firicel de iarbă viu
răsărit într-un pustiu
ce-ţi pare rău să-l striveşti
în clipa-n care-l priveşti
hrăneşte-ţi rădăcina
primită din Lumina
duhului sfânt apărut
atât de mic şi mărunt
ce-n tine a încăput
să nu devină cărunt
că ţărâna se plânge
de sufletul îţi frânge
văzându-şi goliciunea
se roagă de minunea
din stelele cerului
de pe drumul Domnului
să-i arunce o ploaie
şi să curgă şiroaie
o vreme până vântul
îşi va striga cuvântul
ce-i trimis din depărtări
din mulţimile de zări
unde iarba e deasă
cosită pentru casă
că firele sunt fânul
ce le-adună stăpânul
pentru animalele
ce-i aduc paralele
din munca pământului
ce-i tot spune dorului
să-i cheme pe cei plecaţi
c-aci au fost cândva fraţi
şi ce de poveşti are
numai să ai răbdare
să asculţi şi să-nţelegi
cum este printre pribegi
acu-ţi fac o urare
îţi doresc să creşti mare
să te-nmulţeşti s-ajungi fân
ca să ai şi tu stăpân!
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Mulţumesc frumos, domnule Plătică Petru!
Mulţumesc frumos, domnule Adrian Scriminţ!
Minunat!
Binecuvântarea naturii, și cuntopirea ei cu omul. Plină de viață această poezie!...