v-au spus că foamea bate la porţi,

Ascunzând că de fapt

Atâţia sunt morţi

În labirint insalubru din margini de urbe,

Voi nu vedeţi cum stau să se surpe

Munţi de gunoaie organic mustind?

Foamea vă bate la uşă mâncând,

De acum vegetal sublimul dejun,

Gândacii crocanţi cu gustul nebun

Şi viermi mătăsoşi în sos tot de vierme!

Poftiţi într-o eră ce nu mai discerne

Că foamea-i din multă risipă,

Din lacomă bandă ce toacă la turme,

Din prea multe pungi aruncate în lume,

E de fapt o reclamă masticării ascunse,

Glandelor care vizual se excită,

Limbii ce-n tumeric se irită şi vrea tot mai mult,

Eternul fast food din care

Se nasc eroii bulimici umflaţi la picioare,

Cei obezi sunt drame, serial prelungit

Când schelete deşertul spre asfinţit

Îl umblă căutând o urmă de hrană,

Măcar Dumnezeule lor dă-le o mană!

Noi prea umili la stele michelin,

Culinar refulăm decepţii-n  sistem,

Dar veganii vor scrie la poartă porunci

Să ştii câte păcate mănânci,

Câte crime prin gura ta trec, dar gustoase,

Vor veni rădăcini sănătoase

Şi frunze pasate în geluri de sticlă,

Scăpa-va oare biata furnică?

Vom fi vegetali, ierbivore ciudate

Molfăind subteran, cocoţaţi lunii   în spate,

Într-o zi emanând clorofile umane

Vom înflori şi nici o foame

Nu va mai fi, decât undeva

Labirintul acela fetid şi secret

În care vânători aşteaptă concret

Friptură cu coadă, acolo primitivi şi uitaţi

Vor fi cu foamea etern împăcaţi,

Iar noi posesori de creierul turbo

Vom trece razant prin păduri reciclate

Numărând furnicarii ce n-au cipuri montate,

Carnivori doar acolo, în vechi capilare,

În inima clonă ce încă mai doare

Când nu mai are sentimente primare,

E doar algoritmul iubirii scalare,

Ne ştim, ne cunoaştem, fremătam împreună

Nu ne mai zicem spirit de turmă,

Suntem ai vremii atât de confuze

Generaţii tremurătoare de frunze.

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Să nu uităm că încă existăm

 

9002489260?profile=RESIZE_710x

 

 

 

Să nu uităm că încă existăm

Sub firele de iarbă avem semnul,

Că ne vor creşte macii pe o tâmplă,

Pe alta Luna îşi va face cuib

Atunci când verticala de tăcere

La un apus încet se va umbri,

Să nu uităm că încă existăm,

Suntem sortiţi a ne iubi

Şi dincolo de semnele de moarte,

În noi ea este lanul auriu

Ce ochiului îi pregăteşte alinare

Când căutând spre cerul prea pustiu

O pasăre ce trece înspre mare

O va ruga să-i picure uşor

Din lacrima cu care dimineaţa

La capătul de lume anonimi

Vin îngerii să-şi spele faţa,

Să nu uităm că încă existăm,

Dar nu ca număr sau ca o poveste,

Căci ce suntem

Rămâne şi mai este

În straturi de memorii planetare

Din care munţii se ridică-ncet,

Suntem planetei partea cea mai sfântă,

Chiar dacă unii se vor şterşi de-aici

Şi nu zăresc decât un hău adânc

Acolo unde trec stelare izbăviri

Ce mâine pe un câmp de galaxie

Ne va adăuga  tremurători

Cu suflete de floare străvezie.

 

 

Citeste mai mult…

Azi am uitat că mai sunt

 8977284698?profile=RESIZE_710x

 

 

 

Azi am uitat că mai sunt,

Un nor se juca cu umbra mea

Şi o vrabie îmi furase genele

Să poată privi spre soare.

Azi exist în cel de ieri,

Rămâne un gol insesizabil,

Nimeni nu se întreabă

De ce nu mai am prezentul,

Lipsa mea este aproape acceptată

Ca o  soluţie la aşteptările altora,

Doar sentimentele de uimire

Citesc ziarele cu ultime dezastre,

Azi am uitat că mâine voi fi

Doar pentru a-mi împrumuta paşii

Unei ploi ce vă va  învăţa

Mersul albastru,

Coborârea in piţta de vechituri

Pentru  ca sǎ-mi vindeţi -mi  inima pe violoncelul

În care vă ascundeţi partitura

Recviemurilor personale.

 

https://www.youtube.com/watch?v=ZGfTPqOnqh8

Citeste mai mult…

Într-o noapte, dincolo de ocean

8963302695?profile=RESIZE_710x

 

 

 

Într-o noapte, dincolo de ocean, luna se va dezbrăca

Şi goală

Va alerga pe riviera Dubaiului făcând să vibreze

Trupurile prefăcute în fântâni multicolore

Sus galaxiile îşi vor juca pentru ultima oară soarta

La ruletă cosmică unde Adam a fost crupier

 Ori poate chiar a mărit miza

Până la limita pierderii Raiului,

De aceea Luna s-a dezbrăcat şi întreabă dacă este

Cu adevărat femeie sau fecioară,

Unii îi surâd aruncându-se

În golul recifului după pisici de mare tatuate indigo,

Alţii o sărută obsedaţi de lungimea

Părului ei din argint satinat,

De mătasea coapselor între care

Se scrie o nouă Kama Sutra a celor

Ce nu mai au decât noţiuni unisexuale,

De aceea faţa ei nevăzută

 E locul pe care se tatuează cuvântul

Cu care încep filmele despre arta iubirii între oglinzi şi umbre,

Într-o noapte Luna a coborât pe o bancă şi m-a învăţat

Cum să levitez deasupra plăcerii,

Deasupra erosului şi egoului cu care

Se înrămează poze de concerte mamut

În care un D.J savurează uniformitatea delirantă a fericirii

Pe care eu şi ea am regăsit-o

La orhideele atât de oarbe la atingere,

Când se lipesc de epidermele saturate exotic

Şi vorbesc despre doamnele ce le deflorează în speranţa unui miraj

Al ultimei plăceri de a sublima sărutul în gena supremă

Cu care Eva va inocula şarpelui un agnostic simţ

Al păcatului construind spirale umane

În căutarea galaxiei din care

Uneori vine cineva să se plimbe tăcut

 Pe bulevardele septice şi multicolore

Dincolo de care oceanul îşi ascunde obsesiv

Ultimele amante, balene sedate  caracatiţe oarbe.

 

 

 

 https://www.youtube.com/watch?v=GrDo0bTIvqU

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Da! Era cea mai urâtă!

8900129475?profile=RESIZE_710x

Da! Era cea mai urâtă!

De unde ştia?

De unde aflase?

Ce oglindă a alungat-o sau i-a strigat în faţă?

Şoaptele, poate şoaptele!

Glumele, da, sigur, glumele!

Şi apropourile şi ghionturile,

Dar putea atât de simplu să se mintă!

Putea să ignore!

Să urască şi nu a urât!

Să-şi bată joc, să comploteze,

Să devină rea şi răutăcioasă

Şi nu a putut!

Pentru că noaptea ea aştepta refluxul lunii

Şi momentul în care aproape toţi

Trăgeau draperiile intimităţii,

Privea marea aceea umană şi auzea,

Auzea atât de clar

Cum se sărută, cum se mângâie,

Cum se ling în cuvinte zemoase, cum pe pereţi

Sentimentele lor lăsau urme ciudate,

De vânători pieduţi în pǎdurile  arse,

De  stele purtând  nume

Cu care să se poatǎ striga

După orbirile cărnii,

Atunci  sufletul ei   se desfăcea

Ca un lotus  purpuriu  în care noaptea

Pregǎtea descântecele celor ursiţi

Sǎ moarǎ din iubire.

Pentru  ei   scria hohotind  în tăcere

Elegia  îndrăgostitelor  fără umbră

Citeste mai mult…

Pereţi, oglinzi şi ferestre

 8895665058?profile=RESIZE_710x

 

Pierduţi în paradigma unui cub

 Din pereţi, oglinzi şi ferestre

Suntem modelul propriilor picturi rupestre

În care ne vânăm raţional şi decent

Iluzii,speranţe

Până la marginea de adevăr dement

De atâtea minciuni ce-i stau  argument

 Fosilizate-n libertăţi obscure

Sub care ne iubim concret cât poate să îndure

O epidermă fină vibrând de-atâta frică,

De spaima infectării şi-a biciului de frig,

Sau cel rupt din comete

Ce trec din când în când

Să vadă pe pământ

 Cum se pogoară valuri de minţi extraterestre,

Gândim prea mult şi poate

Suntem pe la ferestre un semn că mai departe

De noi nimic nu este,

Ce dacă scriem

Mereu altă poveste, durează o secundă

Sau poate e secunda regres spre veșnicie

 Căci moartea ne învaţă

Că are mii de feţe

Şi astfel pot să aflu

Un alt revers al orei când iată

De mâine nu mai sunt!

Doar cubul paradigmei apasă în pământ

Şi îl ascult cum alţii

Prin paşii mei tot umblă,

Prin vorba mea vorbesc,

Absurd e  că iubirea le este ca a mea,

Doar fină epiderma nu are înţeles,

Nu ştie să răspundă

La mângâieri pe care

Mi le-am ascuns în suflet

Când am plecat să aflu de este cineva

Care de mine va pune-o întrebare,

Acesta-i adevăr ca ultimul răspuns

Căci totul e uitare

Pereţi, oglinzi, ferestre

Pe care să rămânem

În amintiri rupestre...

 

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Ziua fără de sfârşit

 8889113472?profile=RESIZE_710x

 

Personaje:

 

Chefa

Anaiah-în ebraică răspuns de la Dumnezeu

Abira - în ebraică  puternic

Dea Tacita

Iuda Iscariotul

Femeile mironosiţe

Nicodim

Caiafa

O femeie

Un soldat  roman

Al doilea soldat  roman

Corul  copiilor

Corul orbilor

 

  Scena este un peisaj nocturn  undeva pe lângă Grădina Ghetsimani.

 

Abira:

          Vezi, cum ţi-am spus, sunt în grădină

           Căzută-n noapte e bruma de lumină,

           Priveşte cum îi lasă, uşor se depărtează

           Acum vreau să-i vorbesc, secundele contează!

Anaiah:

              Adânc e-n rugăciune, cum poţi să îndrăzneşti

             Când vorbele ce spune sunt prea adânci, cereşti,

              Cutezi să întrerupi o sfântă legătură,

              Încearcă dar nu ştii Fiinţa Sa ce-ndură

Abira:

           Atunci ne furişăm, priveşte-i dorm cu toţii,

           Auzi, departe larmă, s-au adunat netoţii,

            Măcar să îl aud, măcar aceste vorbe în mine să le-ascund,

            Simţi cum un geamăt straniu se urcă din pământ?

Anaiah:

            Rămâi aici, nu vreau ca furii să ne creadă,

             Auzul meu e ager, te rog puţin aşteaptă,

              Cuvinte de-o durere şi ultima-mpăcare

              Cuvintele lui urcă, dar par să şi coboare!

Abira:

            Pricep, dar înţelege nu vreau să fim ca muţii,

            Aici e o răscruce a vieţii şi a morţii,

            L-am întrebat adesea, doar ştii cum a răspuns

             Privind adânc în noi şi tot nu-mi e de-ajuns!

Anaiah:

             Ascultă vorbe stranii, alăturea să treacă

              Acest pahar de este acuma cu putinţă!

               Dar nu cum eu voiesc ci vrerea ta e toată,

              Să fie împlinire cum hotărăşti tu Tată!

 Abira:

           De două ori a spus aceeaşi rugăminte,

           Am înţeles, e gata! Să meargă înainte!

            O jertfă pentru cine, ascultă-i

             Vin buluc, vai viaţa fără minte!

            Nu-l vom lăsa ca pradă un alt blestem să pice

             Şi moartea mult mai grea pe noi să se ridice!

Anaiah:

            Doar ştii, a profeţit, a spus-o clar şi tare!

             E cel ce mântuieşte şi moartea o va lua!

             Te-mpotriveşti, ştiu bine, ţi-e teamă de ceva,

              Căci într-o zi vor spune de neamul vinovat,

              Dar nu-nţelegi că drumul nu poate fi scurtat!

               Câtă dorinţa ai dar voia cea de Sus?

               În faţa ei eşti umbră, te suflă şi te-ai dus!

Abira:

Păcat să fie-n mine dar nu Îl pot lăsa

Ca pe un hoţ să fie târât pe lângă porţi!

Un Dumnezeu se poate m-o aruncă în morţi,

Dar cugetul din mine gândeşte altceva!

   Anaiah:

                 De două ori S-a dus şi i-a găsit în somn,

                 Le cere să vegheze, ispitele nu dorm!

                 E duhul lucrător şi vrednic pentru minte,

                 Dar trupul trage-n jos, nu crede în cuvinte

Şi dacă tu vei sta în cale celor care

Vin să îl ia acum ştii ce vei face oare?

Ştii când ia spus lui Chefa să piară că ispită

A fost prin grija-i oarbă şi pripită?

Te bate în sinedriu, încurcă-le gândirea,

Asmute-i prin unghere şi le înnoadă firea,

Dar judecata asta se ţine, înţelege!

L-ai auzit cum ştie că totul astfel merge,

E roata lumii care acum se învârteşte,

Tu vrei să o împiedici, dar eşti cât o furnică!

Mai bine să-l urmăm ca umbre fără frică!

Abira:

           Dar umbrele n-au fapte ce-şi află rost deplin,

           N-au braţe să oprească al omului destin,

            Îl voi urma-n lumină măcar atât să fac

             De-l vor huli cu muţii fârtaţi o să îi fac!

 

  Merg spre drumul care urcă în grădină. Apare o femei îmbrăcată într-o mantie de un gri ciudat, este înaltă dar merge cocoşată, îşi acoperă faţa, priveşte speriată, îi vede pe cei doi.

 

Dea Tacita:

Aceştia doi îmi par că locul îl cunosc,

În soartă lor privit-am şi poate are rost

Să-i folosesc acum cât încă se mai poate,

Cu cel venit din ceruri am încercat de-aproape

Şi picături de sânge pe chip de om s-au scurs,

Dar nu îmi fu învinsul, puterea mi s-a stins!

Pe-alăturea de Dânsul chiar de-ĺ simţeam făptura

Ce frământa în frică şi-nfrigurată gura

Cerut-a de la Tatăl să treacă de-acest chin,

Dar vrerea fu din dânsul să guste pe deplin!

Eu ştiu ce e urmarea şi văd, asta mă doare

Cum suflete din mâna-mi putere au să zboare!

 Uite că vine ceata, la ei întâi încerc

Să-i duc în altă parte,

Cel ce mă asupreşte azi trebuie să scape!

Apar ostaşi, popor însoţindu-l pe Iuda, Dea Tacita le iese în cale şi îi opreşte.

Dea Tacita:

           Lăsaţi-mă să aflu că toţi Îl căutaţi

           Pe Cel ce-n astă noapte la moarte să îl daţi,

           Iisus nu e aici, plecat e din grădină!

            La stânga de-o veţi lua acum îi daţi de urmă!

           Iuda: Femeie tu citeşti în gânduri altfel cum

           Să cred că nu eşti poate ivire de nebun!

           Să mă încred în tine şi dacă e minciună

           Nici moartea nu-ţi va fi prietenă mai bună!

           Dea Tacita: De moarte nu vorbi când n-o ştii unde este!

         Pe gât ţi-a pus un semn, în tine fără veste

         Se zbate o trădare, deci du-te, eu rămân

         Şi dacă am greşit la tine mă supun!

Iuda:

          Să mergem, vreau acum să isprăvim, dar oare

         Se mişcă prin grădină făpturi ori mi se pare?

Dea Tacita:

          Măslinii sunt căci vântul îi scutură de veghe,

          Nu mai e timp, te du să îl îmbraci în zeghe!

Iuda şi ceata lui pleacă în grabă. Anaiah se apropie de Feya, o priveşte atent, Abira cu mâna pe sabie o studiază bănuitor.

Anaiah:

Ciudată eşti femeie, în ochii tăi lumina

Nu are licărire şi vorbele n-au ştire!

De-a inimii bătaie,

Eşti poate vrăjitoare de repede-au plecat,

Putere ai dar rostul ţi-e altul în păcat!

Dea Tacita :

Nu-i timp de vorbe, aproape că mă ştii,

De-aici vreau să îl duceţi la porţile pustii!

Îl vreau scăpat de turma ce-l duce la pierzare,

Nu vrea ca mâna lor aici să îl omoare!

Abira:

Aşa gândesc şi eu dar ştiu că nu se poate,

 Nu poţi schimba ce Domnul a hotărât şi-a zis.

 Ce vezi şi ce va fi e de acuma scris!

Dea Tacita îl prinde de braţ pe Anaiah:

Tu tinere ce minte ai dar şi blândeţe,

 Nu-l asculta, el crede în semnele măreţe!

Este oştean, nu ştie decât ce se impune,

Ai vorbele duioase, te du, îl roagă, spune!

Abira;

Ciudat îţi e îndemnul, nicicând nu te-am văzut

Şi drumuri după Domnul prea multe am bătut

Dar parcă tu la Lazăr stătea-i mai deoparte

Când l-ai văzut ieşind cum te târai pe coate!

Cu furie în ochii sticlind sub o mânie,

Te ştiu, urai atunci un om care învie!    

 

   Anaiah o priveşte atent îşi apropie o mână de faţa ei, de frunte, o retrage ca de la o arsură.

Anaiah;

Are dreptate-Abira, acum te-ai dat de gol,

Pe frunte îţi e scris Sheol!

Dar văd că pe grumaz, pe mână, cine oare

Eşti însemnată sorţii cu semne -ngrozitoare?

Dea Tacita îşi trage gluga pe spate, părul de un argintiu straniu îi atinge pământul.

Dea Tacita:

Sunt cea ce nu te minte dar apără minciuna,

Cea fără îndurare şi fără legăminte,

Regina pe comori legate-n oseminte,

Sunt peste tot şi-n toate cuvântul de la urmă,

Eu viaţa v-o adun o grămăjoară-n urnă!

În depărtare se aude larmă, Luna luminează brusc şi se vede o mişcare undeva prin grădina măslinilor.

Anaiah:

              Eşti tu doamna pieirii şi toate le-ai aflat,

             Dar locurile astea puţin le-ai încurcat

            Căci i-ai trimis pe partea unde mai e cărare,

            Pe-acolo poţi ieşi de-asemenea în cale,

             Te uită cum l-au prins, îl poartă, vin încoace

              Iar Iuda s-ar putea cu parul să te joace!

Dea Tacita:

         El este doar un fum şi simplă viermuială!

       Mă duc, de aş putea să risipesc o boală,

         Sinedriul tot să pice în zacere şi chin!

          Cât încă nu e ziuă, puterile mă ţin!

 

Dea Tacita dispare, Anaiah şi Abira se retrag în spatele unor tufe, Iuda face câţiva paşi, da a lehamite din mână şi se alătură din nou grupului ce-l duc pe Iisus.

 

Abira:

         Mergem acolo, poate măcar atât

         Să-i fac să nu-l jignească, să nu îl văd bătut,

         O haită de nemernici orbiţi de un păcat, viteji la insultat,

          Potăi ce din prostie îşi află rol înalt.

Anaiah:

De vei vrea cu tăişul decenţa să impui

Te-or crede un eretic, supus al nimănui,

Sau chiar mai mult, vei fi un trădător,

Ei nu vor un Mesia, doreau un vrăjitor,

Minunile le-au fost doar o mirare tâmpă

Să mergem raţiunea încearcă şi ascultă!

 

 Din stânga intra şirul copiilor:

 

În astă noaptea fi-va judecată,

Prea-sfinte Doamne

Fiul Împărat

Târât la dânşii  în palme și  scuipat,

Preasfinte Doamne

 Iartă-le păcat!

Căci Fiul tău în pătimiri e dat

Şi viaţa noastră oare cum va fi?

Când răul nu mai umblă prin pustii

Şi moartea caută să ne doboare,

Prea Sfânt Iisuse

Iartă-i şi ne iartă

Ne este frică pentru-a noastră soartă!

 

 

Din dreapta intră bâjbâind grupul orbilor:

 

Iisus am auzit ca prins ai fost,

Mai marii din cetate găsit-au rost

Să facă judecată,

 Iisuse mai spune-le odată,

Orbul cu şchiopul cum pot ei să meargă?

Pe noi ne-ai izbăvit dar ne orbeşte

Ura ce-n spaima morţii glăsuieşte

Că Mesia nu a venit ,

Dar îl priviţi!

Uitaţi a lui minuni tâmpi şi uimiţi,

Cu darul mântuirii Cel venit

Acum cu-atâta hulă răsplătit!

O zi va fi de astăzi

Cât o mie!

Şi -o mie cât o clipă să ne fie!

Cu vorbe L-aţi iubit ,

Cu jumătăţi de suflet,

Acum orbiţi în inimă şi cuget

Şoptiţi o întrebare:

Când oare Îl vorduce

Spre înălţarea grabnică pe cruce!

 

  Cele două grupuri trec unul pe lângă altul, scena se schimbă şi vedem intrarea în curtea sinedriului.

   Înăuntru câţiva oameni în jurul unui foc, este zarvă şi o tăcere tulburată doar de vorbele răstite ale celor dinăuntru, o femeie vine spre un necunoscut care sta mai ferit de ochii celorlalţi.

Femeia:

Te ştiu, alături de Iisus odată te-am văzut

 În templu când negoţu-a întrerupt!

Erai cu el, în dreapta, îi eşti apropiat,

 Să dau de ştire că unul am aflat!

Chefa:

            Nu ştii ce spui femeie, e noaptea-nşelătoare,

            Eu îl cunosc ca toţi, din depărtare!

            Ce ştii tu despre mine?

             Sunt ca oricare altul din mulţime!

Femeia:

             Te dă de gol chiar graiul, vorbeşte ca-n Galileea!

             Crezi că uşor poţi înşela femeia?

             De ai curaj te du să-l vezi la judecată,

              Ce stai ascuns sub pomul de la poartă!

Chefa:

           Nu înţelegi, nu sunt decât un gura cască

            Ce vrea doar pentru-o clipă acolo să privească!

           Nu-l ştiu decât din zvon şi faima răspândită,

            Am auzit pe drum de-o judecată-n pripă!

Femeia:

             Că nu-l cunoşti tu zici, te jură-a treia oară!

             Că altfel strig, ostaşii văd că acum coboară

             Şi te-or alătura cu cel numit Mesia, ţi-e frică?

              Priveşte-mă şi ochii din ţarină ridică!

Chefa:

            Femeie, eşti blestemul, eşti tristă profeţie!

            Să mă dezic, vai mie!

            O fac, a treia oară, auzi, cocoş cum cântă!

            Mă surpă disperarea şi mintea îmi e mută!

Femeia:

Probabil am păreri, te las, tu ştii mai bine,

De trei ori lepădarea am înţeles în  fine!

Nu vreau să fac păcat cât este judecată!

Uite ţi se ridică umbra de lângă poartă!

Abira şi Anaiah au asistat la dialog.

Abira:

De nu mi-ai fi alături n-aş fi rămas tăcut,

El este cel chemat de la-nceput,

Ce frică făr` de nume putere a avut,

De trei ori cu tărie nu l-a recunoscut!

Iar când Iisus întoarse privirea către dânsul

Îl podidi amarnic, în deznădejde plânsul!

 Anaiah:

N-a fost frică, cercarea credinţei în durere!

Te uită cum el lacrimi adună în tăcere!

E Chefa, îl ştii bine, e mai presus de fire

Să judeci acest semn, e oare-o poticnire?

Parabolă să fie, ne-o spune, simţi, ne-arată

Cât de firavă este credinţa chiar înaltă!

 

Intră şirul copiilor şi trece prin faţa sinedriului:

Tu Simone aminte să-ţi aduci,

Ţi-am spus pe mieii mei să-i păstoreşti,

 De-atunci

Trecută e o clipă, răsună o-ntrebare:

Tu crezi în Mine oare?

Cum Doamne să nu cred,

Cu toată-a mea suflare!

Atunci tu păstoreşte această turmă care

Vor vrea s-o risipească iar ultima -ntrebare:

Simone crezi în mine şi Chefa tulburat

Adânc s-a întristat,

Eu cred, cred, cred eu Doamne,

De ce e îndoială?

Atunci în turma mea să pui orânduială!

De trei ori e-ntrebare,

De trei ori  răspuns!

Acesta-i să ştiţi drumul ce urcă tocmai sus

Pe noi cei mici pesemne

Ne-or prigoni de-acuma

Prea dragi i-am fost de-aceea

Să-i lăudăm şi urma!

În calea Sa vom merge cu rugă de iertate,

Pe noi neprihăniţii

Păcatul lumii sare!

 

 

Apare dinăuntru Nicodim care coboară în fugă scările şi iese. Abira îl opreşte, Nicodim îl împinge dar apoi îl recunoaşte, îl prinde de braţ şi îl trage la un loc mai ferit de priviri, Anaiah îi urmează.

 

Nicodim:

Am încercat, degeaba, d-abia am reuşit

Să-i temperez din pofta de hulit

În raţiunea lor prostia sfătuieşte, trufia dă poruncă

Iisus e cel tăcut, prăpastie adâncă

Se sapă azi în fire şi cica-au cugetat

Cu El de dimineaţă să meargă la Pilat

Abira:

Poate-acolo e-o ultimă scăpare

Îl ştii, el te cunoaşte, mai fă o încercare!

Nicodim:

De faţă nu pot fi, aproape-s dat afară

Şi toţi arhiereii mă umplu cu ocară

 Voi încerca acum ca să-i vorbesc în parte

Dar sunt prea mulţi cei care l-or condamna la moarte,

Tu eşti din cei ce ştiu că Mesi-aşteptat

E cel ce cu ocărî acum este purtat!

Cu sabia nu poţi pe ei să potoleşti,

E voia Lui aceasta, încearcă s-o primeşti!

Nicodim pleacă îngândurat.

Anaiah:

Ce să-nţelegem oare, aceasta e menirea

Pentru trufaşă minte ce pierde omenirea?

Sau poate ăsta-i rostul şi nu l-am priceput,

Să mai plătim o dată păcatul de-nceput!

Abira:

Să mergem la Pilat, noaptea s-a dus şi pare

Că tristă e lumină venită de la soare!

Vezi tu colo?

 Iuda, aleargă -mpleticit

De parcă nevăzute pietroaie l-au lovit!

L-aş urmări dar vreau s-aud dreptate

Din gură de roman,

Acum tot ce speram se năruie!

În van?

 

Cei doi dispar. Scena se schimbă, suntem pe acoperişul unei clădiri, destul de aproape se aude mulţimea, o parte deznădăjduită, altă plină de ură, vacarmul pare asemenea valurilor mării, se apropie, se depărtează. Nicodim priveşte în zare, Caiafa cu braţele încrucişate îl studiază, începe să păşească îngândurat.

 

Nicodim:

Sigur eşti mulţumit, dreptatea e făcută, te-ai împăcat în tine,

Ai preferat rebelul crezând că acest rău e calea către bine!

În sinea ta IIsus nu e măcar profetul sau doar o blasfemie?

Tu sensul raţiunii l-ai împărţit în două, răspunde-mi numai mie,

Tu cred că azi un om îl pironesc pe cruce?

Şi dacă pe Mesia acolo îl vor duce?

Caiafa:

Să fie cum tu spui, de-i Dumnezeu în fire

S-o mântui pe sine şi vom avea o ştire!

Romanul de-ar afla că punem împărat,

Că dintr-un fanatism e astfel atacat,

Că Roma nu mai este decât fărâmă stearpă,

Pe toţi doar într-o noapte în sânge ne îngroapă!

Legea ce însuşi Moise ne-a dat-o o respect!

Nu sunt nici cel mai laş, nici cel mai înţelept!

Voinţa e la Domnul, eu omenescul judec!

Sunt vorbele-I adânci dar sincer nu mă-ndublec!

Poftim, mergem plecaţi, cu hainele fâşii

Ca să rugăm romanul s-amâne cum o ştii

Că el s-a lepădat pe-această judecată!

Să ne jucăm puţin cu a cetăţii soartă?

Adevărat că poate prea josnici ne-am purtat,

Dar astfel fapta Lui cu toţii au uitat!

Că ei nu înţeleg nici harul, nici puterea!

E-o frică de minuni ce le-a turbat durerea!

Încă o dată-ţi spun, la Domnul este tot!

De mi-e greşeală asta nu m-o ierta de loc,

Voi fi praf în pustie şi fără umbră tot!

Nu-s liniştit, nici mândru, pe mine mă socot

Un paznic la cetate iar dacă El păstorul

Le-a fost, i-or duce dorul!

Mă judeci, n-ai decât, cât templul e-n picioare,

Cât mai suntem un număr în şirul de popoare

Să-mi fie mie vină şi Lui lauda toată!

Priveşte, spre Golgota cortegiul acum pleacă!

Nicodim: Pilat ce-i drept cu mâinile spălate

Şi voi judecătorii le-ascundeţi pe la spate!

Acum se împlineşte cum ştii o profeţie!

Şi alţii ne-or găsi o vină mie, ţie,

Ţi-e frică şi ţi-e greu

Să recunoşti în tine că Fiu de Dumnezeu

Îşi duce-acolo crucea, deci află această teamă!

Va fi din neam în neam ca meştera buruiană

Ce încolţeşte iar când crezi că este moartă!

Ne-am însemnat ştii bine o viitoare soartă!

Cine ne-o mântui şi cine ne-o ierta?

Noi prea uitaţi vom fi şi tot nu s-o afla!

Nicodim:

Mai te întreb atât de ce nu faţă-n faţă?

De-atâtea ori l-ai iscodit în piaţă!

Puteai atunci să-l iei, să-l judeci la lumină,

Oare nu e şi-aceasta o şi mai mare vină?

Caiafa:

Vorbeşte cel ce ştiu că noaptea în ascuns

La Mesia cum zici cu grijă tu te-ai dus!

Ce teamă te-a făcut atunci prevăzător?

Tu singur zici de mine în preajmă un popor

Nu ştii când se urneşte când plin e de mirare,

Te-am înţeles, e vina mea mai mare!

Destul însă cu vorba, să mergem fiecare cum este hotărât

Pe calea ce în minte şi-n suflet s-a-nceput!

 

Cei doi se despart.

Apare copiii. Merg încet şi par foarte trişti:

Simon ce de la câmp venea îngândurat

A fost oprit şi crucea în cârcă i s-a dat,

Alături de IIsus spre Golgota să urce,

Pe margini cei mişei nu încetau să spurce,

Iar alţii cu ţărâna pe creştet se lovesc,

Şi hainele îşi rup, cu jale netezesc

Urcuşul către cruce, ne iartă Tu Iisuse!

De-atâtea vorbe grele ce încă îţi sunt spuse,

Ne iartă că prea micii acolo toţi  ne-am duce,

Pe dealul căpăţânii să ne urcăm pe cruce!

Cum ne-ai iubit Tu Doamne şi singuri o să fim!

Cum Te iubim noi Doamne, in noi e al Tău chin!

De unde te vom lua spre-a noastră mângâiere?

Că mâna ta cea sfântă ne alina durere!

Cum Te iubim noi Doamne!

 În noi e al Tău chin!

 Cum ne-ai iubit Tu Doamne!

 Şi singuri o să fim!

 

Copiii trec mulţimii odată cu ei. Încet încet lumina începe să pălească.

 

Apare Ahaia. Priveşte în jur speriat. Merge la marginea scenei.

 Sunt lucruri peste fire,

Cu ochii mei văzut-am pe morţi în cimitire,

Cei drepţi precum un Lazăr afară au ieşit

Şi Fiu de Dumnezeu la toţi au profeţit!

Cu-aceasta Înviere să vină şi-un sfârşit?

Acestui timp amarnic, acum s-a împlinit?

Mă duc, unde-i Abira, când Domnul sus pe lemn

Ne lasă din iubirea-i zguduitorul semn!

Ahaia pleacă spre stânga, undeva spre dreapta în fundal se văd crucile de pe Golgota, lumea e strânsă în jur, încearcă să se apropie dar soldaţii îi împung cu suliţele

     Apare Abira care aproape îl tareste pe Iuda, în urma lor Ahaia. Din stânga intră Feya care umblă împleticindu-se, cade, se ridică, în final se prăbuşeşte la marginea scenei, cu o mână pare că număra oamenii, pe câte unul îl indică ferm, rămâne inertă, din nou aceleaşi gesturi.

Ahaia către Abira:

 De unde vii cu omul ce fuse trădător

Doar nu vei vrea aici să faci şi tu omor?

Abira:

Era deja în laţ, de-o creangă atârna!

Dar am ajuns la timp ca viaţa să nu-şi ia

Căci trebuie să vadă ce rost avu vânzarea!

De treizeci de arginţi îşi merită oroarea?

Priveşte-l e pe cruce, El ce credea în tine!

Te du şi milă cere cât orele-ţi sunt pline!

Iuda:

Nu pot s-o fac căci trupul ca şarpe se târăşte,

Iisuse!...

Păcătosul acum mărturiseşte!

Netrebnic sunt de-apururi, tu scapă-mă la urmă,

Nu mă lăsa în Iad pierdut în neagră turmă!

Deodata incepe să râdă nefiresc,privește undeva în gol,se  plimbă neliniștit de colo colo,brusc  își  ridică palmele și  se uită in ele ca într-o oglindǎ;

Da,eu  sunt de acum trădării începutul,

La mine va veni   cel însemnat,tot  slutul

Ce vrea să-și  vândă frate și tata  si  iubită,

Voi  fi   povţta lui si  glasul de ispită

Ce  cu  pacat   va scrie mereu  o condamnare

Și-l voi minţi că asta în suflet nu-l va  doare,

Dar  decăderea lui va fi mereu  supremă

Cu  mine laolaltă să ardem in gheenă!

Râde  ca scos din minţi și  o ia la fugă.

Ahaia:

Se face întuneric ce soare negru sus!

 Auzi! Se crapă-n  templu

 Granitul nesupus!

 Auzi cum plâng femeile sub Cruce

Şi vaietul mulţimii uşor prinde să urce!

Eli! Eli! Lama sabahtani!

Tu strigi până la marginea lumii!

Sutaşul dă anunţul că totul s-a sfârşit!

Pierdut-am Dumnezeu?

Pierdut-am Fiu iubit?

 

Dea Tacita:

Ah, simt acum arsură, simt pasul care vine

Măreţul Dumnezeu ce va călca pe mine!

Voi credeţi că de-acum putere nu mai am?

 Rolul va fi perfid şi chiar  mult mai infam!

Da, sufletele voastre le pierd de sub putere!

 Dar viaţa de aici s-o trec prin iad am vrere!

 Să vreţi ca să muriţi dar eu doar voi privi

Cum putreziţi lăuntric cu ochii încă vii!

 În dansuri noi ne-om prinde şi veţi cânta pe rând,

 Orchestre să aduceţi nu cruce la mormânt!

 Mă duc, aud cum sfarmă la porţii ferecătură!

 Păşeşte cu iubire eu îi răspund cu ură

  De-a mă vedea robită şi fără veşnicie!

  Dar tot îmi sunteţi robi şi vă supuneţi mie!

Dea Tacita pleacă sprijinindu-se de nevăzute ziduri.

Abira;

           Te uită de pe cruce acuma îl coboară!

           Nu pot să cred, durerea mă doboară!

           Ostaşii haina Lui rânjind o trag la sorţi!

         Vai,  noi suntem aici vii ori morţi?

          Mă duc ca straiul cu bani să îl cerşesc,

           Ahaia, nu te teme, mi-e cugetul firesc,

           Acum e prea târziu să cad în nebunie,

          Mai am doar o speranţă ce poate să ne-nvie!

Abira se îndreaptă spre şirul crucilor de unde se aud tânguirile femeilor, după câteva clipe revine ţinând la piept hainele şi într-o mână coroana de spini.

Ahaia:

Ce-i cu tine, priveşte cum din palmă

Ţi se deschide cruntă

Chiar printre spini o rană

De ce îi strângi cu ultima tărie

Pe fruntea Lui au fost durere, blasfemie!

Abira:

Poftim, tu straiu-acesta cu grije îl păstrează!

Să fie amintirea în tine şi mai trează!

M-au umilit romanii văzând câţi bani am dat,

Coroana cea de spini pe gratis cic-am luat!

Şi crucea o să-mpartă în aşchii mărunţele,

Putere e-n ascuns, tărie au în ele!

Piroanelor tu află că poartă semnul sfânt,

Le-or dezgropa de grabă ascunse sub pământ!

Şi nu vor crede unii ce mult noi am văzut,

Ce multe am trăit la noul început!

Iisus cel ce acum e coborât cu lacrimi

Îl vor afla cu  propriile  patimi!

Mai mult dintr-o minune, mai mult din acest spin,

Căci cine-ar îndura al Fiului mult chin?!

De-acum mânca-vom toţi din trupul Lui la masă!

Şi sângele va fi semn de credinţă-n casă!

Te rog te du Ahaia cu-aceeia

 Ce-acum Trupul sfioşi îl poartă,

Bogatul Iosif îl duce la neumblata groapă!

Rămâi acolo chiar de te-or lovi cu pietre!

Eu simt că El e-aici, aude şi ne vede!

Gărzi vor veni dar dacă tu paşnic vei şedea

Nici sabia spre tine tăiş n-o cuteza!

Ahaia:

Mă duc, dar tu ce cale o iei sau pe ce drum?

Priveşte lemnul cruci trosneşte sub un fum!

De parcă prin el urcă o viaţă, o putere!

Ai grijă, acum lumea nu ştie a ei vrere!

 

Cei doi se despart. Este linişte. Scena înfăţişează mormântul astupat cu o uriaşă piatră, ostaşii se plimbă de colo colo, sporovăind, glumesc, uneori îl privesc pe Ahaia care stă îngândurat pe un bolovan puţin mai departe.

Un roman:

Acesta nu mai pleacă, e treaba lui,

Nu vrea acasă să se ducă!

E poate vreun fanatic căci uneori se uită

Pierdut la marea piatră, am ascultat atent,

De dincolo nimic şi totuşi parcă cred

Se simte o mişcare, se simte un ceva!

 Alt doilea roman:

Să fim mai vigilenţi, se poate întâmpla

Orice, nu ştii în care putere se ascunde!

Aşa ca nişte furi să poată a pătrunde,

Acesta e prea trist şi parcă nu contează

Dar uneori tăcerea alertează!

A, uite-l pe Abira, sincer prieten mie!

M-o lămuri pericol aici de o să fie!

Primul roman;

Încredere tu ai, e un iudeu şi-atât!

Eu zic mai cântăreşte ce pune în cuvânt!

Al doilea roman merge către Ahaia:

 Durerea te-a-mpietrit, ştiu, îl iubeai nespus

Acum  sub paza noastră-i pus

Tu spune-mi drept ai ştire că unii chiar încearcă

De dincolo de stâncă afară să îl scoată?

Ahaia:        

   E  vorbă şi un zvon că dacă o minune

  Aici de s-ar petrece s-ar nărui o lume!

  De Înviere frica le răscoleşte-ne minte

  Şi de se va-ntâmpla găsi-vor în cuvinte

  Să-şi apere postura, vă vor închide gura!

  Cu bani cumperi tăcerea şi adevăru-i mut!

  De nu te deranjează aştept, mai sus mă duc!

  Nu fii îngrijorat, mai toţi îl cred pierdut,

  Puţini încă în suflet îl simt ca l-a-nceput!

Primul roman:

Dreptate tu cam ai, că vezi, vine un vânt!

Deodată, chiar de sus şi pică pe pământ!

Şi în pământ se-aude, acolo, parc-adânc

Iar noaptea pe mormânt uşoară-i  luminând!

Să treaca-aş vrea că parcă în mine e un sol

Ce-mi spune că mormântul acuma este gol!

Al doilea roman:

Dă-ţi palme peste gură!

Vorbeşti fără măsură!

Că n-am băut nimic, nimeni nu a venit,

Nici somn nu ne-a lovit!

Dar presimţirea ta nu ştiu, eu zic n-o spune,

Cetatea-i ca un clocot, ciudată-această lume!

Abira  apare si merge la Ahaia care in picioare ascultă atent  conversaţia  romanilor.

Abira:

Cetatea-i amuţită ca mamă fără prunc,

Un somn i-a toropit şi-i macină adânc!

Doar Iuda la răspântii urlând se prăvăleşte

Strigând că o coroană de spini îl ţine-n cleşte

O inimă ce-ar vrea să strige de iertare!

Femeile văzut-am ce-n giulgiu l-au culcat

Aşteaptă fără glas şi Luna a-îngheţat!

Ahaia:

 Şi stelele te uită, se fac mai mari deodată!

Cetăţii prinzi ecoul?... Se sfarmă-acum o poartă!

O lumină orbitoare invadează scena, un înger apare şi dă la o parte piatra de la intrarea mormântului. Soldaţii, Abira, Ahaia se prăbuşesc la pământ.Dupa un timp apar Maria Magdalena şi cealaltă Marie.

Îngerul(catre femei):

Nu vă temeţi, priviţi mormânt curat!

 Iisus aflaţi acum : a inviat!

`Naintea voastră în Galileea  s-a dus!

Am venit de la Domnul şi acestea v-am spus!

Mărturie fie din veac,

Pentru toţi ce Fiul aşteaptă

Învierea le este răsplata cea dreaptă!

 

Lumina cerească se ridică în timp cantării celor două mironosiţe.

 

Maria Magdalena şi cealaltă Marie:

Domnul nostru ce aici ai fost îngropat

Doar giulgiul acesta rămas dezlegat

Bucurie în suflet de  jale străpuns

Acum şi de-apururi tu ne-ai adus!

Vom merge vestea s-o dăm la cei care

Aşteaptă să calce pe urmele tale!

Ce zi minunată, ce veste înger tu porţi!

Hristos de acum e-nviatul din morţi!

Ce zi minunată!

Ce veste înger tu porţi!

Hristos de acum

E-nviatul din morţi!

 

 Cele două pleacă îngânând ultimele versuri. Soldaţii se ridică năuciţi de pe jos. Privesc îngroziţi mormântul gol, sunt disperaţi. Abira le face semn să se potolească Trec prin faţa lor copiii, aceştia se opresc lângă mormânt.

 

 

Copii cântă acum cu bucurie:

 

Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând!

Şi celor din morminte viaţa dăruind!

Ce bucurie-n suflet Hristoase ne-ai adus!

Iubirea ta acum pe toate le-a supus

Şi chiar de soarta vieţii în chinuri ne va cere

Ştim că noi de la Tine avem o mângâiere!

Hristos e Domnul vieţii!

Şi Viaţa e Iisus!

Curaţi şi fără patimi acestea vi le-am spus!

Copiii merg mai departe repetându-şi cântecul.

 

 

Primul soldat:

Un fulger deodată mă puse la pământ

Şi glas necunoscut rostea al său cuvânt!

Iar piatra ceea mare se prăbuşi pe dată,

Arsura de lumină o simt încă pe faţă!

Dar cine mă va crede de asta povestesc?

Vor zice că-i minciună, că vorbe folosesc

Ca să-mi acopăr vină, dar ochii mei văzură!

Şi carnea mea semnul luminii îl îndură!

Al doilea soldat:

De ce să-ţi fie frică când totul este clar!

Mintea tu o frămânţi acuma în zadar,

Mormântul este gol deci clar e Înviere!

S-a ridicat de-acolo dar raţiunea cere

A cerceta atent de unde-acea putere?

Iar noii suntem soldaţi veniţi în misiune

Ce văzători  am fost  la marea Lui minune,

Noi trebuie acum să ne gândim la viaţă!

Onoarea ca onoare poţi s-o mai speli la faţă!

 

Abira:

 Nu te mai întreba, e clar, urcaţi şi spuneţi

Totul adevărat, aşa cum s-a-ntâmplat!

Vă garantez că toţi rămâne-vor de piatră

Dar mintea peste spaimă se va roti îndată

Şi solda întreită o veţi primi tacit!

Şi ce azi aţi aflat  în voi să fi murit!...

Primul roman:

De zici un adevăr te-oi ţine minte frate!

 Un dram de bucurie din care îţi fac parte!

Al doilea roman:

Eu cred că gândul tău Abira este bun!

Se poate ca o ceată ascunsă în ajun

Pe noi a tăbărât cu suliţe şi pietre, o ceata-nnebunită

Şi-n lupta nu mai ştiu văd lespedea trântită!

Ei fug, ne ducem noi,

Privim toţi înăuntru, tăcere, pereţi goi!

Te las şi vezi, ai grijă, apostolii urmează!

Pe ei de mâine alţii s-apucă şi-i vânează!

 

Romanii pleacă.

 Ahaia şi Abira la marginea scenei Se aud valurile mării.

Abira:

Priveşte, e acolo la margine de ape!

Pescarii vin cu Petru şi nu ştiu cât de-aproape

Le e Învăţătorul, da uite, l-au văzut

Şi peştii pun pe foc!

Iisus împarte pâinea şi parcă timpu-n  loc

Acum este oprit să-l ştim încă acolo

El este încă Omul, El Fiul înviat!

Mâncând cu ucenicii pe-o margine de lume,

Tu asta alor tăi şi la străini le spune!

Că Fiu de Dumnezeu noi l-am simţit aproape!

Ca noi a fost şi chiar de ceruri ne desparte

În suflete rămâne

Cel ce ne dă iertare,fărâma de dreptate!

În jale, suferinţă alături fiecare

E de Iisus şi astfel lângă un ţărm de mare

Pe rând cu el veni vom ca să mâncăm un peşte!

Ahaia: Vorbirea ta-i înaltă dar totuşi mă mâhneşte

De parcă este clipa când noi ne despărţim!

Abira:

E-adevărat de-acum

Coroana cea ce spin

Mi-a însemnat in palmă tu ţine-o cu folos!

Mă-ntorc la cei mărşăluind pe jos,

Îl port adânc în suflet, pe-acest Mântuitor!

Îmi va fi  toată viaţa nepotolit un dor!

Dar trebuie cetatea s-o apăr, mi-e menirea!

Tu du-te la apostoli şi apără iubirea!

Chiar pietrele acestea de vor pica pe rând

Eu sunt ostaşul care pe ele muribund

Îl voi ruga în mine

De toate să mă ierte!

Ahaia:  

Ah cât de dureroase îţi sunt vorbele drepte!

În braţe să ne strângem ca fraţi

Ultima oară!

Și să privim Abira

Lumina ne-nconjoară!

Iisus acuma pleacă, ne ştie, simt, dar oare

Nu este scris un drum

O soarta-n  fiecare

Ce  viaţa o desface cărări  necunoscute

Pe care tu  si  eu  vom trece prin prea multe?

Dar va veni  o zi  să  ne simţim aproape,

Căci  El  ne știe mersul  și  ceasul  care bate

Iisus cel înviat,cel ce-a călcat  pe  moarte!

 

 

Citeste mai mult…

Lucrătorii viei

8871607875?profile=RESIZE_710x

 

 

Era un om stăpân al casei sale, care a sădit vie; și a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea

Teasc, a clădit turn şi a dat-o pe seama lucrătorilor, iar el s-a dus departe...

                                                                              Matei 21.23

 

     Venind vremea culesului a trimis Stăpânul din slugile sale să îi aducă roadele doar că intrând aceştia în vie au văzut cum unii trăseseră alt gard acolo unde lucrau ei, alţii puseseră străji, alţii câini de pază doar într-un colţ mai pustiu unde pământul nu era aşa bun câţiva trudeau singuri departe de larma celorlalţi care văzând trimişii stăpânului săriră strigând în parte fiecare, lăudându-şi strugurii şi n-a lipsit decât ca unul din aceştia să-și laude roada  că au sărit ceilalţi ca arşi şi unii peste ceilalţi au năvălit încât cei trimeşi au plecat văzând că nu au cu cine se înţelege.

   Atunci a trimis stăpânul mai multe slugi că poate aşa se vor potoli numai că numai ce i-au văzut de departe  de la poartă au început fiecare sǎ laude recolta lui pe a celuilalt făcând-o aguridǎ şi iarăşi şi-au încins ciomegele pe spinare încât n-a fost chip să se înţeleagă cineva cu ei.

   Zise atunci Stăpânul; aceştia s-au smintit crezând că în via mea fiecare îşi va face alta vie când toată roada eu o ştiu şi treaba lor a fost nu să-i dea felurite nume ci doar s-o îngrijească de aceea pe Fiul meu voi trimite căci poate de ruşinea lui vor lăsa vrăjmăşia şi vor aduna recolta!

 Văzând cine vine la ei lucrătorii ca scoşi din minţi căuta fiecare să-şi laude strugurii şi atât de mare le-a fost orbirea încât din nou se luară la bătaie nepăsându-le de Acesta.

 Fiul trecu mai departe şi îi văzu pe cei care lucraseră pământul pietros, ei  așteptau  tǎcuţi  cu recolta  rânduitǎ în câteva coşuri. Aceştia la apropierea Fiului ziseră smeriţi:

- Doamne, aceasta e truda noastră, câtă silinţă am avut nu s-a putut mai mult dar rodul e bun, că aici e mereu soare şi noi am udat viţa să nu sufere!

 Spune-I stăpânului să nu se mânie pe noi dar am lucrat din toată inima şi cu tot sufletul nostru!

  Fiul îi privi cum aşteptau spăsiţi mustrarea dar altele au fost cuvintele:

- Vouă să vă fie laudă pentru că de pământul acesta mulţi au fugit şi pe el voi aţi dat roade, de acum cei vor osteni în singurătate şi vor creşte via pe loc sterp Tatăl meu îi va rândui primii în via lui şi pentru puţină strânsurǎ mult vor primi la capătul vremii!

  Merse apoi între ceilalţi care d-abia îşi mai trăgeau sufletul după prosteasca lor bătălie:

- Ce-i voi zice Tatălui Meu?

  Că pământ bun aţi avut, că roade frumoase s-au copt dar voi fără de minte, cu trufie şi fără smerenie aţi dat rodului alte nume şi v-aţi făcut stăpâni în ce nu e al vostru!

  V-aţi călcat în picioare şi tot în picioare aţi strivit sfântul rod pentru care nu există uitare şi va fi scris în cartea fiecăruia ce se va citi la sfârşitul vremii!

   Fiul se întoarse şi auzind Tatăl aceste lucruri în timpul ce a urmat a tocmit alţi lucratori şi lor le-a împărţit via numai că cel rău tot le întunecă minţile şi roadele lor se strângeau cu aceeaşi gâlceavă şi harmalaie, doar cei truditori pe pământurile pustii, pe dealuri, pe munţi, în locuri uitate de lume, aceia chiar de erau puţini adunau roadǎ aleasǎ, bine plăcutăTtatălui şi pe ei Fiul îi mângâia şi le era aproape în tot ceasul strădaniei lor puţin cunoscute.

 

 

Citeste mai mult…

Unde vrea domnul ?

8807633484?profile=RESIZE_710x

 

Stăm murmurând în sala de-aşteptare,

Sediţioşi batem destinele-n piroane

Şi uneori de ură ne e foame

Când raţiunea

Rupe lanţul lung

Şi se aude râsul cel prelung,

O hăhăială tâmpă,

Prostia umblă

Cu falsul ei tratat de libertate

Vopsind democraţii năucilor pe spate

 Le dă avânt să cucerească piaţa

Când moarte le ridică sus paiaţa

 Ei spun că nu e moarte, nu-i destul

Să crape doar câţiva, vor o grămadă!

Se simt mai aroganţi simţind cireadă

De adevăruri măsluite-absurd la un subsol,

Stăm mârâind cu sufletul mai gol

Dar colmatat de scurtele mesaje,

Livrăm prin click-uri lubrice bagaje

Şi semnul că e tot subînţeles,

Ne punem abţibild de patrioţi la mers,

Dar totul de prin Rai a fost cules,

Doar un cotor de măr

 E aruncat din când în când ca semn

De şarpe dedicat solemn

Să ne educe pân` la galaxie,

Licenţioşi vrem drepţii pe tipsie,

 Să nu mai strige:

Feriţi-vă de boală!

Nu vrem perfuzii la orizontală,

Suntem năucii cu prea multă şcoală

Ce admirăm doar greierii

Furnica, ea e nimica,

Noi vrem un semn de haită,

Vrem soarta să o sfâşiem cu grijă,

Dar oare ştim

Destinul când opreşte

Câte-o birjă

 Ne-ntreabă cu surâsu-i cam banal:

Unde vrea domnul:

La bal sau la spital?!

 

 

Citeste mai mult…

Suntem seduşi mereu ireversibil

8722430491?profile=RESIZE_710x

Suntem seduşi mereu ireversibil

De viitorul devenit posibil

Dar prea vocal

În tot ce e prezent îl raţionăm să pară evident

Căci azi trăim din secol doar secunda şi ora pentru mâine e o şoaptă,

Zarafi de stele pe ascuns îngroapă

Un răsărit de Lună lângă Marte

Şi moartea ne şopteşte din aproape

Să fim tăcuţi ori să urlăm în noapte,

Cu lupii ce-au rămas în rezervaţii

Acolo unde se mai simt senzaţii

Cu omul îmblănit în preistorii,

Cu cavaleri imunizaţi de glorii şi în urzeli de tron ereditar

Avem eroi ce garantează chiar să ne salveze mâine galaxia

Din premoniţii despre cei ce vin să ne cloneze spaimă şi genomul

Unii se miră: acesta este omul

Mai primitiv

Decât la piramidă sta agăţat de-o umbră de aspidă

Neştiutor de empatii profunde ar vrea în suflet singur să se-avânte,

Dar instagramul dă imoticoane şi florile zidite în betoane

Nu spun decât un cod ce-i dat culorii,

Acesta-i omul filosof terorii

Ori gânditor la margini de dezastre,

Bărbatul ascunzând veştile proaste şi rescriind războaie între dune,

Suntem stăpâni opri sclavi?

Nimeni nu spune,

Doar pe ascuns se fac mereu tranzacţii

Unii se vând, alţii  aruncă banii,

E sărăcia un sofism la modă sau poate doar un semn de întrebare,

Nu ne mai pasă cât de des se moare căci e util

Statistica o spune căci decăderi genetice din lume

Fac specii ce nu ştiu decât comandă sau semne digitale

În care sentimente translucide, goale

 Se-nfig în inimă,

Dar ea e doar o carne şi creierul cel unsuros nu doarme,

De mâine vom fi fericiţi, se ştie!

Devoratorii de nouă pandemie

Stăm pe o insulă atât de digitală

Şi aşteptam sub cerul ca un plumb

Venirea unui Cristofor Columb

E linişte şi undeva în larg

Balenele salută un catarg,

Un submarin căzut în disperare

Ascultă cum planeta moare

Şi noi tot mai sperăm în van

Să emigrăm în norul Magellan

 

 

 

Citeste mai mult…

Sărutând urmele tale din praful istoriei

8684936255?profile=RESIZE_710x

 

Încă mai îndrăznesc să-ţi spun că uneori

Mi-este frică de umbra ta şi de aceea

Mă vindec cu tânguirile nopţii refugiate pe ultimul atol

Unde balenele cântă coralilor

 Şi apoi îşi dau foc în fata pachebotului

De unde mii de ochii asistă la prelucrarea simbolică a ficatului prometeic

Şi atunci ştiu de ce

Tu este femeia ţinutului arctic şi uneori

Cea a deşertului de care ne desparte

Doar o dimineaţă în care ultimul fir de iarbă

Va fi furat de melcul curcubeu,

Cel care mestecă viteza luminii

Şi ne atinge pe ochi cu antenele lui arhimedice,

Câtă înţelepciune să păstrezi o clipă de iubire în dreptul inimii,

Acolo pe unde poate ajunge glonţul tras

De orbii hrăniţi cu frica războaielor pentru care

Se desenează dreptunghiuri în care crucile veghează

 Să nu plece nici o umbră în aflarea

Atlantidei ce se înalţă din oasele durerii,

Ale neputinţei şi ale cuvintelor

Ce le aruncăm indiferenţi dar cochiliile lor vor înalta ţărmul mirific

Pe care Platon îl vă descoperii singur,

Doar tu îi vei face cu mâna

Într-o teurgica simbioză cu zeiţa lunii ce ne învaţă

Că mai e timp să îţi povestesc

Despre iubirile care aveau memorie şi flori la o fereastră

De la care simţeai miros de iasomie când încă ploua pe pământ

Cu un foşnet amintind

De rochia de seară a morţii care nu rămânea indiferentă,

Nu era doar o amatoare de statistici,

Dar noi iubirea mea, noi ştim că moartea ne este sevă de cactus

Cu care ne potolim setea până în seara când

Vom înflori neştiuţi la marginea lumii

Privind cum Platon se plimbă gol

Ascultând cum cresc oceanele şi Apophis

Se apropie să hrănească mulţimile cu adrenalina stelară,

Atunci nu voi mai îndrăzni decât

 Să te îmbrăţişez ca o umbră

Sărutând urmele tale din praful istoriei.

 

 

Citeste mai mult…

Ni s-a spus că suntem liberi

 8677296471?profile=RESIZE_710x

 

 

 

Ni s-a spus că suntem liberi chiar când ne puneau

Frâie de mătase şi zăbala cuvintelor docte

Şi ochelarii aceia cu care să privim

În lungul autostrăzilor plantare şi doar dîra

Airbusului ce ne ducea spre manejul în care

Puteam să ne tăvălim în nisip

 Alături de iepele rasate ce aruncau lasouri subţiri

Peste muşchii vibrând de ultimă doză virilă.

Ni s-a spus că există libertate şi de aceea

Avem drapele şi cluburi hard core şi promisiunea

Că ne vom naşte dintr-o eva nonsexuală sau un adam remasterizat

Se va clona în transsexualizari necesare depăşirii momentului în care

Libertatea nu mai are gen,

Nu mai are plural şi nici măcar

Nu ştie dacă e goală sau nudul ei e doar epiderma pe care

Se pot scrie mesajele alienării corecte!

Căci suntem liberi!

Cu preţul de a nu mai avea preţ, de a ştii

Că toate sentimentele sau prăbuşit la bursa moralei şi da, desigur

Ne iubim încă fizic

 În fizica nuanţelor şi a empatiei

Cu ecranul Q led în care mângâierile sunt atât de reale încât se aude

Cum se deschid porii prin care

Curge lacrima sudorii ca semn

Al unei ascunse spaime de a ne simţi studiaţi de un GPS planetar

Ce vrea să ne afle orice divagaţie în Kama Sutra

Şi atunci putem striga că suntem liberi doar pe acel culoar în care

Caii sunt duşi în ultimul rodeo

 Înainte de a fi trecuţi în meniul select sau în poşeta haute couture,

Dar caii, caii aceia care încă aleargă pe undeva,

Fără şei şi frâie, fără potcoave şi fără ochelari de soare,

Da, ei simt în nări aerul, mireasma ploii, gustul norilor!

Şi atunci visaţi-vă elfi în Islanda sau migraţi acolo

Cu ultimele păsări polare

Şi nu uitaţi!

Suntem liberi dar poate aţi pierdut

 Protocolul subtil al libertăţii şi de aceea

Veţi fi scanaţi cu grijă ca nu cumva

Să aderaţi la o teocraţie în care adevărul se poate articula

Nu doar din vocale ci chiar din cuvinte!

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Monedele orbilor

coins-4786028__340.jpg

 

 

Ascultăm cum marele orologiu

Ne spune să ne schimbăm profilul, să nu mai credem în ora

De la miezul nopţii când se doarme

Cu visele aşteptând primul foc de armă sau poate

În inconştientul nostru nu sunt fantome

 Şi nici un zombi nu serveşte masa

Pe marele bulevard.

Somnul nu mai are raţiune,

Este o scurtă oprire între două staţii de metrou,

Este paharul de cola pe care îl umplem cu ultimul strop de cafea columbiană

Fierbinte până la arderea buzelor ce sunt doar simbol pentru

Un semn de iubire furată la limita vitezei când ea

 Rămâne doar o urmă pe sticla vagonului...

Ascultăm liniştea catedralei

Unde grinzile îşi tensionează fibrele de plumb

 Să susţină vitralii în care nu ne mai recunoaştem,

Nu ne amintim că am putea fi chiar noi inversaţi de un timp

 Ce nu are meridiane, doar secundele cu care se tranzacţionează

Monedele orbilor şi păcatul sufletului

De a se vrea pervertit şi pervers până la sublimarea

În ultima filosofie transgender cu care Adam şi Eva pot fi relocaţi

În Edenul soft al obsesiei în numele căreia

Mai căutăm Paradisul din fuga bocancilor

Şi stresaţi de temeri sociale resetăm o altă religie

 În care nimic să nu fie interpretabil

Ci totul ca o linie dreaptă

Ne va învăţa să sărim în stratosferă

Din oceanul plin de gunoaie,

Căci iată!

Orologiul acela bate nu ora ci sosirea altor vremuri

 În care ne luăm rămas bun

Dar nu mai ştim

De la cine?

 

 

 

Citeste mai mult…

Nu mai strigaţi!

8529465088?profile=RESIZE_710x

 

Nu mai strigaţi în numele fericirii

Voi care vă hrăniţi cu drame şi deveniţi înţelepţi

Din istoria războaielor,

Nu mai faceţi jocurile foamei

Ca un blockbuster sclipitor în HD

Voi care închideţi uşa ghetoului în care

Încă se cerşeşte firimitură de pâine,

Nebunilor!

Se moare atât de uşor încât scuipaţi pe veşnicie şi nu vă este milă

De nici o pasăre kiwi, de nici un copil rătăcit prin dunele de plastic,

Nu faceţi decât să număraţi câţi sclavi se mai vând

La licitaţiile virtuale şi după aceea

Vorbim despre fericire!

Vorbim de dieta cu care ne subţiem conturul şi dăm epidermei

Ultimul parfum ce nu anunţa viermele începând să roadă

În miezul celulei explorată până la proton,

Nu mai căutaţi empatii, când dincolo de zid

Se împuşcă la nimereală sau la ordin,

Nu mai atârnaţi steaguri în numele libertăţi alungate în ultima junglă

In numele democraţiei care mă obliga să dacă când sunt lovit ori scuipat

De o minoritate migrând prin cultura ce se da cu capul de pereţii

Unei virtuţi ce rămâne în grafitty să-şi anunţe plecarea

Spre insulele unde se poate vorbi

Fără cenzura culorii sau a sexului,

Nu mai credeţi că nu există, că nu a existat şi nu va exista!

Dumnezeu nu e o moschee, nu e o catedrală, nu  este o piramidă!

Nu este principiul dominoului şi al clonării 5G!

Dumnezeu se simte, se aude, se speră, se tace!

Când se scurtcircuitează curentul electric şi mai emitem doar

Pe bateria de litiu a inimii

Până la prima galaxie unde

Dumnezeu se simte, se aude, se spera, se tace!

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Tu ştii că nu vom lăsa urme

8436540488?profile=RESIZE_710x

Ştii că dincolo de această mângâiere

Conturului obrazului tău e linia subţire a luminii

Ce îţi deschide buzele să afle cuvintele

Lumina atât de avidă de sunetele care o pot face contur

Peste oasele emoţiei mele înfricoşate...

Tu ştii, ştii destul despre sfârşitul

Cu care de fapt încep toate,

Dar avem în noi acel absurd perpetuum mobile

Să credem că mâine putem foşni, putem înflori

În locul nuferilor de pe oglinda verde în care

Ne-a rămas imaginea unui păcat,

Al îmbrăţişării, al sărutului nu de adio,

Al sărutului trădător de moarte,

Ştii că dincolo de acesta mângâiere

Se văd rănile pe care sufletul meu ţi le face

Ca semn al celei alese să-şi poarte destinul

Pe fruntea dincolo de care gândurile despart trupul

În imagini subliminale, în mii de fractali

Din care ne vor recompune oceanele

În uragane purtându-ne numele,

În numele iubirii trădate de carne, de sânge, de circulaţia periferică,

Ori cea urbana în care încă migram sătui

De atâtea carduri de identificare celulară,

Tu ştii că nu vom lăsa urme ci doar nisipul

Din care se vor face ferestrele turnului

Unde se vor ascunde aşteptând sfârşitul

 Care nu este de fapt decât un alt început...

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Simt sau îmi simt

storm-4688918_960_720.jpg

 

 

Simt sau îmi simt,

Bucuria ruperii de gravitaţie,

A ne timpului în care

Nici o secundă măcar

Nu-mi mai roade gândurile.

Simt sau îmi simt

Starea de nelume şi nesomn

În care zilele nu au culoare, nici nopţile,

Luna ca un glob albastru îmi încălzeşte singurătatea

Din care pot auzi cum se dialoghează despre mine

La timpuri pe care nu le mai recunosc,

 Simt sau îmi simt

Starea de urcare între ceruri dar încă rămân pe fruntea de nori

Să ascult strigătul de răsărit

Şi plânsul din apusuri,

Să vă recunosc inimile după ticăitul monoton de ceasornic

Măsurând sanguine pofta de viaţă.

 Simt

Că nu mai sunt şi totuşi exist

O exofiinţă îmi susţine eul neştiind

Dacă prin trecerea de ieri mi s-au dat aripi.

Simt sau îmi simt,

Teama cu alt gust,

Am nevoie de oglinzi în care să-mi adun visele,

Încet se picură toate ca o ceară violet,

Cineva m-a aprins să nu aflu cât de întuneric se face

Pe câmpul de ne lume unde se aşteaptă

Nefiinţarea.

 

 

Citeste mai mult…

Cât de mult

 

owachomo-bridge-898376__340.jpg

 

Cât mult mi-e dorul de tine,

Orbitele goale fire de aur uşoare...

Simt că am irişi de soare,

Mi-e frig când simt golul de tine.

 

Nu plâng, am buze de cretă,

Doar un vis mi te mai poartă albastră,

Simt tânguirea ultimă-a noastră

Când ni se-nchidea poarta secretă.

 

 

Uneori te aud căci păsări alungi

Să nu mă mai rupă-n fărâme,

Mai ai noaptea-ntre sprâncenele lungi?

 

Ai aflat că nu mai am nume?

În zadar vrei să mă plângi,

Îţi rămân doar umbră sub lume...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=zEroIpr2Yes

Citeste mai mult…

De la o vreme

architecture-3591391_960_720.jpg

 

 

De la o vreme orele se bat

în cuie ruginite visand

Să ţină acoperişul

Ce încă mă acoperă,

Nu mai am ferestre,

am doar un ochi

Ce poate privi liniar şi gri

Cum se trece strada şoptind

 A de la apus şi O din omega...

Acel semn fără de care

Noapte nu ar mai veni,

Doar dacă aş sufla uşor spre lună

Să ardă discret,

Goliciunea e pură geometrie a nisipului

Cu care mai umplu paharul,

De la o vreme orele

Se golesc de secunde şi aud

Inima de femeie cum rezonează

 în sensul conjugării la viitor,

Cuiele se desprind uşor,

 greierii mi le aşează pe tâmplă

 în vraja dezlegării

De trup...

 

 

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…
-->