Lecturând şi prefaţând al doilea volum de versuri – Împlinire prin iubire – al doamnei Olguţa Luncaşu Trifan, constatam şi subliniam faptul că autoarea se informează, cercetează şi analizează starea societăţii în care trăieşte şi pe care îşi propune să o prezinte în scrierile sale. Acum, debutând în proză cu romanul  ÎN MÂNA DESTINULUI, îmi face plăcere să constat că domnia sa, cu adevărat, nu rămâne indiferentă la problemele cu care semenii săi se confruntă şi pune sub lupă o serie de neîmpliniri ale acestora, raportate, în cazul de faţă, din nefericire, la unele deficienţe constatate în activitatea instituţiilor existente în statul de drept.

            Realismul manifestat de autoare nu este un rezultat al impersonalităţii, nu este o dominantă stilistică şi nici opţiune ideologică. Cititorul se va convinge că este în faţa unei descrieri a realităţii înconjurătoare. Sunt pagini de dialog, acţiune şi descriere, în care se pare că autoarea posedă amintiri pe care nu le-a trăit personal, dar pe care le cunoaşte, fiind adeseori în contact direct cu momentele descrise. Ea abordează povestea vieţii şi influenţa destinului în desfăşurarea acesteia, angajând persoane obişnuite în acţiunea principală, dar şi în altele secundare, care o întregesc sau o explică pe prima, urmărind şi reuşind, până la urmă, să evidenţieze povestea sufletului ori sufletelor individualităţilor private cărora le conferă o anumită semnificaţie morală.

            Olguţa Luncaşu Trifan, deşi se află la prima sa lucrare în proză de mare întindere în spaţiu şi în timp, conştientizează că povestirea este resortul de căpătâi al romanului şi o abordează cu încredere, uneori mai timid, introducând suprapuneri şi întretăieri de planuri, apelând chiar la introspecţie, ca metodă psihologică, reuşind în acest fel să nu se limiteze doar la o descriere de evenimente cunoscute ori create. Amintindu-şi aprecierea făcută cândva de un clasic reprezentativ al literaturii române - Liviu Rebreanu - potrivit căreia „Un romancier trebuie mai întâi de toate să trăiască viaţa”, să aibă experienţa ei multiplă, cu alte cuvinte, autoarea de faţă a pus accent pe observaţia şi analiza atentă a societăţii în care trăieşte, dar şi pe învăţătura oferită de viaţă. Numai aşa se poate înţelege de ce a creat pentru acest roman un personaj special, pe care, firesc, l-a înzestrat cu un profil complet, bine nuanţat în desfăşurarea acţiunilor concrete, pline de realism, pe întregul parcursul al scrierii.

            Este vorba de Emanuela, căreia i-a dăruit o complexitate morală şi adânc zbucium interior, personaj cu caracter în real conflict, pe care l-a introdus într-o societate în care sunt posibile şi destul de veridice problemele de conştiinţă. Este foarte adevărat, în cazul Emanuelei, acestea sunt generate de semeni ai săi, dar ea le resimte şi este nevoită să-şi analizeze propriile sale reacţii şi atitudini de moment, să-şi înfrâneze unele porniri izvorâte din nemulţumiri şi neîmpliniri şi să facă apel la logică, şi înţelegere. Ea intervine, cu vorbă bună, cu blândeţe şi răbdare, pentru a rezolva şi media situaţii conflictuale. În plus, experienţa de viaţă îi permite să intervină direct în rezolvarea unor acţiuni de urgenţă ce nu au tangenţă cu pregătirea sa profesională ori cu mediul în care lucrează efectiv.

            Structurat pe capitole sugestiv denumite, parcă în ideea de a permite cititorului să înţeleagă derularea unor momente conflictuale ori chiar rezolvarea firească ori impusă a acestora, acţiunea principală a romanului are continuitate, are forţa de a capta atenţia lectorului şi de  a-l ţine aproape, trezindu-i curiozitatea şi provocându-l. Acesta începe foarte curând să empatizeze cu eroina romanului, dar şi cu alt personaj - copila Daniela - care este prea micuţă pentru a se putea exprima, dar care se bucură de atitudinea ocrotitoare a Emanuelei. Ea este unul dintre acele multe cazuri de copii abandonaţi ori neglijaţi imediat după naştere, reprezentativă pentru aceia lipsiţi total de dragostea şi îngrijirea atentă, firească a  părinţilor, care sunt prezentate, de regulă, foarte pe scurt, prin intermediul mijloacelor media.

            Din prima pagină a romanului, Olguţa Luncaşu Trifan ne introduce direct în acţiune, atentă la detalii, cauze şi efecte. Interesant, construieşte diferitele etape de parcurs atentă la faptul că viaţa în sine, cu multitudinea şi variatele sale forme de manifestare pentru fiecare om în parte, este bine organizată de forţa divină. Se pare că nimic nu este întâmplător, că totul este destinat individului, încă de la naştere ori înaintea acesteia, înspre atingerea unui anume scop, poate că cel de purificare şi  modificare structurală, de esenţă a spiritului, în sensul perfecţionării acestuia, al pregătirii individului pentru o altă viaţă.

            Dacă în primul capitol - „Întâmplare ori destin” vom cunoaşte un număr redus de personaje, dar cu implicare permanentă, mai mult ori mai puţin intensă, în tot ce se raportează la acţiunea principală, pe parcurs vom cunoaşte şi alte nume, fiecare cu rolul său, necesar şi bine conturat. Emanuela ia cunoştinţă de situaţia Danielei, copilă lipsită de grija părinţilor naturali, care au abandonat-o, în fapt, într-un spital, nebotezată până la vârsta de şase luni. Femeie cu atentă educaţie creştină, ea se va angaja spontan să o boteze pe micuţă, convinsă că Taina Sfântului Botez va reda sănătatea fetiţei. În demersurile sale întâmpină o rezistenţă inexplicabilă din partea doctorei Străinu, şefa secţiei de copii din cadrul spitalului în care este internată micuţa Daniela. Acest fapt, alăturat situaţiei materiale precare, dar şi atitudinii necorespunzătoare a părinţilor micuţei Daniela, care erau oameni săraci, tributari viciilor, necăsătoriţi legal, cu viaţă dezordonată, lipsiţi de educaţie şi doritori de câştig, creează suspiciuni de natură a o nelinişti pe Emanuela.             Implicarea ei în schimbarea destinului fetiţei, zbaterile, trăirile sufleteşti şi emoţiile sale sunt descrise atent, adeseori cu lux ori risipă de amănunte, autoarea romanului făcând apel şi la termeni de specialitate, pe care-i foloseşte cu lejeritate, dar pe înţelesul cititorului. De altfel, este impresionantă şi maniera în care descrie pregătirea pentru botez, cu evidenţierea amănunţită a acelor lucruri obligatorii pregătite pentru copilă, dar şi a momentelor ritualului religios, deşi nu se desfăşura în sfânta biserică, ci într-un salon din spital.

            Pe de altă parte, mereu atentă şi cu total respect pentru limba maternă, autoarea surprinde plăcut prin stilul folosit în capitolul „Întoarcere la rădăcini”. Aici   ne conduce în locul şi ambianţa pe care fiecare dintre noi le căutăm ori de câte ori simţim nevoia să ne întărim moral şi spiritual, să ne încărcăm cu energie pentru a reuşi să depăşim greutăţile viţeii. În logica firească a lucrurilor, acest loc nu poate fi decât acolo unde am petrecut copilăria, acolo unde grija şi iubirea părinţilor ne-au format şi ne-au pregătit pentru viaţă. Emanuela ne va purta prin gospodăria părintească, ne va îndemna să participăm la numeroase activităţi specifice, inclusiv la coasă, ajutându-ne părinţii împovăraţi de muncă şi, mai ales, de anii adunaţi pe umerii lor încovoiaţi şi în pletele albite de griji şi de suferinţă, urme ale vicisitudinilor vieţii şi ale societăţii.

            Este locul şi momentul în care Olguţa Luncaşu Trifan apelează cu îndemânare la descrieri poetice cu aleasă bogăţie metaforică pe alocuri, pe care le alătură descrierii momentului revederii părinţilor, prilej care, presupun, face ca sufletul multora dintre noi să tresalte şi acum de bucurie, de fericire. Vocea auctorială ne poartă spre propriile amintiri şi, acolo unde este cazul, spre mici procese de conştiinţă, căci tumultul vieţii ne depărtează încet, dar sigur de părinţi, de dragostea şi de problemele lor reale, la care nu mai adaug şi gândul la despărţirea finală, inevitabilă. „Pentru Emanuela, părinţii reprezentau marea ei slăbiciune. Reprezentau icoanele cărora li se închina. Deşi, în concepţia ei, nu-şi putea imagina ca acel moment final, al despărţirii, să fie posibil, să se întâmple vreodată, se temea că prin dispariţia lor lumea ei s-ar prăbuşi.”

            Desigur, timpul în care viaţa personajelor ne oferă o multitudine de situaţii şi manifestări, puternice emoţii, dezamăgiri şi speranţe, se scurge destul de repede în acest roman canalizat pe implicarea totală a Emanuelei. Nu intenţionez să relatez o mică parte dintre acestea. Cititorul are dreptul şi plăcerea să le descopere singur şi să retrăiască fragmente de viaţă proprie. Subliniez doar că autoarea aduce în scenă şi alte personaje, introduce noi planuri şi acţiuni care le intersectează pe cele principale, creşte suspansul şi prezintă lectorului noi calităţi şi trăsături caracteriale ale personajului principal. În acest fel convinge că nimic din ce se petrece în viaţa omului nu este întâmplător. Destinele unor oameni se încrucişează, se modifică vizibil modul de a gândi, se schimbă atitudini şi mentalităţi, creându-se noi modalităţi de manifestare. Suspiciunile dispar şi vom înţelege influenţa benefică a unor momente de tensiune născute în plină desfăşurare a forţelor naturii, care, din nefericire, au provocat pierderi umane şi materiale. Anumite raporturi de cauzalitate au determinat anularea resentimentelor şi închegarea de noi prietenii.

            În acest context, se formează noi caractere. Este ceea ce se întâmplă în viaţa tuturor, în general, fără ca oamenii să înţeleagă. Vârtejul acelor întâmplări nefaste a făcut ca profesorul doctor Dragoş Popescu să-şi înţeleagă şi să-şi comunice sentimentul de iubire, ascuns ani în şir, faţă de doctora Străinu. Tot acest medic, în momente de adâncă meditaţie, recunoaşte faţă de sine: „Doctorii nu sunt Dumnezeu, sunt tot oameni. Oameni care trăiesc şi mor, salvează sau pierd pacienţi, doar prin marea putere şi voinţă a lui Dumnezeu. În afară de viaţa profesională în care, de multe ori, ne refugiem fugind, ascunzându-ne de noi sau de frustrările noastre, de eşecurile vieţii personale,  am înţeles, acum, că exist şi eu ca persoană…”

            Pe de altă parte, într-un alt plan de idei, aşa cum am amintit mai sus, autoarea romanului aduce în atenţia cititorului forţa benefică a prieteniei. În acest sens a creionat prezenţa acelor personaje noi, intrate în atenţia cititorului prin aceea că oferă sprijin real, dezinteresat, ori de câte ori este nevoie, precum Simona, Dorina şi Ecaterina, în ceea ce o priveşte pe Emanuela, dar şi profesorul dr. Vlad Lăcătuşu în relaţia cu prof. dr. Dragoş Popescu. Chiar şi doctorul Şerban Chiriac, aparent un fel de Rică Venturiano al lui Ion Luca Caragiale („O noapte furtunoasă”) ori de Don Juan al lui Molière („Le Festin de pierre), la primele contacte, profesionale de altfel, cu Emanuela, va dezvolta o relaţie curată de prietenie, până la urmă. Adevărat, această transformare este generată de atitudinea sobră a acesteia, care respinge din start orice încercare a doctorului de a o cuceri prin felul său de manifestare.

            În fine, un alt aspect ce cred că trebuie să fie evidenţiat, este acela că eroina romanului, deşi trece prin atât de multe încercări, timpul liber fiindu-i ocupat de grija revărsată asupra viitorului micuţei Daniela, nu-şi neglijează părinţii. Îi va vizita mai rar, dar au convorbiri telefonice adeseori, le împărtăşeşte greutăţile pe care le întâmpină şi îi linişteşte cu vorbe bune, animată de dragostea ce le-o poartă. De altfel, aşa procedează şi cu soţul ei, care se afla temporar cu serviciul în străinătate. I se confesează, ia hotărâri după ce se sfătuieşte cu el, îi rămâne credincioasă şi-l aşteaptă cu emoţie şi dragoste, iar finalul romanului ni-i înfăţişează alături, fericiţi prin iubire împărtăşită, dar şi prin reuşita în asigurarea viitorului Danielei, prin realizările acesteia imediat după ce finalizează studiile superioare.

            Toate aceste sublinieri atrag atenţia, în mod firesc,  asupra reuşitei doamnei Olguţa Luncaşu Trifan în a aduce, într-un roman de debut, speranţa firească a omului către mai bine. Optimismul şi armonia, manifestate, în special, în ultima parte a romanului şi chiar în manierea de a gândi şi organiza finalul acestuia, sunt elemente vitale în acest sens. Pozitivismul domniei sale este cât se poate de evident în finalul fericit ales pentru personajele create. Nu cred că greşesc afirmându-l aici, deoarece este manifestat şi în cele două volume de versuri, unul publicat deja şi un altul aflat sub tipar la această dată.

            Stilul ales este promiţător, este exact cel în care se manifestă liber, neîncorsetată de reguli scrise ori doar vehiculate de critica literară. Alăturat atenţiei acordate folosirii corecte a limbii române, acest stil va fi în măsură să placă şi să o recomande publicului cititor, care, cu siguranţă, va aştepta nerăbdător următoarele sale romane şi alte scrieri în proză.

Marian MALCIU

- august 2015 -

Motto:
„Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.”
(Matei, 22; 35-40)

În multe cazuri particulare şi în destul de multe situaţii, la general vorbind, nici nu este nevoie să citim şi să pătrundem sensul cuvintelor înscrise în Sfânta Scriptură, pentru a înţelege că iubirea este în noi încă de la facerea lumii, că iubirea o primim de la Dumnezeu, El însuşi, creatorul Cerului şi al Pământului, fiind Iubire!
Aşa cum în viaţa noastră, aparent ori evident, nimic nu este întâmplător, am convingerea că nici în volumul de versuri ÎMPLINIRE PRIN IUBIRE, pe care ni-l propune spre lectură doamna Olguţa Luncaşu TRIFAN, gruparea atentă a poeziilor în anumite capitole cu titluri sugestive, nu este deloc întâmplătoare. Iată, bunăoară, în primul capitol, pe care-l descoperim sub expresia Doar cu Tine…, sub o formă sau alta, mai mult ori mai puţin înţeleasă la prima lectură, iubirea se manifestă plenar, iar titlurile poeziilor sunt mai mult decât edificatoare: Te chem, Doamne! - Învredniceşte-mă, Doamne! - Rugă către Tine - Iartă! şi altele.
În acest grupaj, ca de altfel şi în capitolele următoare, autoarea s-a inspirat puternic din sentimentul de iubire, căci, orice s-ar spune, care poet nu a cântat iubirea? Atâta doar că domnia sa ne prezintă, mai înainte de toate, deloc întâmplător, versuri inspirate din iubirea divină, acea forţă veşnic creativă şi leagăn al întregului univers cunoscut de om. Înţelegând prin harul primit că porunca lui Dumnezeu nu este atât poruncă a ceea ce trebuie să facem, pentru că El nu porunceşte, nu supune pe nimeni prin poruncă ori dispoziţie sau ordin, ci este descoperire despre cine este Dumnezeu, îşi dezvăluie credinţa prin chiar titlul ales pentru acest prim capitol.
Iat-o, aşadar, invocându-L şi chemându-L pe Dumnezeu să-i fie alături în toate situaţiile, rugându-L, în primul rând, să-i permită a-L cunoaşte, a-I urma îndreptările şi, firesc, a-L iubi, pentru că numai în această iubire simte ori ştie deja că poate depăşi greutăţile inerente ale vieţii. Demnă de remarcat este şi grija pe care o are cu privire la aproapele său, simţind nevoia să-l ajute pe acesta, fie el un om matur sau un copil: „Învredniceşte-mă, Doamne,/ în vreme de mari încercări,/ să rezist, să fac faţă, să pot/ în suflete triste să aduc alinări!” („Învredniceşte-mă, Doamne!”) Această dorinţă este exprimată nu doar în nume personal. Olguţa Trifan nu o este egoistă, nu se gândeşte doar la binele său, ci încearcă şi reuşete să înalţe o Rugă în numele familiei, al populaţiei, al neamului românesc ori, poate, în numele omenirii, către Dumnezeu: „Smerite-n suflet, implorăm/ să laşi să fie pace pe pământ./ Omul cu om, să nu se mai urască,/ la bunul celuilalt să nu poftească,/ să nu arunce dragostea pe ură,/ frate si soră cu drag să stea la masă,/ cum au crescut în casa părintească!” („Rugă”).
În acelaşi timp, conştientă fiind că viaţa fiecăruia se desfăşoară pe o anumită linie, potrivit unui anume destin primit încă înainte de naştere ori odată cu ea, este încredinţată că peste acesta nu se poate trece, că trebuie să i te supui, dar nu în sensul că trebuie să crezi orbeşte în voia sorţii şi să nu încerci s-o îndulceşti, să-ţi dezvolţi capacitatea de a înţelege, de a învăţa să lupţi şi să trăieşti depăşind singur încercările vieţii. Tocmai de aceea, vine cu hotărâre, certând şi îndemnând: „Nu cere sorţii mai mult decât ea ţi-a dăruit!”, explicând celor în cauză: „Te plângi, pentru nimicuri, zi de zi,/ dar nu realizezi că alţii, mai necăjiţi or fi./ Ei, poate, au dureri mai mari şi au nevoi,/ dar tac şi le suportă, că-s eroi.” („Încetează!”)
Versurile urmează linia „poeziei libere”, de fel îngrădită de o structură regulată, dar şi rigorile poeziei clasice, aceasta fiind cea care defineşte un poet adevărat, autoarea punând accent nu pe genul în sine al acestora, nu pe specificul vreunui curent literar, ci pe construcţia cea mai convingătoare a poeziei de aşa fel încât ea să exprime crezul poetei şi să sensibilizeze sufletele cititorilor. Aşa cum se va observa din capitolele următoare ale acestui volum şi aşa cum, de altfel, s-a remarcat şi în primul său volum de versuri - „43” – Olguţa Luncaşu Trifan are ceva de spus şi este foarte important ceea ce spune, nu pentru sine, ci pentru întreaga societate al cărei produs, în mare parte, este.
Nu trebuie să înţelegem de aici că domnia sa este o autoritate în materie, că este fără de păcat şi în virtutea unei asemenea realităţi îşi arogă dreptul de a judeca pe aproapele său, de a-l certa şi de a-i oferi pilde prin chiar exemplul personal. Poeta de faţă este deja destul de apropiată de portretul ideal al creatorului de poezie, acesta fiind recunoscut, îndeosebi, prin capacitatea sa extrasenzorială. El trebuie să fie un fel de preambul al înfăptuirii păcatului, pe care trebuie să-l simtă, să-l perceapă într-un fel sau altul, să-l adulmece şi să-l arate semenilor, trăind fiecare clipă a acestuia la intensităţi necunoscute de masa profanilor. Poetul nu este un sfânt, căci „nu e niciun om în lume, fără de păcat”, dar şi atunci când nu este conectat la sursa internă a păcatului, el încearcă şi are capacitatea să-l intuiască, să şi-l imagineze şi să-l transpună într-o trăire sufletească mimată, imaginativă, mai complexă decât trăirea directă. Numai aşa poate să simtă lumea şi să transmită efecte, pilde, încurajări sau dezaprobări. Poetul adevărat trebuie să fie asemenea unui actor care a intrat perfect în pielea personajului şi care trăieşte profund toate sentimentele acestuia, manifestându-se pe scenă aidoma lui în toate împrejurările în care s-a aflat. El gustă din toate şi alege în felul său, prin filtrul propriu, distilând esenţe, pentru că el este un observator parţial, o fiinţă sortită unui destin mai înalt decât al celor cărora li se adresează.
Olguţa Luncaşu Trifan nu „înşiră cuvinte goale/ ce din coadă au să sune”. Domnia sa foloseşte poezia ca pe un joc de imagini şi sunete prin intermediul cărora să reuşească transmiterea celor apropiate de perfecţiune. Este vorba, aici, de un efort voliţional şi conştient de concentrare, specific formatorului de opinie, cum este, de altfel, creatorul de literatură, care şi-a propus să-l facă pe om să conştientizeze valorile umane, să le aprecieze şi să le ocrotească, gândind atent asupra scopului vieţii. Aşa se manifestă chiar şi într-un cadru mai restrâns, dar cu semnificaţii majore, evocând forţa iubirii materne, întoarcerea la rădăcini:
„- Lasă-mă, măicuţă, să m-alint!/ Mai vreau pe frunte a ta mângâiere.../ să lupt cu viaţa, tu îmi dai putere,/ acasă am venit cu atâta dor,/ iubirea-ţi să mai simt... („Două fete”).
Pentru a se manifesta plenar, dar cu grija de a fi înţeleasă de oricare cititor, ne propune o interesantă şi, poate, inedită organizare a întregului volum, pe capitole, care să poarte un preambul explicativ înscris în proză. În acesta veţi regăsi toate titlurile poeziilor incluse în capitol, dar şi nuanţări discrete ori directe ale subiectului major propus, ale unor idei mai greu de identificat ori de înţeles. De asemenea, aşa cum precizam anterior, poeta oferă în preambul câte un sfat sau o pildă, întinzând mâna cu generozitate acelor oameni rătăciţi în vâltoarea vieţii ori celor care uită de unde au plecat ori, pur şi simplu, uită de părinţi.
Iată, în preambul la capitolul II, sugestiv intitulat Între El… şi Viaţă, Părinţii, Olguţa Trifan hotărăşte să formuleze un sfat util oricui, cât se poate de limpede, cu siguranţa omului care a văzut multe la viaţa sa, cu înţelepciunea observatorului atent, al analistului şi cercetătorului societăţii în care trăieşte: „Părinţii nu trebuie să se afle niciodată în categoria: „Uitaţi de lume...”, pentru a continua cu duhul blândeţii în cuvinte, ce parcă se şi aud, citindu-le pe hârtie: „ei vor fi întotdeauna liantul între Dumnezeu şi viaţă.”
Să fie întâmplătoare abordarea acestui subiect devenit sensibil în vremurile pe care le trăim în prezent? Dacă privim şi analizăm obiectiv ceea ce se petrece în lume, inclusiv în societatea românească, puteţi afirma, fără teama că greşiţi, că nu! Nu este doar o simplă întâmplare. Nu ne mai aflăm în prezenţa unei anumite expresii pe care am înlăturat-o (de ce oare?!) din vocabularul nostru: Familia - celula de bază a societăţii. Privim neputincioşi cum se acordă, legiferându-se, anumite drepturi, unor grupuri minoritare, fluturându-se insistent Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, drept justificare. Se ignoră, în acest fel, faptul că paternitatea este cea care generează viaţa pe pământ, dorindu-se să uităm că acest aspect este o realitate universală ce-şi are izvoarele în chiar Facerea Lumii. Se trece familia şi rolul său în plan secundar, se-mbracă în tăcere lipsa unor minime condiţii de creştere şi educare a copiilor şi chiar dreptul lor la viaţă...
Adevărată creatoare de literatură, exigentă cu sine însăşi, Olguţa Luncaşu Trifan se informează, cercetează, analizează starea societăţii în care trăieşte şi pe care trebuie să o reprezinte prin scrierile sale. Nu poate rămâne indiferentă la problemele cu care aceasta se confruntă, dar singura modalitate prin care poate lua atitudine, asemenea celorlalţi creatori de frumos, este abordarea realităţilor vieţii în lucrările sale. Prin acest volum de versuri, dar şi prin alte scrieri publicate pe internet, fie poezie sau proză, cel puţin până în prezent, reuşeşte să se manifeste cu evident succes. Iar cuvintele alese, mânuite cu lejeritate, se află într-o reuşită simbioză cu multe figuri de stil, reuşind să dea un plus de forţă imaginii pe care ne-o propune: „Icoană dragă, în veci te voi păstra în minte/ şi îngeri mulţi, safir din ochi, lacrima-ţi adună./ Pe chipu-ţi şi-aşază soare raza lui cuminte./ El te-a înzestrat, din plin, cu străluciri de lună.” („Icoana”)
În aceeaşi manieră, autoarea trece la capitolul următor, pentru a ne introduce, aproape ca într-o joacă de titluri, în căutarea şi descoperirea unor răspunsuri la multele întrebări, toate fiind raportate la problematica existenţială, pe care, ca pentru sine, le propune: „Ce este viaţa? Cine suntem? Ne cunoaştem destul de bine? De unde venim? Pentru cât timp? Încotro ne îndreptăm? De ce iubim, cât iubim, pe cine iubim? De ce rănim? De ce suntem răniţi?” Domnia sa le consideră pe toate ca fiind „Motive serioase de „Introspecţie nocturnă”, de „Cugetare” şi, drept urmare, este necesar să „rupem, uneori, „Băierile durerii” în favoarea unui „Recurs la fericire”, iar aici sunt înscrise doar o parte din cele peste douăzeci de titluri existente în capitolul „… Viaţa?”
Făcând apel la versul liber, autoarea beneficiază de multiple posibilităţi de exprimare a gândurilor sale, a cugetării ori a rezultatelor acesteia, dar şi a unor sentimente ori a unor stări de fapt, fără să renunţe la folosirea metaforei acolo unde a hotărât că-i este locul: „Doar timpul/ îşi pierde secundele/ în genele răsfirate/ ale nopţii de catifea,/ într-o zare/ de lumină tăinuită,/ ca o naiadă/ ce-şi poartă/ tumultul vieţii/ spre un ţărm îndepărtat.” („Introspecţie nocturnă”). În acelaşi timp, în cadrul acestui capitol şi nu numai, cu toate exigenţele specifice versului clasic, Olguţa Luncaşu Trifan îşi descoperă suficiente resurse pentru a se folosi de el, la fel de plăcut şi explicit: „Cândva, eram un singur trup şi-un gând…/ Astăzi, vorbim doar după interese,/ iar totul nostru va pieri curând,/ de vom dormi când viaţa pânza-şi ţese.” („Recurs la fericire”)
Şi tot aşa, mergând cititorul Printre cuvinte, adică prin capitolul IV, va afla cât de tămăduitoare este „Forţa cuvântului”, precum şi faptul că toate „Cuvintele” ne aparţin în totalitate atâta timp cât le păstrăm în gând”: „Căci, omule, dat ţi-a fost cuvântul,/ hrană de suflet, alint de mame,/ nu să-l laşi să plece precum vântul,/ nu să-l foloseşti pe post de arme!”
Întorcând filă după filă, avem plăcuta ocazie să explorăm un domeniu mai puţin cunoscut, atunci „Când pietrele vorbesc”, cap.V, dar las cititorul să aleagă, să descopere „Secrete” ale pietrelor, dacă este suficient de curios. Totuşi, nu mă lasă inima să trec mai departe fără să evidenţiez un anume moment nostalgic din poezia „Renaştere”: „Privesc prin pânza vremii către tine;/ azi număr paşi uitaţi demult pe pietre./ Plâng lacrima întoarcerii în mine,/ ard amintiri în ale vieţii vetre.” Înarmaţi cu noi cunoştinţe fiind, autoarea ne oferă posibilitatea să medităm ori să aflăm câte ceva Despre frământări… şi şoapte de toamnă, cap. VI, unde fac şi eu un popas, poate, tocmai pentru faptul că aici mă regăsesc în… „Toamna Vieţii” şi pot asculta câteva „Şoapte de toamnă”: „Se-nchide întomnarea astăzi ca o carte/ şi răscoleşte-n viaţă, printre frunze ruginii,/ trecute amintiri. Iubito, ce-ai plecat departe,/ te-ai dus cu-o toamnă… fără să mai vii!”… Însă, pentru că mă cuprinde puternic o „Nostalgie de toamnă” pe care, în aceste clipe, nu o doresc, îmi grăbesc paşii să aflu câte ceva Despre iarnă şi noi…, cap. VII, dar voi lua aminte că eu nu sunt „Poetul de Zăpadă”, care să observe că „În zâmbet de omături,/ îşi pune iarna cununii./ Miraj divin de fluturi/ dansează fulgii mii şi mii.”…, aşa că voi merge mai departe, doritor să înţeleg de ce este emoţionată Olguţa Luncaşu Trifan atunci când ne transmite … Şi despre primăvară, cap. VIII, câteva gânduri.
Ei bine, sunt suficiente „învăţături” culese din chiar manifestările fermecătoare ale acestui anotimp, pe care poeta ni le oferă nouă, cititorilor, cea mai importantă dintre ele fiind cea referitoare la iubire. Este imposibil să nu iubeşti primăvara, atunci când admiri acest tablou, ce pare să fie pictat folosind cuvintele unei copile entuziasmată: „Primăvara vie,/ mândră şi zglobie,/ curcubeu de flori,/ viaţă în culori,/ miresme, fiori,/ beţie de-arome,/ unduiri sublime,/ cuvinte-mblânzite,/ viaţa să ne-alinte”! („Primăvara”). Şi, dacă alăturăm un alt tablou, ce pare să fie înrămat în cuvinte legănate de nuanţele unui descântec inspirat din folclor, înţelegem emoţia iubitorului de natură: „Leagănă-te, pădurice,/ după cânt de pitulice/ şi-mi du dorul meu departe/ să-mi lase inima-n pace!/ Fă-mi sufletul să simtă/ adierea ta profundă,/ liniştea să mă cuprindă,/ de tristeţe să m-ascundă!” Versurile curg plăcut, asemenea apelor pe albiile line din câmpia plină de vegetaţie multicoloră.
Singurul regret ar fi că acest capitol este, poate, cel mai scurt, dar, deschizând prima pagină din următorul, avem bucuria să mergem la braţ cu iubirea, pentru că autoarea extinde acest dar, cel mai de preţ, la iubirea semenilor, precum subliniază în preambulul dedicat primăverii: „Aşa, în fiecare primăvară, am mai învăţat câte ceva. Dar, cea mai importantă lecţie a fost să iubesc viaţa, oamenii, aşa cum sunt, fără a-i judeca, doar să încerc să-i înţeleg şi să mă înalţ prin mine.” Deci intrăm cu bucurie în paginile cap. IX pentru a lectura versuri … Şi despre iubire, iar bucuria mea a fost, mai întâi, aceea că am avut privilegiul să redactez preambulul, la care nu fac trimitere imediat, prea multe cuvinte fiind de prisos. Oricum, versuri din „Rugă iubirii” şi nu numai, sunt edificatoare cu privire la valenţele poetice ale doamnei Olguţa Luncaşu Trifan: „Îngenunchind, ţi-am spus: iubire, vino!/ Tu ai venit, vibrând, cu-aroma-ţi dulce./ Cu fluturi albi te-ntâmpinam, divino!/ Pe braţul tău, las inima să culce.”... Am introdus suficiente gânduri, idei şi pilde în acel “joc al titlurilor” (însumând peste treizeci de poezii), înscris în aşa numitul preambul. Îmi rămâne doar să apreciez că iubirea, cu izvoarele sale şi cu întreaga sa gamă de manifestare, este cât se poate de bine descoperită şi ilustrată de autoare. Am în vedere stilul propriu al domniei sale, gradul de înţelegere şi respectare a unui minim de reguli relative şi generale cu privire la compoziţia versurilor, calitatea acestora şi capacitatea de sensibilizare a cititorului. Până şi titlul volumului în cauză - Împlinire prin iubire - este inspirat, bine ales pentru înţelegerea temei propuse acestui volum, pe care mi-am permis să o prezint, succint, în aceste precizări: “Se spune că Nihil sine numini, precum nici iubirea nu este lipsită de dorinţă, dar încercaţi să aşezaţi dorinţa spirituală înaintea altora, pentru că numai aşa puteţi aduce fericire persoanei iubite şi numai în acest context o puteţi întreba: M-auzi dincolo de tăceri, de mângâieri ori depărtări? Şi, ca într-un joc al dragostei, poţi cere Spune-mi! De ce te-oi fi iubind atât de mult? Şi, cât se poate de firesc, vei primi răspunsul aşteptat: pentru că noi gustăm Triumful iubirii împreună, prin noi înşine, prin dragostea noastră…”, aşa cum exprimă însăşi autoarea prin reuşite, frumoase şi sensibile versuri înscrise sub acest ultim titlu subliniat: “În cântul dulce al vieţii împărtăşim/ apa gustată-n seri de curcubeu,/ şi-n file albe, azi, destinul desluşim, ducând iubirea noastră-n apogeu.”
Acestea fiind zise, la fel de succint, trec în revistă următoatrele capitole. Iată, în cap. X - Despre ei... şi despre noi... - Olguţa Luncaşu Trifan nu se sfieşte să exprime în versuri iubirea de ţară şi, poate, în ideea sublinierii acestui sentiment, îşi începe micuţul, dar şi expresivul preambul, printr-un citat aparţinând unui om supranumit „Socrate român”, datorită preocupărilor sale filosofice şi a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. Este vorba de marele gânditor, cunoscutul publicist Petre Ţuţea, care a cunoscut o popularitate fulminantă abia după decembrie 1989 şi care a rămas celebru cu o culegere de vorbe memorabile. Dintre multe citate de certă valoare, autoarea l-a ales pe acesta: “Am certitudinea invincibilităţii poporului român!”, pentru a încheia preambulul cu un altul: “Întotdeauna când gândesc în spiritul poporului român, mă mut cu arme şi bagaje cu speranţa în viitor.“ Nu este loc de alte interpretări. Cuvintele gânditorului sunt suficiente, pline de miez, de înţelepciune, de adevăr…
Stilul doamnei Olguţa se manifestă vizibil şi în acest capitol, rămânând, în mod sigur, de sine stătător, descoperind-o şi caracterizând-o oricând, în orice pagină apar scrieri ce-i aparţin, dovadă a maturizării domniei sale în plan literar, a perfecţionării în timp şi, desigur, a aşezării gândurilor, ideilor şi temelor alese într-o logică personală, într-o viziune limpede, realistă şi plină de sensibilitate. Şi aici, versul liber alternează cu cel clasic, precum a ales să se exprime pentru a fi mai bine şi mai uşor înţeleasă, pentru a pătrunde în sufletul cititorului. Să fi dorit să smulgă doar lacrimi, mai cu seamă din partea femeilor-mame, poate că nu ar fi reuşit atât de bine, precum reuşeşte să o facă prin aceste poezii izvorâte din suflet, pentru a fi oferite sufletelor. În ele ne întâlnim cu toată plângerea românului nevoit să-şi părăsească vremelnic familia pentru a-i asigura, de departe, de prin străini, posibilitatea unui trai decent. Cu tristeţe şi durere, cu evidentă căldură sufletească şi convingere, autoarea scoate în evidenţă nevoia şi speranţa de statornicie, semnalând cu forţă dorul de casă, dorul de familie, de satul ori urbea natală, dorul de patrie, dar şi blestemul aruncat pe casa hoţilor şi trădătorilor de neam şi ţară.
Dar, fie ca toate aceste accente să le descopere şi să le aprecieze Măria Sa - Cititorul!
Caracterizată, printre altele, de o aleasă şi apreciabilă modestie, autoarea pătrunde în cap. XI, cel intitulat Neuitare…, alegând să exprime alte vorbe cu mare încărcătură sufletească şi patriotică, aparţinând aceluiaşi mare gânditor: „Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu.” Pornind de la acest citat, poeta îşi exprimă admiraţia pentru poetul neamului - Mihai Eminescu, pentru opera sa, pentru iubirea pe care el a ridicat-o la dimensiuni cosmice: “Palpit-o tresărire-n nobleţea-ţi sufletească,/ versul nu moare nici când sufletele-s stinse,/ te poartă barca sorţii spre graniţa lumească,/ „…te legeni, codrule”, spre-o zare făr’ de vise.” („Sfârşit”). În aceeaşi manieră se va exprima şi în următoarele două poezii – „… Un gând” şi „… Infinit” - acest capitol fiind dedicat, se înţelege, Eminescului.
În cap. XII - Puţin umor…, nu strică…, cel menit să fie de sfârşit al volumului, Olguţa Luncaşu Trifan reuşeşte cu brio să descreţească frunţile, aşa cum a promis prin titlul menţionat: „- E vreo inimă în care, vocea ta nu a vibrat?/ Îl întreabă ea semeaţă, pe năstruşnicul băiat./ - Vreau să cred că tu eşti sincer, că mă vrei/ cu-adevărat, că ai vrea să-ţi fiu soţie, trebuie/ să ştii, băiete, nu uita: eu, cu alta nu te împart!” („Dilemă”)
Îmbrăcând haina umorului, poeziile cuprinse în acest capitol, alăturate celor cuprinse, cel mai vizibil, în primele două capitole, par să ne dezvăluie taina titlului pe care-l poartă volumul Împlinire prin iubire. Pornind de la faptul că iubirea vine de la Dumnnezeu, că este un dar divin, cu alte cuvinte, dacă mergem să recitim Sfânta Scriptură descoperim acum, aici, în caz că nu am reuşit până în prezent, că cifra 12 are numeroase şi foarte adânci semnificaţii spirituale şi că, oricum o privim, cum o percepem şi cum o interpretăm noi, are o încărcătură energetică benefică şi tămăduitoare, iubirea fiind transmisă oamenilor prin divină energie şi lumină.
În acest sens înţeleg alegerea autoarei şi sunt convins că nu a fost deloc întâmplătoare. Iată, înspre înţelegerea deplină a celor exprimate aici, vă ofer numai câteva din multele şi deloc întâmplătoare menţiuni, explicaţii ori semnificaţii spirituale:
- cifra 12 reprezintă vârsta la care Fiul lui Dumnezeu merge la Templu şi tâlcuieşte pe profetul Isaia (Profetul luminii dumnezeieşti ori profetul „evanghelist” al vechiului Testament, precum este numit în scrieri creştin-ortodoxe), anunţând anul bineplăcut Domnului, precum şi numărul apostolilor pe temelia învăţăturii cărora s-a zidit Biserica lui Dumnezeu şi care, la Parusie, vor sta pe 12 scaune judecând cele 12 seminţii ale lumii;
- cifra 12 ne aduce aminte si de cele 12 coşuri cu firimituri şi de săturarea mulţimilor cu Hristos euharistic;
- cifra 12 este si simbol al tămăduirii, având ca singur izvor pe Hristos, Cel ce vindecă boala şi neputinţa din popor (Cap. 9, Evanghelia de la Luca);
- Hristos vindecă pe femeia care, timp de 12 ani, se afla într-o grea neputinţă, în timp ce se îndrepta spre casa lui Iair, mai marele sinagogii, pentru a-i vindeca fiica de 12 ani, care era pe moarte;
- la vârsta de 12 ani, Fecioara Maria, conform Protoevangheliei lui Iacob, părăseşte templul din Ierusalim, pentru ca ulterior să devină cea prin care Dumnezeu Se face om, mijlocind mântuirea neamului omenesc;
- cifra 12 reprezintă numărul căderilor sub cruce ale Mântuitorului. Acestea sunt puse în legătura cu cele 12 Evanghelii sau stâlpi citiţi în timpul ritualului înmormântării pentru a arata celor prezenţi faptul că cel adormit urmează „drumul firesc” al oricărei fiinţe pământeşti, dar şi faptul că această moarte îi este spre înviere;
-12 este şi numărul Ierusalimului ceresc, este şi numărul porţilor pe care sunt scrise numele celor 12 seminţii ale lui Israel şi al cărui zid are 12 pietre de temelie pe care sunt scrise numele apostolilor (vezi Apocalipsa 21, 12). Tot 12 reprezintă numărul stelelor din cununa purtată pe cap de femeia din Apocalipsa (Apocalipsa 12, 2) şi aşa mai departe.
Având în vedere toate cele prin care am trecut şi despre care mi-am spus cuvântul, consider că este suficient. Mulţumesc cititorului pentru răbdare şi atenţia acordată!

Fireşte, în toate aceste pagini sunt o mulţime de gânduri şi cuvinte, o mulţime de opinii personale cu privire la conţinutul cărţii şi al autoarei sale. Sunt un cititor oarecare, un iubitor de poezie şi nu am scris prin prisma cerinţelor criticii literare. Nu doresc să influenţez pe nimeni şi nu intenţionez să schimb cu nimic valoarea poeziilor prezentate. Fiecare cititor citeşte şi simte în felul său propriu, analizează şi meditează potrivit pretenţiilor sale şi se poate exprima liber, oricând, ridicând ori coborând, motivat, valoarea acestui volum de poezii…
Mulţumesc doamnei Olguţa Luncaşu Trifan pentru încrederea acordată şi exprimată prin a mă solicita să scriu aceste rânduri cu rol de prefaţă!
Am încredere în potenţialul său literar, apreciez atenţia acordată folosirii limbii române şi îmi exprim convingerea că vom avea ocazia să-i citim şi alte multe scrieri - poezie şi proză – în următorii ani. Îi doresc să aibă parte de inspiraţie divină şi să se bucure de succes în contact cu publicul iubitor de literatură!

Marian Malciu
L.S.R. - vicepreşedinte Filiala Olt

« În calea ta, iubirea-mi… » Iubirea –sentimentul suprem ce-l poate nutri un om. Sentiment pur, plenar, ce nu poate fi asemuit cu un altul şi nici nu trebuie pângărit în vreun fel.

Iată ce ne transmite poetul încă de la începutul acestei poezii, acest rondel al iubirii, atât de simplu, în aparenţă, ca un joc de cuvinte, dar atât de profund, în esenţă, prin chiar titlu: « În calea ta, iubirea-mi… ». Poetul îşi aşează astfel cel mai de preţ sentiment în calea ei, creatură a universului, a întregirii. Un gest înălţător, acel gest ce împlineşte, ce reprezintă plenitudinea.

Creator de frumos, confundat cu frumosul cuvintelor sale, domnul Marian Malciu se supune, din nou, voluntar, unei analize sincron poezie-poet.

Ne aflăm, deci, în faţa unui rondel în care, limbajul pur al sufletului este amplificat de valenţele estetico-muzicale ale limbajului liric.

Poetul ne introduce într-un tablou al percepţiilor senzoriale, vizuale, tactile, olfactive, conferind realităţii sensibile esenţe noi, bine ancorate între un prezent real şi un spaţiu « subiectiv » imaginar.

Parfumul acestei cununi, miresmele din flori, volatilitatea acestora, un soi de esenţă-perfecţiune în viziunea poetului pentru a-şi pecetlui speranţele, visele către cea, unica aleasă de către poet a-i fi împlinire, mângâiere şi gând însoţitor. « În calea ta am aşternut  /Cununi de flori înmiresmate  / În care-am prins visele toate /  Din clipa-n care te-am văzut. »

În strofa a doua, în doar două versuri, autorul nu ezită a descrie trăirea intensă, resimţită ca o iniţiere estetică, o pătrundere în spaţiul pur, prin care lumea sa exterioară se întrepătrunde cu cea interioară, introducându-l într-un halou ce-i blochează respiraţia. Se simte astfel eliberat de frică, binecuvântat, mirat, împlinit. O singură imagine i se pare paradisiacă, sublim manifestată şi hotărâtoare : « Să mai respir m-am abţinut  /  Văzându-ţi bucle răsfirate  / Şi-n calea ta am aşternut  / Cununi de flori înmiresmate. »

Ca o încununare a iubirii totale el, poetul, în ultima strofă îşi orientează poezia spre o « muzică a liniştii spirituale ». Caută şi află lumina în ochii iubitei sale şi înfăşurându-se în razele fericirii complete, vizualizează dincolo de timp şi spaţiu, Eternitatea : « Privirea greu ţi-am susţinut  / Citind în ea eternitate, »

Descoperindu-şi eul profund, cunoaşterea şi balanţa între sensibil şi spiritual, între profan şi curat,  poetul încheie apoteotic : « Iar simţurile-mi tulburate /  Izvor de dragoste-au cernut… »

Şi într-un gest suprem, subliniază, întărind : « Şi-n calea ta l-am aşternut »

 În concluzie : Marian Malciu este un poet al substanţei sufleteşti.

Felicitări ! Reverenţe şi preţuire!

Cu respect,

O.L.T.

Iată-mă la finalul lecturării celui de-al doilea roman al scriitorului Marian MALCIU.

Ambele sunt romane care pot fi raliate, fără probleme, prin estetica privitoare la această specie literară, creaţiilor de nivel universal. Atât romanul „Ispita” cât şi „Tainicele cărări ale iubirii”, îţi captează atenţia încă de la primele rânduri, fiindu-ţi imposibil a le mai lăsa din mână până la pagina finală.

Romanele lui Marian MALCIU sunt opere ce degajă o puternică impresie de viaţă adevărată, sunt autentice, analitice, obiective şi, cât se poate de evident,  educative.

De această dată, vorbind despre romanul „Tainicele cărări ale iubirii”, aş putea spune că am remarcat şi m-a impresionat în mod plăcut aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită şi prin memorie involuntară.

Autorul Marian Malciu îşi creează personajele cu mare atenţie, având o grijă deosebită în a le evidenţia, a le potenţa rolul şi a le trece pe fiecare-n parte prin trăiri şi situaţii deosebite. În jurul fiecărui personaj creat, autorul ţese o poveste de viaţă, cu bune şi cu rele.

Astfel, personajul principal al romanului, Iustin Dobrescu, un tânăr, dar experimentat geolog cu importante cercetări şi, se pare, noi descoperiri în domeniu, nu tocmai pe placul unor persoane importante ale vremii, este victima unui grav accident de circulaţie produs în condiţii suspecte, ce rămân învăluite în mister pe durata a trei ani, în care autorul îşi supune personajul unor experienţe fundamentale, pe alocuri ciudate.

Astfel, Iustin, în drum spre iubita sa, Laura, având acel cumplit accident, ajunge în stare gravă la spital cu traumatism cranio-cerebral. Diagnosticat cu hematom subdural, se ia decizia de a se interveni chirurgical. După intervenţie, viaţa acestuia se schimbă total. Iustin Dobrescu îşi pierde vederea şi îi este afectată memoria de scurtă durată. Mai exact, i se şterg din minte cu desăvârşire amintirile proxime accidentului. Pe de altă parte, în compensare, acesta dobândeşte capacităţi suplimentare, oarecum neobişnuite, de a percepe cu mare precizie situaţii, întâmplări, precum şi cauzele producerii acestora, atunci când au loc în jurul său, fără a le vedea.

Încă de aici se simte pregnant grija deosebită a autorului pentru documentare în mai multe domenii, fapt ce evidenţiază respectul faţă de cititor, manifestat prin furnizarea de informaţii corecte, cu bază reală. În acest fel, romanul nu este îngrijit doar din punct de vedere literar, ci şi ca informaţie de natură ştiinţifică, în ce priveşte domeniile tratate.

Autorul îşi trece personajul, din nou, prin senzaţiile unui accident rutier. Se creează, în acest fel, condiţii prielnice înspre demonstrarea a două aspecte deosebit de importante:

– capacităţile, oarecum, paranormale, sau mai bine zis, extrasenzoriale ale acestuia, de a indica cu precizie cauza producerii acelui accident, uimindu-i pe toţi cei prezenţi la faţa locului, teoria emisă de către el fiind confirmată de poliţiştii care au făcut cercetarea evenimentului rutier.

– o metodă des-întâlnită în psihologie şi anume: crearea unor situaţii similare celor care au determinat anumite blocaje, astfel ca prin starea de şoc produsă să se reiniţializeze centrii nervoşi care au produs blocajul.

Astfel, autorul a pregătit, cu minuţiozitatea şi răbdarea unui cercetător de valoare, după o intrare într-o comă profundă a lui Iustin, o reîntoarcere a acestuia, pas cu pas, prin adevărate incursiuni în spaţiu şi timp ale eroului principal, prin locuri dragi lui, generatoare de  pasiuni ce i-au îmbogăţit şi înfrumuseţat viaţa, determinându-l să recucerească lumea prin recunoaşterea propriului eu, al propriului conţinut sufletesc. Aici, autorul se foloseşte de monologul interior al personajului chiar într-o introspecţie a gândurilor, sentimentelor şi a analizei locurilor prin care acesta se perinda, dar şi a situaţiei exterioare trăirilor lui şi anume a discuţiilor persoanelor care-l înconjurau, a locului în care se afla şi al cărui martor tăcut era din cauza comei.

Remarcabil este modul în care domnul Marian MALCIU ne dezvăluie o coordonată majoră a autorului, asimilabil până la suprapunere cu personajul-narator:

„Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii”

În felul acesta reuşeşte autorul să dea viaţă, cu uşurinţă, gândurilor eroului său principal, Iustin, punându-l într-o legătură directă cu cititorul.

În romanul scriitorului Marian MALCIU,  legătura dintre trecut şi prezent este un liant definitoriu pentru personajele sale, pentru personalitatea acestora. Astfel, viaţa personajului principal, aşa cum este  cunoscută şi prezentată până la momentul accidentului, este fracţionată în mod brutal, între trecut şi prezent, de un vid de amintiri, foarte importante de altfel, din  preajma accidentului, această fracţiune reprezentând nodul gordian al vieţii sale.

Iuliana, sora lui Iustin, este o tânără deosebită, cultă (profesor universitar), frumoasă, dar necăsătorită, a cărei percepţie faţă de bărbaţi a fost marcată, în mod negativ, de un tânăr din trecut, ce nu avusese o atitudine tocmai potrivită.

Şi în trecutul doctorului Eugen Tomescu se pare că destinul îşi pusese amprenta, deoarece, fiind în pragul admiterii la facultate, având opţiune pentru ASE, moartea violentă a tatălui, cauzată de un accident rutier, precum şi faptul că el avea convingerea că tatăl său ar fi putut fi salvat, l-au determinat să-şi schimbe opţiunea de admitere în învăţământul superior, chiar în ultimul moment, îndreptându-se către Medicină.

Doctor Pavelescu Laura, întâmplător sau nu, este personajul căruia autorul îi construieşte un trecut comun cu al doctorului Eugen Tomescu, fiind, însă, generos  (după cum am remarcat şi subliniat şi la romanul „Ispita”, personajele feminine ale autorului, întotdeauna sunt pline de calităţi, astfel că şi anumite defecte sunt îmbrăcate în  aşa fel  încât, la final, să pară tot calităţi), creionându-i acesteia un caracter deosebit. Se cunosc încă din facultate, ea o fată foarte frumoasă, dar în aceeaşi măsură serioasă, preocupată de studiu, care pune la punct, fără drept la replică, pe tânărul student Tomescu, „îndrăgostit trupeşte” de frumoasa studentă. Tot trecutul îşi pune amprenta în mod definitiv pe viaţa ei, cu trei ani în urmă, atunci când i-a arătat iubirea, dar i-a şi răpit-o, după doar trei zile, lăsându-i-o zălog pe Daniela-Maria, copie fidelă şi mărturie a iubirii sale „pentru dragul ei Tinu”, alias Iustin Dobrescu.

Astfel autorul Marian MALCIU dovedeşte o adevărată abilitate în a mânui destinele personajelor sale, vieţile acestora, dar vom observa că şi sentimentele ce le trăiesc, prin specularea antecedentelor fiecărora dintre ele, sunt la fel de abil folosite.

Ca şi în romanul „Ispita”, autorul îşi supune personajele feminine, în special, unor momente sensibile în „oglindă”, unor dedublări raţionale, foarte elegant punctate efuzional, liric-erotic-discret, selectând anumite elemente din spaţiul unei memorii psihologice. În asemenea condiţii, aceste personaje încearcă să-şi înţeleagă trăirile, lipsurile, neîmplinirile, prin aşa numitele dialoguri purtate cu „eu-l personal”, în puţinele clipe de intimitate, ce şi le puteau oferi.

Remarc stilul analitic, intelectual, care nu dispreţuieşte metafora, folosind-o fără a se feri acolo unde consideră. De asemenea, evidenţiez frazarea amplă, tinzând a se mula după toate meandrele gândirii, comparaţia plasticizând revelaţia unei idei.

De remarcat subtilitatea autorului şi în ceea ce priveşte atingerea unor aspecte sociale, nemulţumiri personale, legate de salarii, de organizare a vieţii în general, lipsa dotărilor din spitale, scoase în evidenţă prin vocea personajelor sale.

După cum chiar titlul sugerează – „Tainicele cărări ale iubirii”, romanul domnului Marian MALCIU ne conduce prin lecturarea acestuia într-o incursiune realistă, printr-un labirint al vieţii, determinându-ne, legaţi la ochi, precum protagoniştii copertei ce îmbracă această poveste, alături de Iustin Dobrescu, să păşim pe urme ale trecutului, să descoperim calea spre adevăr, întâi printre umbre, apoi spre lumină, printre vestigii romantice pierdute cândva şi regăsite, spre viaţă, spre fericire. Deznodământul final fiind, Iubirea.

Voi cita dedicaţia de pe cartea primită, în dar, de la autorul Marian MALCIU:

„Încercare de schimbare a mentalităţii unor oameni, după modelul propus de autor”

Da. Cred că aceasta a fost ideea, în sine, de la care autorul a plecat în momentul în care s-a apucat de scris. De a prezenta modelul creat după chipul şi asemănarea sufletului său. Exemplul lui: „Se poate şi aşa”.  În acest sens, a creat un anumit colectiv de medici, minunat creionat, care a reuşit să se mobilizeze în mod exemplar doar spre binele pacientului şi în interesul acestuia. Situaţie ideală şi care, ştim bine, nu este tocmai cea reală a zilelor noastre. Şi mă întreb: De ce ar trebui să fie astfel? De ce nu poate fi aşa cum sugerează autorul nostru? Să fie atât de greu?

Cu acest roman, Marian MALCIU demonstrează, încă o dată, maturitatea si complexitatea unui scriitor care stăpâneşte atât complicate mecanisme ale naraţiunii, cât si un fond tematic incitant, filtrat, după cum spuneam, la nivelul prozei de factură obiectivă, personajele sale purtând amprenta mediului psihologic-social-uman.

Cu speranţa sinceră că acest roman va virusa anumite mentalităţi…

Vă mulţumesc şi vă felicit, din suflet, domnule Marian Malciu!

 Cu preţuire,

Olguţa Luncaşu Trifan

29.04.2015

Iaşi

           Făcându-mi-se onoarea de a primi, în dar, romanul „ Ispita” al domnului Marian MALCIU, trebuie să recunosc, un roman cu un titlu deosebit de incitant,  mi-am dorit să scriu câteva impresii întru mulţumire autorului, pentru încrederea de a mi-l oferi, spre citire şi înţelegere.

           Am avut surpriza, încă din primele pagini, să întâlnesc un personaj dintr-o lume, deloc străină mie. Acest aspect, pe lângă talentul deosebit al naratorului de a da cursivitate evenimentelor şi personajelor,  m-a determinat să intru în subiectul romanului, să trăiesc alături de personaje,  empatizând cu acestea, cu stările, acţiunile, situaţiile pe care ,cu dibăcie, autorul le creează.

          Astfel, personajul principal masculin, Fănel Nicolae, ofiţer la brigada de furturi auto,   în jurul căruia autorul ţese o plasă literară, bine gândită, bine urzită, care are toate cerinţele de a-şi prinde personajul dar şi cititorii, fără scăpare, într-o multitudine complexă de stări:  iubire, ură, suferinţă, dezamăgiri, adulter, frustrări, delaţiune, lăcomie, activităţi ilegale, înscenări dar şi căinţa, dorinţa acestuia de îndreptare, de o viaţă trăită decent, cumpătat în liniştea unui cămin.

          Încă din Capitolul I, întâlnim un Fănel care este omul clipei, omul neinteresat de ziua de mâine, de părerea celor din jur declarându-se nonşalant „ un om fără scrupule, căruia-i displăceau sentimentalismele,” dar care,” în apropierea oricărei femei se transforma subit într-un mic Don Juan hotărât să îmbrace haina seducătorului modern”. Pentru care contează palmaresul şi nu calitatea victimelor, feminine, a se înţelege .

           Autorul se îngrijeşte a ne face portretul lui Fănel încă din adolescenţă când,  deşi provine dintr-o familie de intelectuali, dovedindu-se că a avut o copilărie fericită, fără lipsuri, fiind singur la părinţi, în momentul  în care părinţii, cinstiţi, nu au mai făcut faţă „progresului”  iar „ competenţa profesională se situa pe primul loc numai în plan teoretic”, în familia lui Fănel şi-au făcut loc problemele. Nu întârzie nici ieşirile necontrolate ale acestuia, împotriva familiei şi în special a mamei, pe fondul nemulţumirii faţă de starea materială din familie comparativ cu a familiilor altor colegi. Dorinţa, lui, de a-şi depăşi condiţia, este foarte bine gândită de autor, conturată pe anumite frustrări din adolescenţă, deşi regretă, pe undeva, reacţia faţă de mama sa, o consideră normală şi necesară, o decizie corectă „ Dacă nu-mi urmam calea, ce dracului eram eu acum? Un terchea-berchea de profesoraş ori vreun funcţionar...., limitat şi legat de mâini şi de picioare cu un salariu minim pe economie.”

            Interesant este modul în care, autorul, alege şi creionează personajele feminine ale acestui roman. Atât, Anca, (soţia lui Fănel), Gabi ( prietena Ancăi şi o tentaţie destul de mare pentru Fănel), Olga ( viitoare soţie a lui Valentin, prietenul lui Fănel, o altă tentaţie puternică pentru acesta) şi Mariana, o dorinţă pentru Fănel, rămasă şi aceasta în stadiul de prietenă, confidentă... Patru femei, frumoase, vertebrale, cu caractere şi principii puternice, foarte bine puse în valoare de către autor, deşi bărbat, care reuşesc să-i demonstreze „ Don Juanului” nostru , faptul că femeia nu este un obiect erotic. Mai există şi femeia Om, femeia care  are creier, simte, discerne, are principii, are moralitate.

          Anca, soţia lui Fănel, frumoasă şi îndrăgostită  de acesta – o foarte bună asistentă medicală , fiica apreciatului chirurg colonel doctor Cornel Dumitrescu, om cu renume şi putere în societate, o bună oportunitate pentru Fănel de a-şi atinge scopurile, în privinţa carierei.

Da, a fost un mariaj născut din interes, apoi traiul în comun le-a oferit doi-trei ani de dragoste. Ajutorul susţinut  al părinţilor Ancăi, atât material, dar mai ales intervenţiile pentru a-l scoate pe Fănel din fel de fel de încurcături şi a-i asigura ascensiunea rapidă, în loc să-i rezerve Ancăi acea viaţă fericită, fără griji, cum îşi doriseră părinţii, l-au transformat pe Fănel într- un soţ frustrat, care se simţea umilit, devenise rece, preocupat, absent, ascuns, lipsea din ce în ce mai mult de acasă  implicându-se în relaţii pasagere dar şi în afaceri necurate.

         Autorul pare sa-i pregătească Ancăi destinul, dovedind a-i înţelege suferinţa ca femeie, nedreptatea ce-i fusese făcută prin acest mariaj, faptul că se afla în mijlocul unui ghem de minciuni, fiind minţită până şi de părinţi „spre fericirea ei” , şi o aduce din ce în ce mai mult în preajma doctorului Viorel Dobrescu, un medic foarte bun, un bărbat chipeş şi care pe lângă faptul că o doreşte pe Anca, o respectă foarte mult şi cel mai important o iubeşte. Autorul pregătindu-le treptat şi bine regizată o atracţie ce-şi găseşte finalitatea exact în momentul în care Anca, avea cea mai mare nevoie de suport. Salutară decizia autorului, pentru Anca. Ce ar fi trebuit să facă aceasta? Să se agaţe, acum când a aflat adevărul, de ceva ce niciodată nu a avut? Să-şi lege viaţa de baierele minciunii? Nu. Bine gândit...fiecare om are dreptul la fericire.

          Gabi, prietena şi confidenta Ancăi, o femeie frumoasă , plină de viaţă care avea talentul de a o energiza pe Anca şi de a o scoate din stările de supărare şi îngrijorare, dar care nu a scăpat nici ea de ochiul cuceritor şi de avansurile şi propunerile directe ale lui Fănel.

         Autorul ne evidenţiază, o tipologie feminină care este capabilă să lupte cu dorinţa, pentru că lui Gabi, Fănel nu-i era tocmai indiferent, deci cu atât mai mult de apreciat modul în care s-a gândit autorul când a construit personajul, aceasta, luptă cu ea însăşi în numele unei prietenii, dovedind lucruri rar întâlnite în zilele noastre şi anume moralitate, loialitate, tărie de caracter, demnitate. ”„Să-mi trădez cea mai bună prietenă pentru o partidă de sex? Nu cred că se merită şi nu voi ceda.”

          Olga, femeia care i-a lăsat cuceritorului Fănel, un gust amar. Femeia care a îndrăznit să îl refuze. Viitoarea soţie a, „celui mai bun prieten” de mai bine de şase ani. Autorul ne aduce în atenţie şi reversul prieteniei, demonstrată de Gabi. Se poate şi astfel. Olga, însă, îşi demonstrează caracterul, condusă merituos de mintea şi mâna autorului, primind  cele mai frumoase calităţi, mărturiseşte cele petrecute, lui Valentin, înainte de căsătorie, cu grijă însă ca mărturisirea ei să nu constituie un impediment în calea fericirii lor, dar nici să nu se transforme într-o dramă.

          Mariana, o tânără frumoasă, graţioasă, inteligentă ( conform aprecierilor lui Fănel), dar nici de această dată, autorul nu se dezminte şi construieşte un personaj puternic, o femeie care ştie clar ce doreşte, care pune mai presus de orice familia, principiile moralei. Deşi deschide o portiţă prieteniei cu Fănel, dându-şi seama că acesta are nevoie de cineva care să-l asculte, să-l înţeleagă, Mariana păstrează sau mai bine zis impune prin felul ei , natural, de a fi, o barieră de  respect peste care nici măcar Fănel, nu va îndrăzni să treacă. Autorul ne evidenţiază de această dată, acel model feminin care luptă să-şi depăşească condiţia. Deşi avea terminată o facultate de drept, aceasta, lucra ca ospătar. Asta nu a împiedicat-o să spere în continuare, să se pregătească şi cănd i s-a ivit ocazia să-şi susţină examenul pentru intrare în Barou şi să meargă să lucreze pentru o importantă casă de avocatură. De remarcat, momentul în care patronul restaurantului în care lucra ca ospătar i-a cerut să spioneze anumite persoane, cu un anumit statut şi în special, pe poliţist, adică pe Fănel. Mariana îşi păstrează verticalitătea, demnitatea, asumându-şi chiar riscul de a fi concediată, refuză fără nicio ezitare.

         Autorul ne sugerează un destin frumos pentru Mariana, în finalul romanului, cu un om interesant, probabil, cu un alt Fănel ,nou, care să o merite şi care să o facă fericită, provocându-ne şi stimulându-ne imaginaţia.

          Experienţa profesională a autorului îl ajută şi acesta nu se fereşte a expune anumite situaţii, jocuri de culise, ce par a avea protagonişti mici, neînsemnaţi şi care defapt nu fac decât să confirme sintagma: „Peştele de la cap se-mpute!”

    Surprinzătoare, dar binevenită şi pilduitoare, decizia autorului de a-l îndrepta pe Fănel, către şi prin credinţă. Trebuie să mărturisesc, nu am reuşit să intuiesc acest final.

    Aşadar, fără a-l cunoaşte personal pe autor, ci doar din scrierile sale, e-mailuri, citirea anumitor recenzii, pasaje din materialele publicate, nu este foarte greu să mă pronunţ:

     În calitate de cititor, am simţit autencitatea. O trăire autentică ce nu poate fi măsluită, căci ori este autentică ori nu este. Personajele domnului Marian MALCIU te transbordează într-o lume, mai mult decât reală, dându-ţi seama că ai parcurs paginile unui roman doar în momentul în care ajungi la ultima pagină şi închizi cu părere de rău cartea, însă si atunci...autorul ne oferă posibilitatea să continuăm a ne imagina...

    Printre toate ispitele acestui roman...romanul, în sine, constituie cea mai mare ISPITĂ!

    Mulţumesc, domnule Marian MALCIU! Cu respect şi consideraţie, Olguţa TRIFAN!

                                                          Mult succes, în continuare!

Sub umbrela gândurilor,

învăluită în mirosul ploilor

te caut, din amintiri te recompun,

din şapte culori de curcubeu,

privind la Iris şi la caduceu.

Astfel în Roşu te-am pictat

atât de viguros, provocator şi incitant.

Iubindu-ne năvalnic, doi nebuni,

tu culegându-mi roze de pe buze

în spectrele difuze, în zi de Luni.

În suflet cu iubire, Oranj ţi-am picurat,

cu braţul fericirii, tu m-ai protejat,

iubindu-ne sub stele-n nopţi fierbinţi,

apropiindu-ne-n trăiri cuminţi,

trezindu-ne revitalizaţi,

în zi de Marţi.

Doar puţin Galben îţi voi da

să ai grijă de mine, atât, cât să îmi fie bine.

Să nu ai teamă-n suflet ce m-ar sufoca.

Scăpaţi de griji, cu sufletele-alături,

iubindu-ne, pasional, în zi de Miercuri.

Din Verde crud te-oi zămisli,

ţi-oi picura în suflet culori de primăvară,

prin viaţă-n pace şi-armonie vom vâsli,

iubindu-ne-mpărţind totul la doi

când viaţa ne mai dă şi-o zi de Joi.

Un praf de cer Albastru-ţi dăruiesc,

din ochii nopţii, de la stele, din senin,

atâta lnişte ne înconjoară, ce firesc!

Iubindu-ne frenetic, făr’ de reţineri,

în nopţile cu Lună plină Vineri.

Te-oi dezmierda în Indigo

şi-om tot vibra în adevărul absolut,

la unison, vom fi celebrul alterego,

iubeşte-mă-nţelept de tine  îmbată-mă

când Soarele ne ţipă-n geam, că-i Sâmbătă.

Nostalgică, în violet te-oi finisa

să-ţi pun în suflet echilibru şi magie,

Rogvaiv de iubire-om vernisa,

cu tine-alături fi-voi mai puternică

în orice zi, dar şi Duminică.

Piatra

Ascult, departe, marea fremătând,
ca pe-o femeie ce-şi strigă iubitul
pierdut, undeva, în adâncul de gând,
în valuri reci, ce-i tulbură zenitul.

Prin razele ce-alunecă-ntre valuri,
se-aud acordurile unui cântec trist,
durerea iubirii răsună către maluri,
pântec de mare, ce naşte-un ametist.

Piatra, violet, ia strălucire de la Lună,
piatra iubirii, în cer şi pe pământ,
venise-n lume să nu lase să apună,
ce-a fost legat prin sacru legământ.

Îmi bate vântu-n geană silabisind strident,
mă strigă şi mă cheamă-n tardive înţelegeri,
ştiu că pe drumul vieţii tre' să păşesc prudent,
de ce, mereu, mă împiedic în greşite alegeri?

În şoapta vântului se rătăceşte o picătură
de rouă, ce binevoitoare-ar vrea să-mi spună:
’’Omul e bun, dar uneori se lasă stăpânit de ură,
de dorinţa ca tot ce-l înconjoară să-şi supună.’’

Orgolii de lut, captive, în haos şi-n false iluzii,
lovite brutal de viaţă, cu adevăruri goale în cap,
rătăcitoare, bezmetice, printre mistere, confuzii,
când copleşite se-ntreabă:’’Din asta, oare, cum să scap ?

Putem începe de acum, cinsti, purtare-aleasă,
cinstind Prietenia, dar alegând atent prietenii,
oricând să poţi, cu-ncredere, a sta cu ei la masă
cu faţa, în siguranţă, dar, şi cu spatele, să fii.

           M-am trezit  dimineaţă, având pe gene o idee. Se tot plimba jucăuşă de la ochi la urechi, ţopăind de parcă o apucase nebunia. Nu-mi venea să deschid ochii şi nu i-am deschis. Ce credeţi că a făcut draga mea idee? Mi-a şoptit dulce la ureche spunându-mi: “Lasă-te purtată de mine!”

           Am ascultat-o şi am pornit de mâna cu “nebuna” într-o călătorie, ce-mi părea din ce în ce mai dragă. Ajunsă în curtea casei părinteşti, o mogâldeaţă blondă cu părul aproape alb, un moţ legat cu o fundă în vârful capului, cu o rochiţă ce lăsa la vedere jumătate din chiloţelul alb, elegantă foc că de, era mezina familiei! Un pui de om , vorbăreţ, cu un strugure în mână, să fi avut vreo patru ani jumătate. A început să-mi povestească, într-un suflet, de parcă nu mai avea nevoie să respire, ultima întâmplare care se pare a marcat-o profund. « Ştii, pe Tovarăşa mea educatoare, o cheamă Emilia Venin şi ieri nu am fost la grădiniţă. Aseară, a venit la noi, s-a aşezat în genunchi în faţa mea la poartă şi m-a întrebat plângând: “ Ce  ai păţit draga mea , de ce nu ai venit la grădiniţă, sigur nu eşti bolnăvioară?”  În acest timp îmi frământa degeţelele cu degetele ei şi îmi mângâia obrăjorii. » Lacrimile îmi curg, pe obraz, fără să-mi dau seama. Năstruşnica idee mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză. Am iubit-o din tot sufletul pe educatoarea mea. Îmi făcuse un costum popular cusut de mână, cu fustiţă, ie şi fote negre brodate cu fir roşu, atât de micuţe, de nu-ţi venea a crede că-mi îmbrăcau trupuşorul.  Fustiţa este de o şchioapă. Da. Aţi ghicit. Le am şi acum, le păstrez cu sfinţenie.              

               Mă apucă ideea de mână şi mă duce ceva mai încolo. Văd aceeaşi fetiţă cu o rochiţă roz, ceva mai cochetă de această dată, avea vreun an mai mult, ziceai că tocmai a ieşit de la salonul de înfrumuseţare. Superbu-i păr blond primise-n dar minunate şuviţe negre din partea surorii şi a verişoarei,  mai mari cu 14 şi 15 ani trebuiau, musai, să-şi încerce vopseaua înainte de aplicare. Unde poţi să o faci mai bine, decât pe un minunat păr blond? Ce să vă mai spun? În acea zi toate s-au ţinut lanţ. În faţa casei, unde este bucătăria de vară, era o găleată unde se puneau resturile de mâncare adunate pentru porc. Aveau, ai mei, o cloşcă cu pui măricei, zburăţei, cum se spune pe la ţară, care nu aveau voie în faţa casei. Salonul de cosmetică fiind deschis, toată lumea a uitat de pui, de găleată cu resturi, de interdicţii. Fapt este că după cele activităţi, importante, desfăşurate, nouă pui “zburatei” umpluseră găleata, “închinând steagul”. Nu vă mai spun ce a urmat când au venit mămica şi tăticu acasă! Mezina supercosmetizată, puii morţi, jale mare şi botez.

             Eiii, idee, da’ ce-mi faci?  Unde mă mai duci? Ce să spun, Dumnezeule? Nebunii şi talente ascunse. Eram, în aceiaşi vară, pe prispa casei, mămica, sora, fratele şi eu. Ei înşirau tutun pe sfoară, o treabă destul de enervantă şi care, probabil, din cauza mirosului puternic, de drog, îţi dădea nişte stări de somnolenţă. Eu, plină de talente ascunse, cea mai bună soluţie de a-mi salva sora şi fratele de la treabă. Aveam darul de a emite nişte sunete din gât, un fel de rârâială, plăcută unora şi mie dar foarte enervantă pentru mămica mea. Cunoscând acest lucru, când voiau să scape de treabă, mă încurajau să încep. Atât îmi trebuia. Nu mă mai oprea nimic, decât când punea mămica mâna pe mătură iar cei mari, mă luau, unul de o mâna şi celălalt de cealaltă şi, pe fugă, la nucul uriaş din grădină, unde tăticu făcuse un scrânciob din lanţ cu scăunel din scândură. La viteză mare se ducea pe cel puţin zece metri. Ordinul, de la tăticu, era să nu-mi facă vânt puternic, scrânciobul fiind deasupra viei cu araci. Dar el a spus, nimeni nu a auzit. Uite-aşa, ajunsă în scrânciob, în timpul amiezii, în mijlocul verii, sora în spatele meu, fratele în faţă, îmi făceau vânt din ce în ce mai tare, mă bucuram şi râdeam, bucurie mare draga mea idee, dar să vezi minune când au început să-mi crească aripi şi m-am trezit zburând de la mare înălţime! Mare noroc, Doamne, să mai pot astăzi povesti, taman lângă un arac. Cum nu înţelegeau ce zburătoare au în faţa ochilor, vie sau moartă, încremeniţi de “măreţia” isprăvii ce săvârşiseră, m-au dus pe braţe, pe furiş, în casă, spunându-i  mămicăi că am adormit.Unde i-a pălit o hărnicie şi o cuminţenie de se miră şi tutunul şi andreaua ce-i apucase ! Doar privirile li se încrucişau întrebătoare, din când în când, stabilind cine verifică zburătorul, să vadă de nu i-au îngheţat aripile. După vreo patru ore, când a venit tăticu acasă şi a întrebat unde este fata, toţi păreau miraţi cum de doarme aşa mult. Au tras, un pic, de zburătoare şi, în sfârşit, a început să se învârtă elicea, ocazie cu care, cei direct implicaţi, au primit, ca prin minune, dreptul la  o respiraţie normală.