Acum, că Toamna vine,
Arborele bătrân, din vârf de pădure,
Conştient de sine, cu tâmplele sure,
Nu mai rodeşte verdele crud.
Şi nu-şi mai petrece vremea,
Gustând din al trecutului cânt.
Cu ochii bolnavi,
Cu crengile spre pământ atrase,
Priveşte suav... cenuşa visurilor arse.
Nu uită, şirul de mistere, a spune
Şi toate câte a auzit,
din vremile străbune!
A rezistat fără teamă,
urgiile norilor grei,
Că viaţa i-a fost modelată
După “Legile Divine’.
Trist, abătut,
Acum, că Toamna vine...
Se sperie deodată,
Întrebând ca pentru sine...
“Cum va fi atunci...
Când voi părăsi noaptea-nstelată?”
“Ooo!... nu bătrâne, menirea ţi-e mare,
Îi vorbeşte o şoaptă...
Nu te lăsa amăgirii!
Când lumea-i într-un tumult
Sub acel hîd al urii,
Când tot pământu-i sub haina îngheţată,
Tu, să ai mare credinţă
Ca-i fost un stâlp de biruinţă !
Când vei pleca pe dumul nemuririi,
De-al Toamnei gust de suferinţă,
Am să te ascund în « Arborele Viaţă »,
Îţi voi trimite un câmp de Primăveri
Plin de inimi calde din zborul de mai-ieri,
Vei alerga, în fiecare zi,
Prin verdele crud al Veşniciei,
Ţesut din ploi de lumină,
Sub scutul iubirii; caldă, eternă, senină!...
În fermecătorul chip al vestalei din Rai,
Cântând poezie cu mare farmec în grai!
-->
Comentarii
Cu mult drag,Elisabeta!
Offf.... Arborele Viata! Toti il dorim, oare, vom avea si noi norocul acesta?!... Multumesc din, multumesc si tie Draga Prietena, va doresc tot ce e mai frumos din viata! Va pup.
Am să te ascund în « Arborele Viaţă... Ne-am ascunde toți în el, dacă o vrea...El.
Cata sensibilitate si traire interioara!Minunate versuri!Multa apreciere,Elisabeta!