Se scurge fără rost această vară,
tu încă mai visezi că suntem amândoi,
dar amintirile încep să moară
pe malul râului, sub plopii tot mai goi.
Rafalele de vânt, dezlănțuite,
alungă frunzele căzute din castani
sub băncile-ncărcate cu ispite,
rămase-n neuitarea scrisă peste ani.
În parc cânta fanfara militară,
parcă aud și-acum fligoarnele urcând,
la cumpăna dintre amurg și seară,
când apăreau târziu amantele plângând.
Le consolam cu întâlniri discrete
în mica mea mansardă, sub acoperiș,
unde-ajungeau cu anemone-n plete
pe treptele urcate noaptea pe furiș.
Când zorii se iveau lângă fereastră,
le-mbrășișam în prag, cu ultimul sărut,
plângeau de dor garoafele în glastră,
din colțul său, privea motanul abătut.
Plecarea ta a fost atunci grăbită –
de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?
Nu căuta-n trecut vreo ispită –
în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!
Comentarii
Mulțumesc pentru popas, lectură și mesaj, doamnă Dorina Pop! Cât despre tristețe..., cine nu o are cred că este foarte nefericit!
Tristețea strălucește-n versurile acestui amurg, dar am citit cu drag. Felicitări!