Blog

M-am născut înainte ca eu să exist…
Când pe lume, veniri, nu erau fără rost,
Doar în pântecul ei am găsit adăpost.
Am venit, din păcat, ca un fluture trist.

Drumul meu, fără zbor, doar un mers chinuit,
Îngrădit doar cu spini, fără urmă de flori,
Dimine

nu mai vreau

nimic, niciunde,

nicicând, niciodată.

nu voi mai plânge,

doar voi râde cu vântul

voi vorbi cu florile

cu ploaia am să joc leapșa

alergând uimit, picăturile

și cu stelele

frate de lumină

am să fiu.

lumea să-mi strecoare

în palma întinsă

și credulă

lac

miroși toată a femeie

aninos de lapte dulce

gura a parfum de fragă

alintându-se pe buze

ochii sunt două ferestre

larg deschise către cer

trupul unduit de trestii

ce ții vântul la hotar

ești tu o minune-a lumii,

dar nu știi, nu ai habar!

pui sărutul sus pe cruc

Ochii-mi sunt
oglinzile tristeţii,
lacrimile curg potop şi lasă
urmele adânci
ale  durerii,
moartea a ieşit victorioasă.
Vorbele îmi sunt
neputincioase,
nu m-ajută, nu mai pot a spune
câtă zbucium,
câtă disperare,
inima azi poate să adune.
Suflet  sfărâmat

poetul

poetul miroase-a floare,

poetul miroase-a cicoare,

el prinde fluturi pe cer,

vorbește cu frunzele,

cu arborii, cu iubitele,

prinde stelele din noapte

și din ele face șoapte,

și ca îngerul cel sfânt

le transformă în descânt

și le pune  în cuvânt.

poetul

Nu-mi spune… știu
Am fost acolo
La marginea gândului tău
Știu fiecare cuvânt…
Și gesturile
Tăcutele taine din ochii tăi
Am văzut visele
Multe le-am visat amândoi
Și gânduri…
Semănau leit
Ți-am recunoscut tăcerile
Le știam pe de rost
Aproape destrămat

Iubito, hai în sihăstrie!

Că prea se duce viața de haram

Și de iubire - cât se scrie!,

Dar nimeni nu mai dă pe ea un dram.

Să tragem înainte la un han,

În vin să înecăm cele lumești;

Lăsa-vom la hangiu ultimul ban...

Ce spui?, îți las trei nopți să te gând

Un gândăcel

Un gândăcel s-a furişat

La mine în odaie,

Că era ud, înfrigurat

Şi speriat de ploaie.

L-am luat în mână - uite-aşa! -

Cu grijă şi iubire

Încep cu-o frunză-a-l înfăşa

... Să simtă ocrotire.

- Cât eşti de mic! Te-ai rătăcit?

Unde-i a ta mămică?

De ce

Ce mai faci, îngerul meu?

Greu îţi este, mie greu,

Două suflete pustii

Când scriu eu,

Când tu, îmi scrii...

Şi-nţelegem dintr-un vers

Cum trăim al lumii mers,

Cu iubirea ne-mplinită,

Printre file, răstignită...

Iubire, anotimp trecut,

Lacrimă pe ochi durut,

E

Suntem un amestec de iluzii
în descifrarea eternelor confuzii,
mereu aceiaşi de veacuri
ne risipim printre fleacuri,
mereu aceiaşi, dar cu feţe noi
ascunşi dup-aceleaşi nevoi...

Căutăm alte şi alte senzaţii
încercăm să percem sublime vibraţii

Adun în genunchi

flori de câmp

și le iubesc culoarea

verde crudă.

nu vrei să adormi

sub rădăcini albe

cu miros aprig

de reavăn pământ?

ți-am pregătit iarba

ca un dormitor de vise

pernă de doruri

să-ți fie pământul...

adulmecă subțioara

rășinii de brad

nu-i așa

portret

din palmele tale

 cresc râuri de vis,

din ochi-ți cresc

 ceruri spre astre,

în părul cel galben -deschis

cad roiuri

 de stele albastre.

din inimă-ți cresc

 limbi de foc,

din gură doar

glasuri de nai,

picioarele-ți

 poartă noroc,

sunt căprioare

ce zburdă

  Iubita mea, mai vând un pas

  Spre trista noastră înstrăinare,

  Hai, cumpără ce-a mai rămas!

  Eu şi acum în ultim ceas,

  Sunt veşnicul fără parale.

  Ţi-oi vinde dorurile mele,

  De care nu mai ştii demult

  Şi patul puştii cu

s-a deschis o poartă şi

am văzut preţ de o clipă

locul unor gânduri dragi

de demult

apoi straturi-straturi

alte transparente locuri

frumos sedimentate în aer

ale unor întâmplări străvechi

binecunoscute 

trăiam în locul rămas liber

al unei lumi marine

care s-a r

                        Alungă din priviri minciuna,

                             pe buze-aşează adevărul,

                             mă laşi cu ochii
                               plini de lacrimi,

clipa frumoasă

se ghemuie amurgul

în unghere

și soarele s-a înecat

 îm mare

iar luna între vis

 și-ntre veghere

se plimbă țanțoșă

 pe carul mare.

tu stai la fereastră

pe umărul meu

și lasă-te-așa

 ușor legănată,

privește în zare

 un nou curcubeu,

cum cade

 în mare

Miez de dor - călător, neştiut –

duce lin un suspin spre trecut…

Amintiri din pagini azurii

se perindă, pe rând, fumurii.       

Când trecutul le trece în ceaţă,

prezentul nu le poate da viaţă,

paiaţa  cu-n zâmbet oftează

şi tristeţea  în suflet vibrează.