Personaje:
Chefa
Anaiah-în ebraică răspuns de la Dumnezeu
Abira - în ebraică puternic
Dea Tacita
Iuda Iscariotul
Femeile mironosiţe
Nicodim
Caiafa
O femeie
Un soldat roman
Al doilea soldat roman
Corul copiilor
Corul orbilor
Scena este un peisaj nocturn undeva pe lângă Grădina Ghetsimani.
Abira:
Vezi, cum ţi-am spus, sunt în grădină
Căzută-n noapte e bruma de lumină,
Priveşte cum îi lasă, uşor se depărtează
Acum vreau să-i vorbesc, secundele contează!
Anaiah:
Adânc e-n rugăciune, cum poţi să îndrăzneşti
Când vorbele ce spune sunt prea adânci, cereşti,
Cutezi să întrerupi o sfântă legătură,
Încearcă dar nu ştii Fiinţa Sa ce-ndură
Abira:
Atunci ne furişăm, priveşte-i dorm cu toţii,
Auzi, departe larmă, s-au adunat netoţii,
Măcar să îl aud, măcar aceste vorbe în mine să le-ascund,
Simţi cum un geamăt straniu se urcă din pământ?
Anaiah:
Rămâi aici, nu vreau ca furii să ne creadă,
Auzul meu e ager, te rog puţin aşteaptă,
Cuvinte de-o durere şi ultima-mpăcare
Cuvintele lui urcă, dar par să şi coboare!
Abira:
Pricep, dar înţelege nu vreau să fim ca muţii,
Aici e o răscruce a vieţii şi a morţii,
L-am întrebat adesea, doar ştii cum a răspuns
Privind adânc în noi şi tot nu-mi e de-ajuns!
Anaiah:
Ascultă vorbe stranii, alăturea să treacă
Acest pahar de este acuma cu putinţă!
Dar nu cum eu voiesc ci vrerea ta e toată,
Să fie împlinire cum hotărăşti tu Tată!
Abira:
De două ori a spus aceeaşi rugăminte,
Am înţeles, e gata! Să meargă înainte!
O jertfă pentru cine, ascultă-i
Vin buluc, vai viaţa fără minte!
Nu-l vom lăsa ca pradă un alt blestem să pice
Şi moartea mult mai grea pe noi să se ridice!
Anaiah:
Doar ştii, a profeţit, a spus-o clar şi tare!
E cel ce mântuieşte şi moartea o va lua!
Te-mpotriveşti, ştiu bine, ţi-e teamă de ceva,
Căci într-o zi vor spune de neamul vinovat,
Dar nu-nţelegi că drumul nu poate fi scurtat!
Câtă dorinţa ai dar voia cea de Sus?
În faţa ei eşti umbră, te suflă şi te-ai dus!
Abira:
Păcat să fie-n mine dar nu Îl pot lăsa
Ca pe un hoţ să fie târât pe lângă porţi!
Un Dumnezeu se poate m-o aruncă în morţi,
Dar cugetul din mine gândeşte altceva!
Anaiah:
De două ori S-a dus şi i-a găsit în somn,
Le cere să vegheze, ispitele nu dorm!
E duhul lucrător şi vrednic pentru minte,
Dar trupul trage-n jos, nu crede în cuvinte
Şi dacă tu vei sta în cale celor care
Vin să îl ia acum ştii ce vei face oare?
Ştii când ia spus lui Chefa să piară că ispită
A fost prin grija-i oarbă şi pripită?
Te bate în sinedriu, încurcă-le gândirea,
Asmute-i prin unghere şi le înnoadă firea,
Dar judecata asta se ţine, înţelege!
L-ai auzit cum ştie că totul astfel merge,
E roata lumii care acum se învârteşte,
Tu vrei să o împiedici, dar eşti cât o furnică!
Mai bine să-l urmăm ca umbre fără frică!
Abira:
Dar umbrele n-au fapte ce-şi află rost deplin,
N-au braţe să oprească al omului destin,
Îl voi urma-n lumină măcar atât să fac
De-l vor huli cu muţii fârtaţi o să îi fac!
Merg spre drumul care urcă în grădină. Apare o femei îmbrăcată într-o mantie de un gri ciudat, este înaltă dar merge cocoşată, îşi acoperă faţa, priveşte speriată, îi vede pe cei doi.
Dea Tacita:
Aceştia doi îmi par că locul îl cunosc,
În soartă lor privit-am şi poate are rost
Să-i folosesc acum cât încă se mai poate,
Cu cel venit din ceruri am încercat de-aproape
Şi picături de sânge pe chip de om s-au scurs,
Dar nu îmi fu învinsul, puterea mi s-a stins!
Pe-alăturea de Dânsul chiar de-ĺ simţeam făptura
Ce frământa în frică şi-nfrigurată gura
Cerut-a de la Tatăl să treacă de-acest chin,
Dar vrerea fu din dânsul să guste pe deplin!
Eu ştiu ce e urmarea şi văd, asta mă doare
Cum suflete din mâna-mi putere au să zboare!
Uite că vine ceata, la ei întâi încerc
Să-i duc în altă parte,
Cel ce mă asupreşte azi trebuie să scape!
Apar ostaşi, popor însoţindu-l pe Iuda, Dea Tacita le iese în cale şi îi opreşte.
Dea Tacita:
Lăsaţi-mă să aflu că toţi Îl căutaţi
Pe Cel ce-n astă noapte la moarte să îl daţi,
Iisus nu e aici, plecat e din grădină!
La stânga de-o veţi lua acum îi daţi de urmă!
Iuda: Femeie tu citeşti în gânduri altfel cum
Să cred că nu eşti poate ivire de nebun!
Să mă încred în tine şi dacă e minciună
Nici moartea nu-ţi va fi prietenă mai bună!
Dea Tacita: De moarte nu vorbi când n-o ştii unde este!
Pe gât ţi-a pus un semn, în tine fără veste
Se zbate o trădare, deci du-te, eu rămân
Şi dacă am greşit la tine mă supun!
Iuda:
Să mergem, vreau acum să isprăvim, dar oare
Se mişcă prin grădină făpturi ori mi se pare?
Dea Tacita:
Măslinii sunt căci vântul îi scutură de veghe,
Nu mai e timp, te du să îl îmbraci în zeghe!
Iuda şi ceata lui pleacă în grabă. Anaiah se apropie de Feya, o priveşte atent, Abira cu mâna pe sabie o studiază bănuitor.
Anaiah:
Ciudată eşti femeie, în ochii tăi lumina
Nu are licărire şi vorbele n-au ştire!
De-a inimii bătaie,
Eşti poate vrăjitoare de repede-au plecat,
Putere ai dar rostul ţi-e altul în păcat!
Dea Tacita :
Nu-i timp de vorbe, aproape că mă ştii,
De-aici vreau să îl duceţi la porţile pustii!
Îl vreau scăpat de turma ce-l duce la pierzare,
Nu vrea ca mâna lor aici să îl omoare!
Abira:
Aşa gândesc şi eu dar ştiu că nu se poate,
Nu poţi schimba ce Domnul a hotărât şi-a zis.
Ce vezi şi ce va fi e de acuma scris!
Dea Tacita îl prinde de braţ pe Anaiah:
Tu tinere ce minte ai dar şi blândeţe,
Nu-l asculta, el crede în semnele măreţe!
Este oştean, nu ştie decât ce se impune,
Ai vorbele duioase, te du, îl roagă, spune!
Abira;
Ciudat îţi e îndemnul, nicicând nu te-am văzut
Şi drumuri după Domnul prea multe am bătut
Dar parcă tu la Lazăr stătea-i mai deoparte
Când l-ai văzut ieşind cum te târai pe coate!
Cu furie în ochii sticlind sub o mânie,
Te ştiu, urai atunci un om care învie!
Anaiah o priveşte atent îşi apropie o mână de faţa ei, de frunte, o retrage ca de la o arsură.
Anaiah;
Are dreptate-Abira, acum te-ai dat de gol,
Pe frunte îţi e scris Sheol!
Dar văd că pe grumaz, pe mână, cine oare
Eşti însemnată sorţii cu semne -ngrozitoare?
Dea Tacita îşi trage gluga pe spate, părul de un argintiu straniu îi atinge pământul.
Dea Tacita:
Sunt cea ce nu te minte dar apără minciuna,
Cea fără îndurare şi fără legăminte,
Regina pe comori legate-n oseminte,
Sunt peste tot şi-n toate cuvântul de la urmă,
Eu viaţa v-o adun o grămăjoară-n urnă!
În depărtare se aude larmă, Luna luminează brusc şi se vede o mişcare undeva prin grădina măslinilor.
Anaiah:
Eşti tu doamna pieirii şi toate le-ai aflat,
Dar locurile astea puţin le-ai încurcat
Căci i-ai trimis pe partea unde mai e cărare,
Pe-acolo poţi ieşi de-asemenea în cale,
Te uită cum l-au prins, îl poartă, vin încoace
Iar Iuda s-ar putea cu parul să te joace!
Dea Tacita:
El este doar un fum şi simplă viermuială!
Mă duc, de aş putea să risipesc o boală,
Sinedriul tot să pice în zacere şi chin!
Cât încă nu e ziuă, puterile mă ţin!
Dea Tacita dispare, Anaiah şi Abira se retrag în spatele unor tufe, Iuda face câţiva paşi, da a lehamite din mână şi se alătură din nou grupului ce-l duc pe Iisus.
Abira:
Mergem acolo, poate măcar atât
Să-i fac să nu-l jignească, să nu îl văd bătut,
O haită de nemernici orbiţi de un păcat, viteji la insultat,
Potăi ce din prostie îşi află rol înalt.
Anaiah:
De vei vrea cu tăişul decenţa să impui
Te-or crede un eretic, supus al nimănui,
Sau chiar mai mult, vei fi un trădător,
Ei nu vor un Mesia, doreau un vrăjitor,
Minunile le-au fost doar o mirare tâmpă
Să mergem raţiunea încearcă şi ascultă!
Din stânga intra şirul copiilor:
În astă noaptea fi-va judecată,
Prea-sfinte Doamne
Fiul Împărat
Târât la dânşii în palme și scuipat,
Preasfinte Doamne
Iartă-le păcat!
Căci Fiul tău în pătimiri e dat
Şi viaţa noastră oare cum va fi?
Când răul nu mai umblă prin pustii
Şi moartea caută să ne doboare,
Prea Sfânt Iisuse
Iartă-i şi ne iartă
Ne este frică pentru-a noastră soartă!
Din dreapta intră bâjbâind grupul orbilor:
Iisus am auzit ca prins ai fost,
Mai marii din cetate găsit-au rost
Să facă judecată,
Iisuse mai spune-le odată,
Orbul cu şchiopul cum pot ei să meargă?
Pe noi ne-ai izbăvit dar ne orbeşte
Ura ce-n spaima morţii glăsuieşte
Că Mesia nu a venit ,
Dar îl priviţi!
Uitaţi a lui minuni tâmpi şi uimiţi,
Cu darul mântuirii Cel venit
Acum cu-atâta hulă răsplătit!
O zi va fi de astăzi
Cât o mie!
Şi -o mie cât o clipă să ne fie!
Cu vorbe L-aţi iubit ,
Cu jumătăţi de suflet,
Acum orbiţi în inimă şi cuget
Şoptiţi o întrebare:
Când oare Îl vorduce
Spre înălţarea grabnică pe cruce!
Cele două grupuri trec unul pe lângă altul, scena se schimbă şi vedem intrarea în curtea sinedriului.
Înăuntru câţiva oameni în jurul unui foc, este zarvă şi o tăcere tulburată doar de vorbele răstite ale celor dinăuntru, o femeie vine spre un necunoscut care sta mai ferit de ochii celorlalţi.
Femeia:
Te ştiu, alături de Iisus odată te-am văzut
În templu când negoţu-a întrerupt!
Erai cu el, în dreapta, îi eşti apropiat,
Să dau de ştire că unul am aflat!
Chefa:
Nu ştii ce spui femeie, e noaptea-nşelătoare,
Eu îl cunosc ca toţi, din depărtare!
Ce ştii tu despre mine?
Sunt ca oricare altul din mulţime!
Femeia:
Te dă de gol chiar graiul, vorbeşte ca-n Galileea!
Crezi că uşor poţi înşela femeia?
De ai curaj te du să-l vezi la judecată,
Ce stai ascuns sub pomul de la poartă!
Chefa:
Nu înţelegi, nu sunt decât un gura cască
Ce vrea doar pentru-o clipă acolo să privească!
Nu-l ştiu decât din zvon şi faima răspândită,
Am auzit pe drum de-o judecată-n pripă!
Femeia:
Că nu-l cunoşti tu zici, te jură-a treia oară!
Că altfel strig, ostaşii văd că acum coboară
Şi te-or alătura cu cel numit Mesia, ţi-e frică?
Priveşte-mă şi ochii din ţarină ridică!
Chefa:
Femeie, eşti blestemul, eşti tristă profeţie!
Să mă dezic, vai mie!
O fac, a treia oară, auzi, cocoş cum cântă!
Mă surpă disperarea şi mintea îmi e mută!
Femeia:
Probabil am păreri, te las, tu ştii mai bine,
De trei ori lepădarea am înţeles în fine!
Nu vreau să fac păcat cât este judecată!
Uite ţi se ridică umbra de lângă poartă!
Abira şi Anaiah au asistat la dialog.
Abira:
De nu mi-ai fi alături n-aş fi rămas tăcut,
El este cel chemat de la-nceput,
Ce frică făr` de nume putere a avut,
De trei ori cu tărie nu l-a recunoscut!
Iar când Iisus întoarse privirea către dânsul
Îl podidi amarnic, în deznădejde plânsul!
Anaiah:
N-a fost frică, cercarea credinţei în durere!
Te uită cum el lacrimi adună în tăcere!
E Chefa, îl ştii bine, e mai presus de fire
Să judeci acest semn, e oare-o poticnire?
Parabolă să fie, ne-o spune, simţi, ne-arată
Cât de firavă este credinţa chiar înaltă!
Intră şirul copiilor şi trece prin faţa sinedriului:
Tu Simone aminte să-ţi aduci,
Ţi-am spus pe mieii mei să-i păstoreşti,
De-atunci
Trecută e o clipă, răsună o-ntrebare:
Tu crezi în Mine oare?
Cum Doamne să nu cred,
Cu toată-a mea suflare!
Atunci tu păstoreşte această turmă care
Vor vrea s-o risipească iar ultima -ntrebare:
Simone crezi în mine şi Chefa tulburat
Adânc s-a întristat,
Eu cred, cred, cred eu Doamne,
De ce e îndoială?
Atunci în turma mea să pui orânduială!
De trei ori e-ntrebare,
De trei ori răspuns!
Acesta-i să ştiţi drumul ce urcă tocmai sus
Pe noi cei mici pesemne
Ne-or prigoni de-acuma
Prea dragi i-am fost de-aceea
Să-i lăudăm şi urma!
În calea Sa vom merge cu rugă de iertate,
Pe noi neprihăniţii
Păcatul lumii sare!
Apare dinăuntru Nicodim care coboară în fugă scările şi iese. Abira îl opreşte, Nicodim îl împinge dar apoi îl recunoaşte, îl prinde de braţ şi îl trage la un loc mai ferit de priviri, Anaiah îi urmează.
Nicodim:
Am încercat, degeaba, d-abia am reuşit
Să-i temperez din pofta de hulit
În raţiunea lor prostia sfătuieşte, trufia dă poruncă
Iisus e cel tăcut, prăpastie adâncă
Se sapă azi în fire şi cica-au cugetat
Cu El de dimineaţă să meargă la Pilat
Abira:
Poate-acolo e-o ultimă scăpare
Îl ştii, el te cunoaşte, mai fă o încercare!
Nicodim:
De faţă nu pot fi, aproape-s dat afară
Şi toţi arhiereii mă umplu cu ocară
Voi încerca acum ca să-i vorbesc în parte
Dar sunt prea mulţi cei care l-or condamna la moarte,
Tu eşti din cei ce ştiu că Mesi-aşteptat
E cel ce cu ocărî acum este purtat!
Cu sabia nu poţi pe ei să potoleşti,
E voia Lui aceasta, încearcă s-o primeşti!
Nicodim pleacă îngândurat.
Anaiah:
Ce să-nţelegem oare, aceasta e menirea
Pentru trufaşă minte ce pierde omenirea?
Sau poate ăsta-i rostul şi nu l-am priceput,
Să mai plătim o dată păcatul de-nceput!
Abira:
Să mergem la Pilat, noaptea s-a dus şi pare
Că tristă e lumină venită de la soare!
Vezi tu colo?
Iuda, aleargă -mpleticit
De parcă nevăzute pietroaie l-au lovit!
L-aş urmări dar vreau s-aud dreptate
Din gură de roman,
Acum tot ce speram se năruie!
În van?
Cei doi dispar. Scena se schimbă, suntem pe acoperişul unei clădiri, destul de aproape se aude mulţimea, o parte deznădăjduită, altă plină de ură, vacarmul pare asemenea valurilor mării, se apropie, se depărtează. Nicodim priveşte în zare, Caiafa cu braţele încrucişate îl studiază, începe să păşească îngândurat.
Nicodim:
Sigur eşti mulţumit, dreptatea e făcută, te-ai împăcat în tine,
Ai preferat rebelul crezând că acest rău e calea către bine!
În sinea ta IIsus nu e măcar profetul sau doar o blasfemie?
Tu sensul raţiunii l-ai împărţit în două, răspunde-mi numai mie,
Tu cred că azi un om îl pironesc pe cruce?
Şi dacă pe Mesia acolo îl vor duce?
Caiafa:
Să fie cum tu spui, de-i Dumnezeu în fire
S-o mântui pe sine şi vom avea o ştire!
Romanul de-ar afla că punem împărat,
Că dintr-un fanatism e astfel atacat,
Că Roma nu mai este decât fărâmă stearpă,
Pe toţi doar într-o noapte în sânge ne îngroapă!
Legea ce însuşi Moise ne-a dat-o o respect!
Nu sunt nici cel mai laş, nici cel mai înţelept!
Voinţa e la Domnul, eu omenescul judec!
Sunt vorbele-I adânci dar sincer nu mă-ndublec!
Poftim, mergem plecaţi, cu hainele fâşii
Ca să rugăm romanul s-amâne cum o ştii
Că el s-a lepădat pe-această judecată!
Să ne jucăm puţin cu a cetăţii soartă?
Adevărat că poate prea josnici ne-am purtat,
Dar astfel fapta Lui cu toţii au uitat!
Că ei nu înţeleg nici harul, nici puterea!
E-o frică de minuni ce le-a turbat durerea!
Încă o dată-ţi spun, la Domnul este tot!
De mi-e greşeală asta nu m-o ierta de loc,
Voi fi praf în pustie şi fără umbră tot!
Nu-s liniştit, nici mândru, pe mine mă socot
Un paznic la cetate iar dacă El păstorul
Le-a fost, i-or duce dorul!
Mă judeci, n-ai decât, cât templul e-n picioare,
Cât mai suntem un număr în şirul de popoare
Să-mi fie mie vină şi Lui lauda toată!
Priveşte, spre Golgota cortegiul acum pleacă!
Nicodim: Pilat ce-i drept cu mâinile spălate
Şi voi judecătorii le-ascundeţi pe la spate!
Acum se împlineşte cum ştii o profeţie!
Şi alţii ne-or găsi o vină mie, ţie,
Ţi-e frică şi ţi-e greu
Să recunoşti în tine că Fiu de Dumnezeu
Îşi duce-acolo crucea, deci află această teamă!
Va fi din neam în neam ca meştera buruiană
Ce încolţeşte iar când crezi că este moartă!
Ne-am însemnat ştii bine o viitoare soartă!
Cine ne-o mântui şi cine ne-o ierta?
Noi prea uitaţi vom fi şi tot nu s-o afla!
Nicodim:
Mai te întreb atât de ce nu faţă-n faţă?
De-atâtea ori l-ai iscodit în piaţă!
Puteai atunci să-l iei, să-l judeci la lumină,
Oare nu e şi-aceasta o şi mai mare vină?
Caiafa:
Vorbeşte cel ce ştiu că noaptea în ascuns
La Mesia cum zici cu grijă tu te-ai dus!
Ce teamă te-a făcut atunci prevăzător?
Tu singur zici de mine în preajmă un popor
Nu ştii când se urneşte când plin e de mirare,
Te-am înţeles, e vina mea mai mare!
Destul însă cu vorba, să mergem fiecare cum este hotărât
Pe calea ce în minte şi-n suflet s-a-nceput!
Cei doi se despart.
Apare copiii. Merg încet şi par foarte trişti:
Simon ce de la câmp venea îngândurat
A fost oprit şi crucea în cârcă i s-a dat,
Alături de IIsus spre Golgota să urce,
Pe margini cei mişei nu încetau să spurce,
Iar alţii cu ţărâna pe creştet se lovesc,
Şi hainele îşi rup, cu jale netezesc
Urcuşul către cruce, ne iartă Tu Iisuse!
De-atâtea vorbe grele ce încă îţi sunt spuse,
Ne iartă că prea micii acolo toţi ne-am duce,
Pe dealul căpăţânii să ne urcăm pe cruce!
Cum ne-ai iubit Tu Doamne şi singuri o să fim!
Cum Te iubim noi Doamne, in noi e al Tău chin!
De unde te vom lua spre-a noastră mângâiere?
Că mâna ta cea sfântă ne alina durere!
Cum Te iubim noi Doamne!
În noi e al Tău chin!
Cum ne-ai iubit Tu Doamne!
Şi singuri o să fim!
Copiii trec mulţimii odată cu ei. Încet încet lumina începe să pălească.
Apare Ahaia. Priveşte în jur speriat. Merge la marginea scenei.
Sunt lucruri peste fire,
Cu ochii mei văzut-am pe morţi în cimitire,
Cei drepţi precum un Lazăr afară au ieşit
Şi Fiu de Dumnezeu la toţi au profeţit!
Cu-aceasta Înviere să vină şi-un sfârşit?
Acestui timp amarnic, acum s-a împlinit?
Mă duc, unde-i Abira, când Domnul sus pe lemn
Ne lasă din iubirea-i zguduitorul semn!
Ahaia pleacă spre stânga, undeva spre dreapta în fundal se văd crucile de pe Golgota, lumea e strânsă în jur, încearcă să se apropie dar soldaţii îi împung cu suliţele
Apare Abira care aproape îl tareste pe Iuda, în urma lor Ahaia. Din stânga intră Feya care umblă împleticindu-se, cade, se ridică, în final se prăbuşeşte la marginea scenei, cu o mână pare că număra oamenii, pe câte unul îl indică ferm, rămâne inertă, din nou aceleaşi gesturi.
Ahaia către Abira:
De unde vii cu omul ce fuse trădător
Doar nu vei vrea aici să faci şi tu omor?
Abira:
Era deja în laţ, de-o creangă atârna!
Dar am ajuns la timp ca viaţa să nu-şi ia
Căci trebuie să vadă ce rost avu vânzarea!
De treizeci de arginţi îşi merită oroarea?
Priveşte-l e pe cruce, El ce credea în tine!
Te du şi milă cere cât orele-ţi sunt pline!
Iuda:
Nu pot s-o fac căci trupul ca şarpe se târăşte,
Iisuse!...
Păcătosul acum mărturiseşte!
Netrebnic sunt de-apururi, tu scapă-mă la urmă,
Nu mă lăsa în Iad pierdut în neagră turmă!
Deodata incepe să râdă nefiresc,privește undeva în gol,se plimbă neliniștit de colo colo,brusc își ridică palmele și se uită in ele ca într-o oglindǎ;
Da,eu sunt de acum trădării începutul,
La mine va veni cel însemnat,tot slutul
Ce vrea să-și vândă frate și tata si iubită,
Voi fi povţta lui si glasul de ispită
Ce cu pacat va scrie mereu o condamnare
Și-l voi minţi că asta în suflet nu-l va doare,
Dar decăderea lui va fi mereu supremă
Cu mine laolaltă să ardem in gheenă!
Râde ca scos din minţi și o ia la fugă.
Ahaia:
Se face întuneric ce soare negru sus!
Auzi! Se crapă-n templu
Granitul nesupus!
Auzi cum plâng femeile sub Cruce
Şi vaietul mulţimii uşor prinde să urce!
Eli! Eli! Lama sabahtani!
Tu strigi până la marginea lumii!
Sutaşul dă anunţul că totul s-a sfârşit!
Pierdut-am Dumnezeu?
Pierdut-am Fiu iubit?
Dea Tacita:
Ah, simt acum arsură, simt pasul care vine
Măreţul Dumnezeu ce va călca pe mine!
Voi credeţi că de-acum putere nu mai am?
Rolul va fi perfid şi chiar mult mai infam!
Da, sufletele voastre le pierd de sub putere!
Dar viaţa de aici s-o trec prin iad am vrere!
Să vreţi ca să muriţi dar eu doar voi privi
Cum putreziţi lăuntric cu ochii încă vii!
În dansuri noi ne-om prinde şi veţi cânta pe rând,
Orchestre să aduceţi nu cruce la mormânt!
Mă duc, aud cum sfarmă la porţii ferecătură!
Păşeşte cu iubire eu îi răspund cu ură
De-a mă vedea robită şi fără veşnicie!
Dar tot îmi sunteţi robi şi vă supuneţi mie!
Dea Tacita pleacă sprijinindu-se de nevăzute ziduri.
Abira;
Te uită de pe cruce acuma îl coboară!
Nu pot să cred, durerea mă doboară!
Ostaşii haina Lui rânjind o trag la sorţi!
Vai, noi suntem aici vii ori morţi?
Mă duc ca straiul cu bani să îl cerşesc,
Ahaia, nu te teme, mi-e cugetul firesc,
Acum e prea târziu să cad în nebunie,
Mai am doar o speranţă ce poate să ne-nvie!
Abira se îndreaptă spre şirul crucilor de unde se aud tânguirile femeilor, după câteva clipe revine ţinând la piept hainele şi într-o mână coroana de spini.
Ahaia:
Ce-i cu tine, priveşte cum din palmă
Ţi se deschide cruntă
Chiar printre spini o rană
De ce îi strângi cu ultima tărie
Pe fruntea Lui au fost durere, blasfemie!
Abira:
Poftim, tu straiu-acesta cu grije îl păstrează!
Să fie amintirea în tine şi mai trează!
M-au umilit romanii văzând câţi bani am dat,
Coroana cea de spini pe gratis cic-am luat!
Şi crucea o să-mpartă în aşchii mărunţele,
Putere e-n ascuns, tărie au în ele!
Piroanelor tu află că poartă semnul sfânt,
Le-or dezgropa de grabă ascunse sub pământ!
Şi nu vor crede unii ce mult noi am văzut,
Ce multe am trăit la noul început!
Iisus cel ce acum e coborât cu lacrimi
Îl vor afla cu propriile patimi!
Mai mult dintr-o minune, mai mult din acest spin,
Căci cine-ar îndura al Fiului mult chin?!
De-acum mânca-vom toţi din trupul Lui la masă!
Şi sângele va fi semn de credinţă-n casă!
Te rog te du Ahaia cu-aceeia
Ce-acum Trupul sfioşi îl poartă,
Bogatul Iosif îl duce la neumblata groapă!
Rămâi acolo chiar de te-or lovi cu pietre!
Eu simt că El e-aici, aude şi ne vede!
Gărzi vor veni dar dacă tu paşnic vei şedea
Nici sabia spre tine tăiş n-o cuteza!
Ahaia:
Mă duc, dar tu ce cale o iei sau pe ce drum?
Priveşte lemnul cruci trosneşte sub un fum!
De parcă prin el urcă o viaţă, o putere!
Ai grijă, acum lumea nu ştie a ei vrere!
Cei doi se despart. Este linişte. Scena înfăţişează mormântul astupat cu o uriaşă piatră, ostaşii se plimbă de colo colo, sporovăind, glumesc, uneori îl privesc pe Ahaia care stă îngândurat pe un bolovan puţin mai departe.
Un roman:
Acesta nu mai pleacă, e treaba lui,
Nu vrea acasă să se ducă!
E poate vreun fanatic căci uneori se uită
Pierdut la marea piatră, am ascultat atent,
De dincolo nimic şi totuşi parcă cred
Se simte o mişcare, se simte un ceva!
Alt doilea roman:
Să fim mai vigilenţi, se poate întâmpla
Orice, nu ştii în care putere se ascunde!
Aşa ca nişte furi să poată a pătrunde,
Acesta e prea trist şi parcă nu contează
Dar uneori tăcerea alertează!
A, uite-l pe Abira, sincer prieten mie!
M-o lămuri pericol aici de o să fie!
Primul roman;
Încredere tu ai, e un iudeu şi-atât!
Eu zic mai cântăreşte ce pune în cuvânt!
Al doilea roman merge către Ahaia:
Durerea te-a-mpietrit, ştiu, îl iubeai nespus
Acum sub paza noastră-i pus
Tu spune-mi drept ai ştire că unii chiar încearcă
De dincolo de stâncă afară să îl scoată?
Ahaia:
E vorbă şi un zvon că dacă o minune
Aici de s-ar petrece s-ar nărui o lume!
De Înviere frica le răscoleşte-ne minte
Şi de se va-ntâmpla găsi-vor în cuvinte
Să-şi apere postura, vă vor închide gura!
Cu bani cumperi tăcerea şi adevăru-i mut!
De nu te deranjează aştept, mai sus mă duc!
Nu fii îngrijorat, mai toţi îl cred pierdut,
Puţini încă în suflet îl simt ca l-a-nceput!
Primul roman:
Dreptate tu cam ai, că vezi, vine un vânt!
Deodată, chiar de sus şi pică pe pământ!
Şi în pământ se-aude, acolo, parc-adânc
Iar noaptea pe mormânt uşoară-i luminând!
Să treaca-aş vrea că parcă în mine e un sol
Ce-mi spune că mormântul acuma este gol!
Al doilea roman:
Dă-ţi palme peste gură!
Vorbeşti fără măsură!
Că n-am băut nimic, nimeni nu a venit,
Nici somn nu ne-a lovit!
Dar presimţirea ta nu ştiu, eu zic n-o spune,
Cetatea-i ca un clocot, ciudată-această lume!
Abira apare si merge la Ahaia care in picioare ascultă atent conversaţia romanilor.
Abira:
Cetatea-i amuţită ca mamă fără prunc,
Un somn i-a toropit şi-i macină adânc!
Doar Iuda la răspântii urlând se prăvăleşte
Strigând că o coroană de spini îl ţine-n cleşte
O inimă ce-ar vrea să strige de iertare!
Femeile văzut-am ce-n giulgiu l-au culcat
Aşteaptă fără glas şi Luna a-îngheţat!
Ahaia:
Şi stelele te uită, se fac mai mari deodată!
Cetăţii prinzi ecoul?... Se sfarmă-acum o poartă!
O lumină orbitoare invadează scena, un înger apare şi dă la o parte piatra de la intrarea mormântului. Soldaţii, Abira, Ahaia se prăbuşesc la pământ.Dupa un timp apar Maria Magdalena şi cealaltă Marie.
Îngerul(catre femei):
Nu vă temeţi, priviţi mormânt curat!
Iisus aflaţi acum : a inviat!
`Naintea voastră în Galileea s-a dus!
Am venit de la Domnul şi acestea v-am spus!
Mărturie fie din veac,
Pentru toţi ce Fiul aşteaptă
Învierea le este răsplata cea dreaptă!
Lumina cerească se ridică în timp cantării celor două mironosiţe.
Maria Magdalena şi cealaltă Marie:
Domnul nostru ce aici ai fost îngropat
Doar giulgiul acesta rămas dezlegat
Bucurie în suflet de jale străpuns
Acum şi de-apururi tu ne-ai adus!
Vom merge vestea s-o dăm la cei care
Aşteaptă să calce pe urmele tale!
Ce zi minunată, ce veste înger tu porţi!
Hristos de acum e-nviatul din morţi!
Ce zi minunată!
Ce veste înger tu porţi!
Hristos de acum
E-nviatul din morţi!
Cele două pleacă îngânând ultimele versuri. Soldaţii se ridică năuciţi de pe jos. Privesc îngroziţi mormântul gol, sunt disperaţi. Abira le face semn să se potolească Trec prin faţa lor copiii, aceştia se opresc lângă mormânt.
Copii cântă acum cu bucurie:
Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând!
Şi celor din morminte viaţa dăruind!
Ce bucurie-n suflet Hristoase ne-ai adus!
Iubirea ta acum pe toate le-a supus
Şi chiar de soarta vieţii în chinuri ne va cere
Ştim că noi de la Tine avem o mângâiere!
Hristos e Domnul vieţii!
Şi Viaţa e Iisus!
Curaţi şi fără patimi acestea vi le-am spus!
Copiii merg mai departe repetându-şi cântecul.
Primul soldat:
Un fulger deodată mă puse la pământ
Şi glas necunoscut rostea al său cuvânt!
Iar piatra ceea mare se prăbuşi pe dată,
Arsura de lumină o simt încă pe faţă!
Dar cine mă va crede de asta povestesc?
Vor zice că-i minciună, că vorbe folosesc
Ca să-mi acopăr vină, dar ochii mei văzură!
Şi carnea mea semnul luminii îl îndură!
Al doilea soldat:
De ce să-ţi fie frică când totul este clar!
Mintea tu o frămânţi acuma în zadar,
Mormântul este gol deci clar e Înviere!
S-a ridicat de-acolo dar raţiunea cere
A cerceta atent de unde-acea putere?
Iar noii suntem soldaţi veniţi în misiune
Ce văzători am fost la marea Lui minune,
Noi trebuie acum să ne gândim la viaţă!
Onoarea ca onoare poţi s-o mai speli la faţă!
Abira:
Nu te mai întreba, e clar, urcaţi şi spuneţi
Totul adevărat, aşa cum s-a-ntâmplat!
Vă garantez că toţi rămâne-vor de piatră
Dar mintea peste spaimă se va roti îndată
Şi solda întreită o veţi primi tacit!
Şi ce azi aţi aflat în voi să fi murit!...
Primul roman:
De zici un adevăr te-oi ţine minte frate!
Un dram de bucurie din care îţi fac parte!
Al doilea roman:
Eu cred că gândul tău Abira este bun!
Se poate ca o ceată ascunsă în ajun
Pe noi a tăbărât cu suliţe şi pietre, o ceata-nnebunită
Şi-n lupta nu mai ştiu văd lespedea trântită!
Ei fug, ne ducem noi,
Privim toţi înăuntru, tăcere, pereţi goi!
Te las şi vezi, ai grijă, apostolii urmează!
Pe ei de mâine alţii s-apucă şi-i vânează!
Romanii pleacă.
Ahaia şi Abira la marginea scenei Se aud valurile mării.
Abira:
Priveşte, e acolo la margine de ape!
Pescarii vin cu Petru şi nu ştiu cât de-aproape
Le e Învăţătorul, da uite, l-au văzut
Şi peştii pun pe foc!
Iisus împarte pâinea şi parcă timpu-n loc
Acum este oprit să-l ştim încă acolo
El este încă Omul, El Fiul înviat!
Mâncând cu ucenicii pe-o margine de lume,
Tu asta alor tăi şi la străini le spune!
Că Fiu de Dumnezeu noi l-am simţit aproape!
Ca noi a fost şi chiar de ceruri ne desparte
În suflete rămâne
Cel ce ne dă iertare,fărâma de dreptate!
În jale, suferinţă alături fiecare
E de Iisus şi astfel lângă un ţărm de mare
Pe rând cu el veni vom ca să mâncăm un peşte!
Ahaia: Vorbirea ta-i înaltă dar totuşi mă mâhneşte
De parcă este clipa când noi ne despărţim!
Abira:
E-adevărat de-acum
Coroana cea ce spin
Mi-a însemnat in palmă tu ţine-o cu folos!
Mă-ntorc la cei mărşăluind pe jos,
Îl port adânc în suflet, pe-acest Mântuitor!
Îmi va fi toată viaţa nepotolit un dor!
Dar trebuie cetatea s-o apăr, mi-e menirea!
Tu du-te la apostoli şi apără iubirea!
Chiar pietrele acestea de vor pica pe rând
Eu sunt ostaşul care pe ele muribund
Îl voi ruga în mine
De toate să mă ierte!
Ahaia:
Ah cât de dureroase îţi sunt vorbele drepte!
În braţe să ne strângem ca fraţi
Ultima oară!
Și să privim Abira
Lumina ne-nconjoară!
Iisus acuma pleacă, ne ştie, simt, dar oare
Nu este scris un drum
O soarta-n fiecare
Ce viaţa o desface cărări necunoscute
Pe care tu si eu vom trece prin prea multe?
Dar va veni o zi să ne simţim aproape,
Căci El ne știe mersul și ceasul care bate
Iisus cel înviat,cel ce-a călcat pe moarte!
-->