Mâine, lui Moș Nicolae, nu-i dau drumul în odaie.
De-o avea să-mi dea ceva pe-unde, Doamne, va intra?
Cum la bloc eu locuiesc, la centrală mă-ncălzesc,
Nu am sobă, deci n-am coș; ei, atunci să-l văd pe moș
Zgribulit stând în balcon căutând de zor un horn.
De-i cu mâna-n buzunar clar e! N-are nici un dar.
Dar, dacă-n fereastră bate?! Întâi darul să-mi arate.
Anul ăsta nu-i deschid; să stea mult și bine-n frig.
Căci și-n anul ce-a trecut în sac nica n-a avut.
Și cuminte am fost tăt an, însă el, un pehlivan,
S-a scuzat, cum fac toți moșii, că mi-ar fi umplut galoșii
Dar, din motive financiare pentru mine daruri n-are.
A spus: -Am familie mare. De-unde să dau an de an?
Nu sunt moș parlamentar, sunt ca tine, bugetar pensionar.
Pân' și frate-meu Crăciun, asta numai ție-ți spun,
Suferă-n depresie; a ieșit de-un an la pensie.
Hodoroagă-i sania, nu mai are reni la ea,
Sacu-i rupt, nepeticit, nu-i arde nici de cârpit.
Nu mai umblu cum umblam daruri, saci, să las la geam.
Câte rele-s pe pământ nici în vervă nu mai sunt.
Am ceva doar pentru pici, însă, tu nu-i ai pe-aici.
Și-n sacoșa de un leu, pentru tine, nu am nici un dumnezeu.
În secret te-întreb acum, încă mai crezi în minciuni?
Te văd om în toată firea, ți s-a-ntunecat gândirea?!
Nu te mai copilări, nu-ți mai trebuie jucării.
Tot mereu nemulțumită...de-asta ești nefericită.
Vrei și aia și cealaltă, ia mai pune STOP, măi fată!
Mulțumește-te cu zile câte-or fi, multe, puține...
-Moșule, tu mă confunzi, în uitare te scufunzi.
Dai pe mine toată vina?! De-astea se plângea vecina.
Sincer, eu cred în magie. Și-n ajun aștept să vie
Moșul-acela din poveste, iar cu el aștept și-o veste.
-Ei, atunci, stai și așteaptă. O veni vreun moș la poartă.
Fiindcă smiorcăi pe la ușă, ia de ici, o nuielușă.
Să nu spui că n-ai nimic de la moșul tău, bunic.
Și, să fii tu sănătoasă, a spus. Și-a plecat. Și s-a tot dus.

Doar nuiele?!! Fir-ar ele! An de an adun surcele.
Ei, de-aceea, sunt decisă ușa să o țin închisă, dar
Parcă mi-aș spăla galoșii, poate se îndură moșii
Din amara sărăcie, cine știe, îmi vor face o bucurie.
Frec de zor și lustruiesc, cinci ghetuțe pregătesc,
Iar cu drag, muncind din greu, pun tapet cu șemineu.

Asta-s eu, speranță trag. Turtă dulce așez pe prag
Pentru moși. Și-aștept anul tinerel ceva bun s-aducă el.

Veronica Șerban

Sărbători cu bine! Cu drag, Veronica!

Toamna-mi scârțâie la poartă
Mai tristă ca altă dată.
-Bată-te, Domnul, te bată,
Tu ești pacoste curată!

Ce mai vrei? Din ce-am avut
Ți-am dat tot anul trecut.
Nu mai știu din vise câte,
Bucurii, iubire, un munte

Și, ca să nu pierzi ceva,
Am pus tot într-o basma.
Și ți-am dat, toamnă, ți-am dat
Mult, cu vârf și îndesat

Toți bănuții din salcâmi
Ce nu-mi încăpeau în sâni,
Auriul spic din plete
Ți l-am dat. Am dat regrete,

Tot seninul de pe frunte
Și-am păstrat adânce cute,
Iar din cei ce-au fost cetăți,
Ție am dat bucăți, bucăți…

Temerile ce mă-îngheață
Și-o fărâma de speranță.
Am dat lacrimi, mări ai luat.
Ce-ar mai fi acum de dat?!

Sprijinită de un gând
Încercând să plâng, să râd,
Pauza dintre cuvinte
Ție am dat-o; mai ții minte

Seara, când te îmbiam cu vin?
Tu, în schimb ai dat pelin,
Cu un fulger m-ai împuns.
Oare, nu-ai primit deajuns

De-ai schimbat roua în brumă
Și nori negri aduci în spumă
De mă-ncrunt și sunt buimacă,
Și te miri că stau posacă?...

Ieri mă-mbrățișai fierbinte.
Promiteai să fii cuminte,
Dar te-ntorci, te lăcomi iar
Și iar ceri; și mă furi ca un tâlhar.

Fugi, te-ascunde, toamnă hoață,
Nu vreau să te văd la față!
N-am ce-ți da. Hai, du-te, pleacă!
Anu-acesta-s mai săracă.

Veronica Șerban

La bună regăsire, dragii mei!

Prima învățătoare a plecat puțin în ceruri;

Predă lucrul manual, bunele maniere, îngerilor.

Ce degete neîndemânatice ai, îmi zicea,

Nici acul între ele nu vrea să stea, dar pânza…

A luat în pripă papiote colorate din viață,

Iglița*, sucitura* de lână și-acum îi învață

Pe alți aiuriți, cum ca mine cu capul în stele,

Să înșire, doi câte doi luceferii pe andrele,

Să-mpăturească norii, să nu mai stea vraf,

Să șteargă sfinții la ochi de lacrimi, de praf.

Ridică frații mici pân’ la grinda din soare

Cu zâmbetul pe buze strigă: ”Tâta mare!”

De-ai crește odată mai repede, se roagă,

Să vii într-o zi să mă ajuți pe la treabă,

Căci iată, se vaită, e tot mai greu la urcuș,

Dar parcă n-am bază, tu încă te joci cu păpuși.

Te aștept să albim cămașa însângerată a Fiului

Fără lacrimi, să clătim cu apret hainele sfinte ale Tatălui.

Pe pânza cerului avem cruciulițe, flori de brodat…

Dar eu, mamă, mai am de cules din foșnet un oftat.

Veronica Șerban

Nu suntem în icoane pe lângă nici un sfânt.
Pe după umeri strâns nici o bucurie nu ne ține.
Nu suntem refrenul demodat al unui dulce cânt,
Doar părticele de praf din sori suntem, mulțime.

Ne aduni, Doamne, în colecții în sânu-ți ierbar.
Ni se strivesc aripile între frunze prin presare
Și deodată cu noi mușuroaie de vise dispar.
A ușă trântită sună sentința, ori a îmbătătoare salvare?!

Precum cei plecați mă întreb la rândul meu,
Dacă acestei lumi strălucirea a fost cu folos
De ce, iubindu-ne într-atât, bunule Dumnezeu,
Numai o clipă ne-îngădui să ardem frumos?

Supuși fiind mereu la-ncercări, coborâșuri, urcări,
Chiar și la ora asta când adunăm timpul în spinare,
La ce bun să mai căutăm răspuns la întrebări?
Singurul adevăr de știut e, că suntem praf de soare.

Veronica Șerban

Pe unde-i dusă vara, toamna, iarna
Și primăvara, pe unde-i rătăcită ?
Cine le iese-n cale spre a le întâmpina
În pumn cu sare și-un dumicat de pită?

Unde-i pădurea cu cetina ei verde,
Unde-s păstorii, unde-i turma lor,
Unde e cerul? Nici el nu se mai vede
Sub lacrima amară uscată de un dor.

Unde-i izvorul dulce, săltăreț din fire
Ce albe pietre mângâia în fugă,
Unde sunt pașii ce calcă-n șovăire
În căutări de noaptea cea mai lungă?

Unde îți este ia ce o purtai femeie
La horă-n sat sau la cules de vie?
Unde s-a dus din ochi ultima scânteie
Nu-i nici o amintire să poată s-o învie?

Nu mai e bunul lângă prun să șadă.
Nici buna nu mai e cu zâmbetul lipici.
Nu-i nici un câine vagabond pe stradă
De parcă nimeni nu a fost pe-aici.

Unde sunt toate, toate câte-au fost?!
Se întreba copilul renăscut din mine
Cu mânie; rămasă-i căutarea fără rost
Căci le-a furat demult un oarecine.

Veronica Șerban

Domnului profesor, dar nu cu dragoste

Îmi striveai furnicarul de vise din fiecare vacanța de vară.
Penița de aur din condei scuipa cu sânge numai note de doi; corpuri străine, se îndesau în rubrica mică, dreptunghiulară, ca ouăle de păduchi ciorchine stăteau, gata, gata să dea pe afară. Cum naiba se făcea că numai pe teritoriul dumitale se prăseau* nu știam să explic celorlați din jur când uimiți mă întrebau.

Din toată clasa aceea plină de suflete numai eu eram paria; nu-mi intra sub nici o formă pe gât, nici cu forța, materia (ta). Se-închideau toate ușile, domnule profesor, când îmi răpeai verile. Nimic nu mi se cuvenea, nu meritam, nimic nu mi se ierta. Te amestecam printre alte coșmaruri. Cu ce drept? De ce oare pe-atunci eram oarbă de frici? Pentru amărâtul ăla de cinci luptam cu tot felul de fiare, luptam cu toate armele din dotare.

Toamnă după toamnă îți tremura mâna când îl scăpai, o pomană îl vedeai. Minusculul salvator mă propulsa ca un vrăjitor spre viitor pe merit, dar ce folos, de pe urma ta adolescența mea a avut de suferit.

Mă obligai să-mi prind părul în codițe, să port pe frunte cordea. Nu-ți plăcea nici chip de rebeliunea mea; visam să fiu stea. Mă străfulgerai cu privirea până la oase; cu palmele tale scârboase îmi măsurai fusta: speriată îmi uitam vârsta, uitam lecția... grosimea tivului sub împunsături dureroase de ac se subția. Strângeam din pumni peste genunchii uscați de rugăciuni cerșind să rămân așa cum sunt, cu pletele răvășite de vânt, cu ochii plini de senin; te imploram din priviri, lasă-mă om hain, să-mi fie măsură vina când gust din mândrie, să mă judece ea, viața cu înduioșare, nu dumneata. Lasă-mă să zbor, d-le profesor! Altă credință să mă lumine, să prind curaj să am încredere-n mine.

Te-am regăsit, tristă amintire, radiind între ramele unui tablou. Nu știu ce dracul căutai pe lângă Dumnezeu, nu era acolo locul tău. Pe foaia matricolă din liceu numai media ta era toată rușinea mea.

Și astăzi, când ai ajuns vecin cu mama, două alei mai la dreapta, mă încearcă teamă că îi vei tulbura somnul; schimbând tonul ai să-i spui răspicat: ”Fă ceva. Blondinei nu-i prea place cartea. De brațe de muncă are nevoie țara, nu de artiști, cum se vrea ea.”

Acum s-a întors roata. Pentru durerea pricinuită îți primești nota, domnule profesor. Fără supărare, nu te las repetent, imens regret. Nici corigent, îmi încurc cu tine toamna, am altceva mai urgent de făcut. Îți dau nota doi la purtare și te propun pentru exmatriculare.

Cu nestăpânită bucurie te scot din amintiri, tumoare.

Te condamn, tocmai astăzi de ziua învățătorului, la uitare.

Veronica Șerban

Pentru toți ceilalți dascăli am toată stima și considerația!

Se alintau pe covorul de iută al bunicii tălpile goale
călcâiul se îndesa în el, degetele mângâiau țolul moale
erau ca la ei acasă, de ce ar tresări…

nici în puf, nici pe mohair bunica nu mă culca
lăsa pisica să-mi lingă mâna până se sătura
eram eu mai pisică decât ea, de ce aș fi tresărit…

toamna se ascundea în pod lângă Hopa-mitică,
îl găseam doar pe el vara următoare ghemuit într-o ulcică,
ea dezghioca nuci, suna clopoțelul, ca frunza tresăream…

într-o zi bunicul a plecat să sape o fântână în cer;
nici azi nu s-a întors, din senin a căzut un fulger,
în somn toate copilele din mine au tresărit…

moartea venea în toate anotimpurile la cules;
adolescenta, tânăra femeie, mama unui univers,
în noi dureri tăvălea prin tăceri adânci tresăriri!

Veronica Șerban

E ceas de iunie cu flori de maci
Când firul ierbii mușcă de călcâi,
Când toate buruienile sunt vraci,
Iar lângă ele tronează zâna păpădii.

E ceas de iunie, e ceas de sărbătoare.
Zâmbiți, pe lângă prunci, părinți frumoși,
Zâmbiți copilului, cea mai gingașă floare,
Și mulțumiți că sunteți norocoși.

E ceas de iunie; să plouă cu iubire
Cum mai mereu să plouă ar trebui
În lumea asta aleasă, într-o zăpăcire
Inunde-vă lumina din verbul a iubi.

Veronica Șerban

La mulți ani, copilule, oriunde te-ai afla în lume, indiferent al cui ești!

Asmut întrebarea ce n-are răspuns.
Și hărțui urcarea ce-i doar numai dus.
Și caut pricină că timpul, vai!... trece.
Și sudui întruna, desfac firu-n zece,

Turbată alerg, scârbită-s de zgomot.
De-ar fi doar o toană, dar asta nu-i tot.
Și plâng și mă zbat și-s foc de furie,
Mi-e tulbure mintea de-atâta mânie.

Prin gânduri război, nici vorbă de pace;
Armură de piatră vrea trupul să-mbrace.
Dă-mi, Doamne, o mască, sătulă-s de Uf!,
Căci sufletu-i plin de-al vieții năduf.

În vaiet șcrâșnit îmi culc speranțele-n vise,
În zori, la trezire, le văd năruite, ucise.
Mi-e ciudă pe mine, dușman îmi sunt mie.
Fă, Doamne, ceva și stinge această stihie!

Veronica Șerban

Când ai să mă dezvelești cu privirea
sub carnea mea
o să-mi rămână la orizontală coloana
catargul pietrificat cu inele unul lângă altul
după care se va înșuruba rădăcina de pir
o să te cert
că m-ai pierdut din ochi
și nu mi-ai răsădit în inimă un fir de trandafir.

Când ciocanul îmi vei suda de nicovală
scărița va rămâne pentru furnici
ele nu cunosc frici
nu sunt sensibile ca mine la muzicile pământului
socializează
îmi aduc vești terestre
pășesc atent peste pletele despletite
traversează prin orbite golașe
grăbite depun mormane de oă sub fruntea mea boltită
iar prin sângele lor incolor
să nu te miri de mai respir.

Când o să-mi desfaci brațele din umerii ascuțiți
o să vezi cu regret
ce claviatură albă o să rămână
pentru degetele unui viermănar*
să-mi umble în sus și în jos
de la stânga la dreapta
dar ce folos
că el nu știe
ce sunete scoate această unealta ce am fost.

Când o să-mi desfaci picioarele
o să-mi tremure genunchii ca la prima întâlnire
o să-mi dea privirea în bâlbâială
zâmbetul o să se mute aiurit într-un colț de coșciug
căci tălpile de mult uitat-au
sărutul dat apăsat lutului
iar când pulberea fină de praf ce-a rămas
sub unghia copilăriei
se va ascunde lângă o tulpină acră de păpădie
atunci o să-ți fac în ciudă
prin persistența ei că încă sunt vie.

Când o să plec cu nedumerirea
la ce ai putea să mai faci cu atâta albastru din ochii mei
în cerul tău
după ce o să-mi rupi una câte una falangele
precum petalele de margaretă
întrebându-te
mă iubește, nu mă iubește
numai eu voi rămâne într-o continua mirare
fără răspuns la întrebare
dacă mai pot sta la dreapta ta
chiar dacă știu că pot fi orice.

Când o să-mi săruți pântecul,
gaura neagră în care măceșul și-a înfipt colții,
o să-mi plângă sânii
în două movilițe de pământ
din care își va trage seva un smoc de iarbă
te sigur că o să-mi iasă printre dinții încleștați
pentru ultima dată
ceva de dulce
și nu o să te iert
că m-ai făcut femeie.

Veronica Șerban

Hristos a înviat!

Taina spălării

Mă pot eu, oare, apleca

atât de dulce

atât de jos

până la pământ

să pot cuprinde

să pot spăla

noroiul, praful

altor tălpi

cu toată inima

spre curăția altcuiva

fără a-mi păsa de murdăria

de pe încălțarea unui careva

când îmi vizitează casa?

Sunt eu în stare

să pot sta

atât de aproape

încât să pot îmbrățișa

cu toată dragostea

făptura altuia

mai presus decât făptura mea?

Mă pot eu oare dezbrăca

de hainele trufășiei

am eu puterea de a renunța la pâinea și apa mea

cu bucurie

să pot dărui altcuiva

ce am primit

cu dărnicie

fără a întreba

ți-e sete, ori ți-e foame?

Mă pot eu rupe, oare,

de toate visele netrebuincioase

de planuri, de dorințe absurde

năzuințe deșarte

de toate treburile inutile

pot eu învăța a îngenunchea

a mă apleca și mai mult

să șterg picioarele unui rob

așa cum ai făcut Tu, Mântuitorule,

înaintea fiecăruia

cu toată smerenia,

uitând de mine

călcând pe mine

fără a mă rușina

spre a mă înălța?

Crezi că pot învăța taina

acestui lucru dumnezeiesc,

pe care nu-l pot pricepe acum cu gândul-

atât de ușor pentru tine

dar atât de greu pentru mine-

tăcând, jertfind-mă, uitându-mă, biruind piedici, iertând și

acoperind neobișnuit totul cu dragostea mea

fără să mă îndoiesc o clipă

că într-o bună zi voi primi aplecarea Ta?

Veronica Șerban

(Foto: Sursa internet)

Vântul suflă-n muzicuță
Blând dând tonul la-nflorire.
Vin cocori să-ți dea de știre,
S-a-mprimăvărat, măicuță!

Din călcâi până la coate,
Îmbrăcându-te-n petale
Mov pe trupul dumitale,
Cresc zambilele moțate.

Ieri, din firul tău de geană,
A zvâcnit o panseluță.
S-a-mprimăvărat măicuță!
Cât credeai că ține-o iarnă?

Nalt cât tocul la ghetuță,
Fiul pirului cel rău
Îl ții azi în locul meu
Strâns la sânul tău, măicuță.

Și-am bătut cu pumni în lut:
S-a-mprimăvărat, măicuță!!
M-a certat o urzicuță,
Cum făceai tu mai demult.

Și-am strigat la tine, mamă,
S-a împrimăvărat, mă-auzi ?!
Mi-a răspuns cu ochi uzi
Via, că la tine-i frig și iarnă.

Veronica Șerban

Frunzulică de urzică
Auzi cucul cum se strigă
Tot pe nume, tot pe nume,
Parcă-ar fi singur pe lume.

Șade trist pe ram de nuc,
Cum stă-n codru cel haiduc,
Nu-i răspunde nici o cucă*,
Frunzulică de urzică.

Cucul, fost-a uliu iarna,
Dar acum schimbându-și hrana
S-a schimbat pasărea-n cuc.
De-aia strigă ca năuc.

Cuca* lui i-o da de știre,
În zi de Buna Vestire,
Limba că și-a dezlegat
Și s-apucă de cântat.

Cucul și aleasa-anume
S-or striga-amândoi pe nume
Când o înfrunzi și nucu':
Cu-cu, cu-cu!

Veronica Șerban

(Foto: sursa internet)

În calda primăvară toți pomii, ca nebunii,
Au explodat în floare; din urmă vin salcâmii.
Alt gust ar-vrea de viață să prindă firul ierbii
Când peste ea în turme păși-vor mândri cerbii.

Vin ciutele-nsetate să se-adape, una câte una,
Pe sub copite sprinten tot răscolind țărâna.
Plâng sălciile bătrâne, de mâți* se-apleacă grele,
De-așa o fericire nu-și mai încap în piele.

Izvoarele năvalnic se dau de-a berbeleacul.
Din sâni urzici năuce scot la iveală leacul.
De dragoste-și vorbesc narcisele în cor
Când pe deasupra trece un fluture în zbor.

Parfumul cel mai pur plutește-n dimineață.
Să fi făcut azi noapte Preabunul o dulceață?!
Cuminte adânc inspir, admir și mă tot mir
Din care loc furat-a primăvara Sfântul mir!

Uitând că-i zi de lucru, în haine primenite,
Prin raiul pământesc, lipsit de încălțăminte
Truditul Dumnezeu se-ncumetă să iasă la plimbare
În miezul dimineții crezând că-i sărbătoare.

Veronica Șerban

(Foto: sursa internet)

Un copil al tău sunt, Doamne,
Tu m-ai îmbrăcat cu toamne.
Cât îmi dai din primăveri
Strâng în suflet mari averi.

Ai sădit în mine-o lume
Ce-ndrăznește-a face, -a spune.
Aripilor le-ai dat zbor,
Doar în inimă-ai pus dor.

Când învii verdele-n frunze
Cântec îmi strecori pe buze
Și, să simt că-s tot mai vie,
Drag mi-a dat de poezie.

Și tristeți mi-ai dat sub cer.
Eu, copil, învăț să sper.
Cugetând că-s muritoare
Ce mi-aș mai dori sub soare?

Lumii care mă-nconjoară
Nu-i da chip urât de fiară;
Nu-mi da mie-n frunte stea,
Îmi e bine-n lumea mea.

Un copil al tău sunt, Doamne,
Iar în piept o sete, o foame
De cuvinte mi-ai stârnit;
Doamne, m-ai înavuțit!

Veronica Șerban

La mulți ani, Poezie!

M-am procopsit cu-un car cu amintiri,
Numai de el mă văd preocupată.
Brusc respirația mi-e scurtă, șuierată,
Mi-e tot mai greu să fug de ispitiri.

Am o relație intimă azi cu cerul,
Dar de pământ cu trupul sunt legată,
Îmi ia în grijă câte-o nestemată
Iar eu rămân să fac pe grănicerul.

Mă-nvață frica să devin o hoață,
Să fur mă-nvață extazul dintr-o clipă,
M-așteaptă o albă pagină într-o risipă
Să-i dărui ei tristețea ce mă-nhață.

De frigul morții mă vindecă iubirea.
Mi-alină gândurile rămase pentru vii,
Când dramele le schimbă-n comedii
Cu bucurii ascunse o răsplătește firea.

Veronica Șerban

(Foto: sursa internet)

Întinde mâna și trage norul acela mai deoparte
Nu vezi că s-a făcut atât de noapte
Încât nici umbra nu mai știe de cărare
Și nici de unde soarele răsare?

Și ploaia, ploaia dă-o peste fruntea unui munte
Cheamă un vânt câinos să o asmute;
N-o vezi cum fulgeră? N-auzi cum tună?
Uitat-am cum arată vremea bună.

Ridică răsăritul în vârfuri de picioare.
Iar asfințitul, mută-l mai la vale.
Dezgheață sângele, mai dă-mi din neastâmpăr
Și strânge-mă cu drag pe după umăr.

Mai înflorește-mă și-acuma la sfârșit de drum
Eu nu mai pot și nici nu mai știu cum.
Mai ține-mă năucă, nebună, să mai iubesc o dată
Tu primăvară suavă și catifelată!

Veronica Șerban

Zgândăriți de-o rază caldă,
dându-și coate sub zăpadă
Ghiocel și Ghiocea
simțind că le vine vremea,
n-au răbdare să mai stea
pe sub plapuma de nea.

El timid, ea în papuci,
amândoi un pic năuci,
se privesc nedumeriți:
- Oare-om fi bineveniți,
sau, sosit-am timpuriu?
Tot privind în jur, sașiu,
spune tânărul: - Nu știu!
Baba Iarnă încă-i ici,
încălțată în opinci,
nu se-ndură să dezbrace
ale ei zeci de cojoace.

- Știi ce zic, măi, Ghiocel,
să chemăm un vânticel.
Tot pe brânci s-o ducă el
scuturând-o încetișor
de zăpada mieilor.
Să se facă luntre punte,
dar s-o ducă-n vârf de munte.
Simt parfum de primăvară.
Simțurile nu mă-nșeală;
noi, să ne vedem de treabă,
nu e timp de stat, e grabă!

Tremurând din clopoței
pe Zefir chemau la ei -
un puiuț de vânt călduț
ce zburda prin cer desculț -
aerul să primenească
în delir tot să-nflorească.
Prin brândușe, viorele,
cald zefir da iama în ele
și prin nori săpând tranșee
le aprinde-n curcubee.
În livezi, prin cer, pe drum
prinde-a-mprăștia parfum,
prin caiși și prin cireși
ca smintitul dă în iureș
să-i grăbească pe cei leneși.
Trează, o salcie pletoasă
ce din fire-i norocoasă,
mai cu moț în lume scoate
mâțișorii ei, de lapte.
Într-o zarvă de cirip
tot văzând că nu e chip
să mai lenevească neam,
îmbrâncindu-se pe ram,
dau să caște somnoroși
gemeni, mugurii pufoși.
Domolindu-se puțin,
zvăpăiatul de zefir,
soarbe-n fugă un suspin
de pe buze de copilă
zăpăcită fără milă
prima oară de-o idilă.
Și cu-o ultimă sforțare
peste fire, peste floare,
vaporosul fir de vânt
varsă soare pe pământ.

Fericiții ghiocei
schimbă zâmbete-ntre ei:
-Bună treabă, surioară!
De-acum, poate să apară,
mult iubita Primăvară!

Veronica Șerban

(foto: sursa internet)

Azi mâna îți miroase acut a poezie,
Pe fiecare deget îți saltă îndrăzneț un vers
Ca mieii cei zburdalnici ce saltă pe câmpie,
Cu verbul a iubi clădești imensul univers.

Și ce frumoși sunt ochii tăi albaștri...
Cu tot seninul calm pământul invadează,
Nici nu-ndrăznesc să-ntreb la ce visează
Când pe ai mei îi știe cei mai aproape aștri.

În palma ta cum o poiană fermecată
Secundele-n-adins se lasă pe tâmple sărutate.
Mai leneș timpul se vrea împins din spate
În așteptarea destrămării bucată cu bucată.

Nu-i strigăt și nici suferință prin cuvinte;
Din pumnul strâns iubirea o împărți frățește,
Mai mult ca tine nimeni nu iubește
Această primăvară ca o ciută blândă și cuminte.

Azi mâna îți miroase bogat a poezie
Nici vântul nu o-încearcă cu o adiere,
Doar luna un răspuns la întrebare cere:
Cum, oare, de poți trăi în așa armonie?

Veronica Șerban

La mulți ani scriitorului astăzi de ziua lui!

De cum zorii s-au ivit
Mândre fete au împletit
Un fir alb curat de nea
Şi-altul roşu catifea.
Răsucit-au fir de dor
Într-un şnur de mărţişor
Să vestească el pe seară
Că e timp de primăvară.

Îl aruncă hăt în zare
Înspre păsări călătoare
Să ne ia negrețele,
S-aducă albețele.
Îl leagă de-un trandafir
S-aducă noroc nu chin,
De deochi să ne ferească
Viața mult să ne iubească.

De femeie, de bărbat,
Șnurul să fie purtat.
De pruncuț din legănuț,
De măicuță, de tăicuț,
De iubit şi de iubită
Până iarna-i biruită,
Până cucul o cânta
Şi cireşul s-o-nflora.

Mărțișor, drag mărțișor,
S-aduci soare tuturor.

Rod adu, drag talisman,

Acum la-nceput de an.
Și lumină și căldură,
Voie bună în loc de ură,
Sănătate și iubire
La toți într-o fericire.

Veronica Şerban

Vă doresc tuturor o primăvară împodobită cu iubire, bucurii, sănătate și lumină!

(Foto: sursa internet)