Deși e primăvară, se simt ultimele zvârcoliri ale iernii, ploi reci, vânt surd ca un țipăt rămas fără cuvânt, frig mai intens decât atunci când ninsese și făceam fotografii pe malul Dunării, ceața ce se-ntinde dincolo de fereastră mă sufocă și nicio rază de soare nu mai străbate norii plumburii. Abia au înmugurit copacii, îi visam împodobiți cu fluturi viu-colorați, cu albine vioaie ... și acum ... parcă ar vrea înapoi, la adăpost, în scoarța caldă a copacilor.
Se închide discret pleoapele zilei, cufundând orașul în întuneric. Cerul morocănos s-a certat azi cu lumea și a vărsat lacrimi discrete pentru noi, cei care suntem de-o vârstă cu el , pentru cei care am uitat sau nu am mai fost în stare să o facem, peste zidurile începute și neterminate, peste oameni indiferenți, crispați, grăbiți sau aplecați de poverile purtate cu stoicism, peste copacii cu ramurile dezgolite, răzvrăte, crispate... Tăcerea se întinde epidemic peste lume ... Cerul a coborât mai aproape de noi...
Totul e viu ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Credeam că e un joc menit să alunge plictiseala în serile reci de iarnă. După săptămâni de ninsori abundente și ger, soarele a dat buzna peste lume, era nefiresc de cald, ca și cum primăvara sosise peste lume pe neanunțate. Zăpada se transforma treptat în râuri, lăsând pe alocuri pământul reavăn, pregătit pentru ivirea primilor muguri ai iubirii de viață. Când ți-am întâlnit privirea ... atât de senină, seducătoare ... o serie de contradicții s-a iscat în sufletul meu. Parfumul meu de iasomie anunța primăvara înfloririi depline ce s-a revelat cu primul sărut așternut pe buze, cu prima îmbrățișare, cu prima cuibărire la pieptul tău, cu amintirile depănate despre copilărie. Am întins mâinile unul spre celălalt , le-am împreunat și, flămânzi ca felinele sălbatice, ne-am luat porția noastră de viață, taina divină, frânturi de fericire menite să recompună întregul pierdut în ecourile vremurilor. Iar când ne-am retras în acel univers minitural, protector de privirile indiscrete, am înțeles că trebuie să îmi închin sufletul ție, iubit suveran. Mi--am așternut în calea ta, ca niste fire timide de iarbă nouă plecate sub adierea vântului, sau poate ca petale fragede roz-pal sau alb-violet, trupul și sufletul, cuminte , inocentă, femeie deplină.
Ne-am dat jertfa pentru un rai doar al nostru, pe pământ, acasă, în locul copilăriei regăsite prin poveste, loc râvnit de imperii, loc al opulenței și al decadenței, al hoților de suflete și al vagabonzilor visători, locul păcatului dulce cu trupuri de femei frumoase.
Ai plecat departe, valurile mi te poartă în larg. Cu fiecare zi ce trece se adâncește în mine dorul de tine, focul pe care l-ai stârnit în mine arde mai intens, răscolește în mine sângele, amestec de lavă și cenușă. Rătăcesc în căutarea sărutului tău, a mâinilor tale strângându-mi umerii, răscolindu-mă, încerc să îmi organizez viața și mi se pare că nimic din ceea ce mă înconjoară nu are sens în absența ta. Cuvintele sunt din ce în ce mai puține, privitea cade pe lumina pală răsfrântă-n oglindă, pe aripa lipsă, pe golul din pat, pe sângele scurs ca o promisiune de a-ți aparține. Simt cum mă cauți, plină de întrebări nerostite,, de-ntâmplări netrăite, de placer încă nedăruite…. Ține minte, orice călătorie începe și se tremină acasă.. Eu am rămas pe țărm, așteptându-te să te întorci acasă. Nu contează cât aștept, eu nu voi număra clipele, orele, zilele, doar nopțile în absența ta, pentru că timpul meu și al tău se măsoară în fericiri trăite. Știu că într-o zi vei reveni. Și atunci trupurile noastre vor fremăta de emoție, ne vom contopi unul în celălalt, vom fi un trup împletit, cu raiul în noi.
-->