Blog

opriți clipa

Seara se întunecă în crâng

Umbrele coboară iar în noi,

Inimile noastre ni se frâng,

După dup-atâta dragoste în doi.

Mâna ta în mâna mea ca dar,

Glasul tău e fericitul cânt,

Inima îți bate în zadar,

Jurăminte până la mormânt…

Timpul ne înghite

doina mea de peste deal

doina mea de peste deal,

 cântă-mi, dragă, din caval,

și mândrei adă-i prinos

cântec din fluier de os,

că era pradă ușoară

pentru ea ca domnișoară,

tot ce-a fost în văz vedere,

mi-era singura avere,

mă temeam să nu o fure

un tâlhar cu

O sfântă zi de duminică la ţară. Parcă toată lumea doarme. Doar un câine, când şi când, mai tulbură liniştea care se dorea a fi, acum, regină.

Nataliţa, cea mai mică din cei şapte fraţi, îşi făcuse lecţiile. Nu era ea strălucită la carte, dar era conş

dăruire

spicul când se coace

prevesteşte pâinea

care îi nutreşte pe toţi cei ce vor,

nu face desigur

vreo discriminare,

se dă cu blândeţe şi drag tuturor…

floarea când răsare

din pământul darnic

pe câmp, în grădină, la margini de drum

răspândeşte-n juru-i

par

O lacrimă spre cer

din ochiul înlăcrimat

se ridică precum un fulg,

dorul păşeşte timid

spre steaua ce a răsărit

pe bolta înstelată

a inimilor pereche

contaminate cu iubire

O lacrimă spre cer,

apărută după un vis

de dragoste curată,

trăită intens

în nopţile din

Iubito, ce dar divin mi-a fost dat,

să-ţi pot descoperi frumuseţea;

Din ochii tăi

se naşte minunea dimineţii,

când soarele răsare în stropii de rouă,

iar de sub gene,

noaptea alunecă pe cai fugăriţi,

sub clipit de taină nespovedită...

Buzele-ţi cuprin

mi-am aruncat

haine de suflet

gol la gunoi

umblu dezbrăcat

de sentimente

pe strada centrală

poate mă vede

cerul și mă plouă

cu apă nouă

de nori neplouați

pășesc timid

căutând picături mari

să-mi acopere rușinea

de a pronunța clar

că-mi iubesc căderea

în genunchi

de

vizite nocturne

prin această noapte de mai

mi-a intrat în casă câmpia

cu brățări de frunze,

cu brățări de păsări

de mână cu un râu

care-mi poartă

flori albe de salcâm

pe cerul albastru,

un fel de arbore de muzică

de care atârnă toate cuvintele,

care se pârgui

Până pe buza nopţii e doar o răsuflare
tu nu o cunoşti,
eu am nevoie de zile.

.

Pe sufletul meu a rămas o piatră,
printre alte lucruri frumoase
regitivez,
altceva nu se întâmplă.

.

Tai cu degetele prin simpla atingere,
acum port inima în partea dreaptă,

am visat

m-am născut în această eră

într-o iarnă grea,

cele trei ursitori care au stat pe lângă mine,

mi-au ghicit:

una mi-a prevestit că n-am să iubesc

și am iubit,

a doua mi-a prevestit că n-am să trăiesc

și am trăit,

a treia mi-a prevestit că toată viața

Fiului meu, Cristi

Am uitat oare ce-am fost?
Drumuri în lume, fără rost...
Ne aşteptau, cu dor acasă,

Părinţii, cu-n loc gol la masă.

Credeam că mutăm munții,
Ce ne ţineau pe loc – părinţii –

Păşind, spre înalte idealuri,

Pe nestinsele părinţilor doruri

e să te doară

și să nu știi de ce

mai trist

e să nu ai idee

de unde vine

sau unde să

pui degetul

pe rană

oblojind dorul.

cel mai greu

lanț

e cicatricea

de dinăuntru

adânc de suflet

pe care n-ai s-o poți

săruta

niciodată

destul.

25 03 2012

Ștefan Oană

florar

au înflorit teii, salcia plânge, luna se clatină,

apele curg, cucul le cântă ca după datină,

corul de broaște-alarmează câmpia,

a venit luna mai cu florile, aducându-ne bucuria.

miroase totu-n jur a iarbă verde și- a ploaie,

ciripesc păsărele pe

   M-a învăţat

   să mă rog, mama mea,

   Ţinându-mă aproape lângă ea;

   Îngenuchea - îngenuncheam şi eu,

   şoptind, să ne rugăm

   Lui Dumnezeu...

   Roagă-L să creşti mare şi bun,

   pruncul meu

   şi să te-nveţe ce-ai de făcut,

   când n-oi mai fi eu:

Ai ascultat vreodată, cuminte

Cântecul ploii ce cade rotund ?

Câte poveşti nespuse-n cuvinte

În lacrimi de cer se ascund ...

Auzi, ce ciudat freamătă-n nori

Fulgerul ce piere ucis?

Noaptea speriată, uneori

Scapă caierul de stele în abis...

Sub şindrila cas

Îţi plouă-n suflet ca afară

Mărunt şi ne-nţeles de parcă

În suflet îţi pluteşte-o barcă

Prin ploaia asta milenară.

Natura plânge omeneşte

În hohote de frunze moarte

În mine se deschide-o carte

A cărei slovă creşte, creşte.

Sărutul tău, pe palma stângă

Timid ş

Pasărea de lumină şi-a frânt zborul

În cuibul de nelinişte al pământului,

Veghind cu ochiul trist

Cum nedreptatea răsărită din intuneric,

Sugrumă nevinovăţia cerului

Pecetluind uşi pe care altădată,

Intrau fecioare cu torţe

Conducând solii de pace şi

dorm în ochiuri de izvoare

dorm în ochiuri de izvoare

cu lună și  stele,

toate dorurile mele:

umbre călătoare.

dorule, unde –ai plecat

ce poteci mai sui,

te-ai pierdut pe carărui,

unde să te cat?

dat-au buzna teii-n floare

și tu nicăieri

vin și trec la prim