(Lui Paul Rotaru - semințele pocăinței)

roata hamsterului unge morții perfect 

plecările spărgeau în mine un val de o carne flămândă

chiuretată de-un azi prea sticlos

mâine încolțește timid

sub un aisberg 

potopul asurzește aerul din pupilă

în gamelă credințe vechi prind iz de mucegai

mirele calcă apa trupului precum un mesia căzut din icoane

nuntașii ca și păsările fură toți zorii căzuți în pliuri

de neîncepute ape

arunc buchetul pe urmele celor care am mers

și-am tot mers

valea plângerii mi-a încrețit buza

dinți sălbatici înfierează apocalipse de seară scoase la licitații

pasărea-liră scoate imperii din colbul genunii ruleta sângelui

câștigă sau pierde ursite

cert vântul că nu-i destul de sărat n-am nevoie de ochi matlasați cu tenebre

marea își face prea mult loc pentru un somn inodor

răsar păduri în cauc de memorie le las să picure peste orașe pustii

nasturi care încheie hainele morților

nuntașii se strâng precum o cheie sol în sămânță

curcubeiele au atins temperatura maximă

străzile

își etalează albul privirii din talpă

moartea întoarce brazda oaselor

în fânețele vieții se coace un timp fără ochi

*dihotomiile arterelor*

după ce s-a dovedit că nu pot folosi optim nici carosabilul
nici trotuarele
pentru necesarii pași ai vieții
mi-ai spus să plec acasă

strada nu-i pentru cei cu tălpi prea subțiri

aici
din orice direcție
ziua se rulează doar pe banda sulfurică

bordurile iadului
sunt ușor accesibile doar pentru cei ce i-au pus inimii
blacheuri

dintr-a mea curg păsări cu silabe aprinse în cioc

*balaurul dintre mine și mine*   

nu-mi găsesc centrul de greutate
reproducerea perfectă a adn-ului planetei eșuează patetic
când dumnezeu uită deschise ferestrele nopții
și ce sunt
mototolește haotic pliurile sorții

tălpile nu se umplu de lut
până nu adoptă toți morții cu pașaport de azur
mâna cade peste falia clipei fără să-și coloreze monștrii și epavele
nevăzuta ghilotină stă gata să cadă și să-i fure azurului
culoarea mea de duminică
nici mersul pe valuri nu-mi ieșea convingător măsura tăcerii
era firul de nisip în jurul căruia povestea adâncului
dospea misterului perla
să-mi îmblânzească frica de ape peste curbura sânului pastelat de alge
sirenele își trag pudice undele
pielea mea nu-i strică văzduhului simfoniile chiar dacă i-au fost încătușate
furtunile și albatroșii dinamitează
cuiburile somnului

doar o singură viață mi s-a dat să-mi pot însuși codurile materiei
și o singură cheie

iubirea

 *cocoașă de spațiu*

alergarea lui nu se bazează pe călcâie
nici pe numele lui casant
glezna lui nu pivotează din lut pentru a găsi inimii
centrul de greutate
soarele bulimic din plex uneori îi mănâncă timpul fără să lase vamă luntrașului
bornele cuvântului nu-i umplu urmele
planează ușor ca un vis împănat de ape ne-ncepute

poetul iese din hărți mototolite de sânge și oameni curat
precum o afrodită din mare

umbra lui
un curcubeu interzis celor cu tălpi oțelite de gravitație

prunc inocent duce-n cocoașă un spațiu prea înțelept să nu-și înghită pragmatic
copiii
o novă i s-a strecurat între coaste
și-i zdrumică ficații

alergarea lui spre nicăieri
un pistil în mojar de miracol zdrobește orizonturi în afara ochiului
și râde în buza tuturor când limba-nfășoară infinitul

poetul este un vultur ce sapă-n abis imperiale culoare de zbor
pentru o aterizare sinucigașă perfectă

*ei și noi – ca o injecție letală*

 *aripa care-mblânzește abisul*

stenic

organizez picnic la marginea ochilor

recalificat șarpele scrie sulfuric în pupilă despicată iluzie

atâtea geneze au eșuat în furtună   

strivite de coasta neantului

soldații întorși din războaie

numără steaguri la o margine de ventricul

câștigul centralizează expirația humei

concluzionează

magistratul celest

îngenuncherile inevitabile

muiate în ruguri s-au făcut icoană

înrămate de iureșul sângelui

văzduhuri ocultate clocotesc în aripa gândului

irup înălțări  

ispita     

plachează magistral bunele mele intenții

a mă strecura nevăzut printre valvele rotitoarei vieți

într-o plutire domestică

devine aproape o imposibilitate

fără coacere brumărie

fermecate de apa oaselor

mâinile alunecă pe albii tocite nici un dragon nu mușcă din palmă

argintul trădării

pe vatra inimii doar sângele arde cu flacără albă

dar câtă culoare ne-ncape când pe rugă plutim dincolo de toate oglinzile

valului

misterului îi deschidem arterele

și ne bem din buza destinului cu-aceeași ardoare

de verde

*din când în când e bună o rătăcire*

declar dizidență perpetuă în buclă atemporală

să extragă megabiții îmbrățișării sălbatic galopează mâinile

nu-mi pune pe umeraș emoțiile extrase din foșnetul pielii

vor zvârli din copite nu vor îngădui

să li se neteazcă strigătele nu li se potrivește ținuta protocolară

sub dungă coastele n-ar putea să absoarbă în ritualuri incestuoase porția zilnică

de meteoriți trupul meu refuză aderența la elipse

perfecte

îi place (necesitate imposibil de înțeles pentru tine) să întoarcă pe dos

supernovele

după ce le-a băut exploziile cu înghițituri mici

rugăciunea îmbracă forme inedite când se-adapă din sursă

de prea multe ori sărim pârleazul edenului clandestin

într-un du-te-vino isteric

de-a viața a moarte în tuturora pe margine

parte ca și întreg carnea s-a transformat în hartă meridianelor veșnicirii

metafora din urma buzelor are gust astringent de lamâie când vrei

să-i colectezi imploziile pentru taraba

din pântece

ars în dorință fără umbrare unde s-ascunzi neputințele de neatins ca o rană

uneori rufoase coperțile humei ne lasă inima

la vedere pulberea de stele provine de la bisericile incendiate neiertarea

de mine își cere tributul zilnic împovărează sângele

cu leșuri neplânse de nimeni

în ramificația arterelor se mai șoptește încă subversiv de culori ieșite din matcă

în verdele vertebrelor mele afișele companiilor ecologiste făceau vorbire

de-o epidemie arhaică de iubire

în toate formele de materie un scurtcircuit planetar cauzat

de-o dragoste fără ochi gură sau brațe

(nimic de-apucat gustat sau văzut în scufundarea fără măsură și condiții)

doar rotunjirea ce rostogolește-n celule sunetul fără vibrație al luminii

fără vierea tuturor morților și înălțarea prin stigmate nimeni nu se-ncape pe sine

(plătirea în sânge a pupilelor văzătoare e de la sine înțeleasă)

oricâtă iertare i-ar curge prin vene

între carne și eu o genune

pe post de fibulă celestă un înger prinde mantaua de flăcări

pe umărul zborului

pironul așteaptă

care novă ți-a ascuns în marsupiu strălucirile

mă-ntrebi

știu ochiul meduzei nu se înfruntă fără oglindă chiar dacă râzi ca un zeu

prea multe ruguri am îndesat între coaste

nu pentru vulturii lui zeus și grătarele de week-end

aprind zilnic focurile celeste

deși ați dat drumul elefanților în vitrina cu porțelanuri din atrii

pun în batistă de rouă furnalele

(nu vreau să merg pe căile îmbălsămate ale plângerilor la UE)

smogul din sărutul de iudă îl înnod într-o lacrimă costumul efemerului nu-i etanș

prin fisuri largi cât o viață

poate să plouă crematorii în mine atenție să nu astupi izvoarele

în caz de urgență pe frecvența unui fulger

îmi poți asculta inima 

mergând pe șosele cancerigene

nu-i suficient doar marcajul de ceruri

dezleg umil genunchiul din piatră pupilele de flăcări

le pun în rastel pentru generațiile următoare

nu mai întrerup orgiile de bezne

în șanțuri n-am să curg ruginiu pentru o poleială

scorojită de țipăt

pipăi ecoul neantului din mine

pașii 

decopertează geneze

nu-mi pasă

orizontul geme lezat în privire

vitrina lumii e mătuită

dezleg furtunile din mine

deşerturile folosesc dialectul albatroșilor   

dragostea nu mai cerşește umil secunda normalității

extrag rădăcina pătrată a timpului

azurie

transpiraţia îmbrățișării deapănă febrele pielii

desfășor piruete în glezne

în călcâi de genune își duce ahile destinul

gheizere râd în artere

ciocăn cu degete fără de umbră

în uși care ți-au încarcerat spaimele  

urzeala spațiului începe să gliseze

abis

mușcă

gura lunii flămândă

omoplaţii dorurilor striați de voluptăți friabile

aripi de foc scrijelesc pe sinapsele gesturilor

peceţi de veşnicie

flori de ruguri împodobesc porţile de intrare

în atelierul fără greutate al inimii

dalta ciopleşte în mine chipuri 

alesul

vulcanii argintează sub talpă

nopții

moire virgine

cină de taină aduce un licurici

frâng pâine sacră

iubire

tuturor mă-împart!

adun cenușa din vitrina lumii intru trei ruguri construiesc o punte

mă respiră catatonică  iertare și-o iubire oarbă

somnul îmi cangrenează rana curată  de-a fi  suflu peste mormite îmi caut chipul ne-ncătușat de vreme

să Te pot locui sparg dinlăuntru pereții locuirii mele zi după zi
îmi spun  sunt în toate bulboanele ce mă leagă de porți de genuni și de astre  

nu trebuie să traversez oceanul să pot purta pupila de sărbătoare

arterele mele transformate în păsări vin de la izvoarele sacre
cu lumina lipită de zbor cad în brațele tale părinte împărtășire smerită din curcubeie

infinitul licitat de magie de efemer respiră viduri beatifice n-am nevoie de ochi să înșir perle

pe țesătura destinului

nu trebuie să fac nici un pas în direcţia Ta deschid privirea interioară  
scufund strălucirea de nepătruns a tainei de-a fi

botez o înviere în fiecare smerenie respir ating în mudră erupția de stele de sub frunte   
multiplicat doar Unul mă sărută taina înveșmântează în armonie

trezia mea târzie culeasă din minutarele sfărmate serenitatea îmi umple pocalul

încrucişez a îmbrăţişare mâinile 
totul arată că din mulţime tot chipul Tău reverberează veşnicia din mine

iertare că poate nu iubesc de-ajuns între două uitări programate inima țipă

odihnesc lumea în mine încă o respirație arde de sete

nu are vindecare beția de-a fii în lumină  

adun cenușa din vitrina lumii toate rugurile și-au ocultat clocotul din sânge

în pelerină de crepuscul frâng rugăciunea în mine pâine harică

mănânc  
şi cânt: suntem Unul în tot
sunt

să experimentezi finitul  eşti pe cruce

furtuni într-un pahar cu apă atâtea griji  grea lespede  pe noi apasă

fulg de stele sub degetele adunate-n mudră

o pasăre măiastră cu rugurile aprinse-n zboruri desenează sub limba sorții

portative

un boţ de humă port a.d.n.- uri  de lumină în unghie de spațiu las urma mea de flăcări

necuprinsul se  caută ne-ncetat în mine știu bine nemurirea s-a comprimat în clipă

precum în scoică tot oceanul cântă

vastitatea fiinţei împarte respirația în două

obsesii roşii îmi lichefiază fruntea

tu eşti pe cruce   

sub vini şi neputinţe grele pironul îmi sfârtecă-ntruparea

ghilotină

de spaimă şi durere verdictul fiecărei clipe

de nu am ancoră în Tine pădurea copacilor cancerigeni

îmi soarbe oxygen  din vene

gura mea avidă întoarce-n veșnicie cer nou răscopt în epiderme

muzeu deschis în curcubeie

învierea

crucificat de ură  lumea pare să Te uite și să moară

cuvintele-s nebune de-n ruguri nu-și aruncă ochiul pendulul și-a terminat rezerva de minute

nu am decât o viaţă la bătaie să aflu înălțarea periferia fierbe-n înțelesuri oarbe  

de pe cruce omenirea încă soarbe oțet de îndoială

golgota-i  aparţine nu și asumarea răstignirea nu-i apă de  gură pe roata olarului noaptea se-ntinde

din piroane învierea curge ca ploaie acidă

peste cei ce-au îngropat cerul în carne

gura știrbă a infinitului a împietrit într-un rictus

așteaptă

Căinţă

a trecut înaintea mea

sub buldozerul sulfuroaselor griji
drumul crucii s-a nivelat
doar abisul ar mai putea urca un zenit prăbuşit
la bursa valorilor
năuc
mă caut în spaţiul gol dintre coaste
ochiul ciclopului întoarce arsură păgână
în vertebrele vântului care-mi înoadă sinapsele
pleacă apoi să mai liciteze o răstignire
rătăcită în cutia pandorei

calc peste amintiri

şi sânge îndoit cu golgote îmi curge din talpă
cerul îndoliază învăţătura ce-am risipit-o în ţărână
şi-am închis-o în criptă

într-un târziu de viaţă umbroasă turla bisericii

apleacă noapte peste ţintirim

mă frige pielea inimii când mă plec în rugăciune
şi plâng

de ce n-am avut puterea să stau
lângă Tine pe cruce?

  ACUARELE ÎN ETER

* dedicată poetei Mihaela Meravei *

vorbeam şi ţiparii consoanelor

strecurau râuri galbene între vertebrele decalcifiate

a zilei lucrătoare

colţii de haită a întâmplării de-a fi

respirare de piatră

aburii veşniciei ridică armură

în care silabele răsfoiesc măştile din pupilă

dirijor măiastru dă voie vocilor să fibrileze

clar-obscurul pielii mele când atinge buzele efemerului  

şi-şi desenează galaxiile

minutarele verbelor încep să se scurgă

de la sămânţă spre muguri

înşiruite-n coloană

cuminte strâng în pumn de vânturi undele vorbelor

le împletesc violete cosiţe de ileană cosânzeană

şi-nvăţ să brodez

straie de lumină cuvintelor

înainte de-a le arunca în creuzetul genezelor

să te apăr de tristeţe

vezi părinte cât de frumos ţi-am împodobit veşniciile?

Izvor descântat

*Viorelei Codreanu Tiron*

un ţipăt de-albatros digerat de furtună

o zână căzută
pe un nimb de zenit
orologiul carnivor al sângelui devoră
cuspidele beznei

nimicul cere tribut zilei să-şi resoarbă

esenţele

regurgitează  spaţiul
geometriile în alte arabescuri nimfomane
sună din elitre octave gestante
coasta nudă a răstignirii

face implozie în respiraţia pielii

îmbrăţişează veşnicia friabilă

înălţarea în clipă

nu mai întreb
de câte ori se mai crucifică pruncul
timpul răscumpără tot ce-am stocat

în piramida vertebrei

camera secretă a inimii rostogoleşte sfere

atingerea materiei

magnetizează literele în tăcere

sub ghilotina privirii

identitatea şi-a golit garderoba

fierb în vene gheizere
pentru a învăţa să-mbătrânesc în izvoare curat
descântat

candoare nemuritoare

de arătătorul îndoielii atârnat

la cina de fiecare zi

se-mpărtăşeşte nemişcarea

nu întotdeauna pâinea găseşte gura potrivită

sângele zvâcneşte flămând saltul frângere oarbă

mers pe tăiş de genune

ţine pagina primă

bule de şoapte rostogolesc

geografii stranii între sânii cuvintelor

ştiu frunza nu-şi alege creanga prin care respiră

de visele tale am mâinile ude

aplec troiţa dorului cumpăna braţelor

între două anotimpuri cu tine

culeg seminţe fără de vârstă

am să despăduresc marginea cerului

de umbre

din rodie un cupidon dirijează

mărfare cu dragoste traversează vertebre de aer

dor hoinar sub cingătoare de taine

printre maree de noapte vâslesc repudiate griji

alege oare izvorul

stânca pe care-o străpunge

din săgeată curg pulsiuni de frenetice lumi

dar arcaşul

cine-l alege să ţipe cu viaţă?

 DIMINEŢILE ARBORILOR

nici o culoare nu m-a adoptat

eşuat pe-un ţărm de carne am trecut prin

unghiul lor mort   

glonţul trăirii în sânge fierbinte îmi dizolvă aripa

cerurile ce nu mi-au trecut printre vertebre

cucută de-nviere le-am băut la cină  

nitroglicerina din oase m-aruncă în aştri

şi doar iubirea strânge-n sărut plânsul vântoaselor

degetele seminţelor scurmă neobosite după rădăcini 

bătăile inimii iau formă de ancoră

întind raze în pliurile memoriei ancestrale

resorb vidul lacrimei

ţipătul

lumina culorii eliberează cântul

atingerea

retina împădureşte deşertul

cu îngeri