Chiar dacă plec, chiar de rămân, mă doare,
Că-n ochii tăi s-a stins orice scânteie;
Se scutură, nocturn, teii în floare
Pe urmele de paşi pierduţi, femeie!

Chiar dacă plec, chiar de rămân, te doare,
Că-n braţe nu te-am mai ţinut de-o vreme
Şi nu ştiu ce

poteci pierdute, nemaidate în floare

dungă fină, tăioasă, conturului meu

desparți în două sfinte limpezi, izvoare

animalul feroce, de aprigul zeu.

mântuiești apa dintre calde nisipuri

pom fructifer ce-nflorește din ger

piramidă-ncrustată cu ambele chipuri

mă doare dorul

când l-aud cum rosteşte cu voce tare

gânduri ce stau aglomerate prin stări

şi toate încep cu aş vrea …

îl simt cum triază litere, le stropeşte cu sânge

le ţine strâns, atât de strâns că fiecare cuvânt de dragoste

pulsează în mine tot dorul,

Ca două flori ce-au înflorit degeaba
În umbra toamnei facem azi bilanţul
În timp ce tot mai mult se strânge lanţul
Şi-ncetinim a static toată graba.

Bilete, doar pe frunze mai trimitem
Către noi înşine sau poate aiurea
Acum când a şi desfrunzit pădurea
Ş

Atâta lumină

conține sufletul tău

încât dă în foc, stele.

Atât de curat

ți-e gândul frumos

că nuferii, plâng a mâl.

Atât ești de dulce

încât aluatul ți-e miez

de trestie, de zahăr.

Atât de caldă

înflorești în mine azi,

soarele e doar o simplă lună.

Atâta buc

te-ai ascuns după un buchet mare de trandafiri, mult prea mare,

si, ca din senin, m-ai luat în braţe.

ai continuat cu surpriză după surpriză,

doar să rămân cu tine şi orice aş încerca,

să te găsesc numai  în mine.

într-o seară, pe neaşteptate, ai scutura

Ne-am întâlnit în timp,

venind de dincolo de el;

purtam pe umeri

pulberea grea, strălucitoare,

a multor moarte galaxii,

arzând din nou,

la flacăra din noi;

astăzi,

cu trupul în amurg

şi pulberi stinse

adunate,

mai suntem doar

sărutul melancolic

al insulei

care eşt

Se cunoşteau din dolescenţă.Doria, o cunoscuse în casa unui prieten din cartier. Iana, era frumoasă, diafană, cu ochi mari verzi uimitori în care te pierdeai ,un păr des castaniu de o lungime cum Daria nu mai văzuse. Despletit şi adus în faţă atingea

Zborul meu
zbatere oarbă
drum anevoios
prin vene
şi artere
nervi
şi sinapse.

Cerul meu
viscere şi întuneric
spaime opace
înălţare
în adânc
abisal.

Năzuiesc lumina
răsăritului
primită în
asfinţit
neînţelegând
că aripile-mi sunt
pe dinăuntru.

Azi parcă nu mai e ca înainte 
Când, parcă totul era altfel. 
Când zilele erau mai sfinte 
Şi omul mândru de el. 

Azi totul este schimbat 
Lumea nu mai este cum a fost. 
Cerul parcă sa întunecat 
Totul n-are nici un rost. 

Acoperiţi de timpuri gre

În vremuri de restrişte

De foame şi durere

Văzând doar feţe triste

Speranţa-i o părere.

Speranţa, au zis unii,

Că-i ultima ce piere

Să facă loc minciunii,

Că-i foame şi durere.

Foame de incultură

Prostie şi-ngâmfare

O existenţă dură

O crasă infatuare.

E mult

Rugaţi-vă,

poeţi,

să nu pierdeţi tristeţea;

ei să-i slujiţi:

prin văz,

prin auz,

miros,

pipăit;

ea

să vă fie

casă

şi masă

şi pat;

pe ea

s-o cântaţi:

pe soare,

pe vânt,

pe cer,

pe pământ.

Botezaţi-vă umbra

cu numele ei.

M-ai căutat atât de dimineață, încât
eram ascuns după un mal cu păsări,
acoperit de un stol
ce-mi purta visele
pe aripi, spre locuri înalte
unde se pot clădi gânduri
luând în calcul rezistența
aerului la intemperiile produse de
sentimente în amestec cu team

Zgâlţâit cu putere

într-o învălmăşeală de gânduri

ce se ciocneau unul de altul

cu inima chinuită,

se descoperea mai bolnav de dragoste

cu ochii adânciţi ce-şi pierd lacrimile

făcând să i se rostogolească

vorbele din gură,

înaintând la lumina felinarul

Cînd umbra coboară pe trotuare
Și adie un vânt cu răcoare,
Punîndu-mi nerăbdarea-n picioare,
S-o iau la pas pe Strada Mare,

Îmi ies înainte, „din întâmplare”,
Ciuma roşie și-o gălbănare,
– Fantome vii – să mă abordeze,
Interesul ca să mi-l capteze.

Cu

oare unde

torci, tristă, clipe dragi,

departe sau în mine?

simt sub inimă,

degete de mim,

mână ce mă tresare

din morți, aievea

frământând carnea

vânăt de veche.

închide-mi zbaterea

cu cruce de limbă

când te sperii

de viață.

unde ești

suflet de păpușă

ce plânge râzâ

Ţinea mâinile înainte

printre strigăte şi zgomote

din timpurile ce nu s-au copt

în zâmbetul palid

care strângea buzele

în piatra timpanului

înţepenit pe măsură

ce se grăbeau

imprecise, umbre printre umbre,

păreau să se întrupeze din ceaţa

ca o pătură l

 Romeo-Nicolae

Răsăritul zilei aşează

O lacrimă de soare

Misterul etern al vieţii

Există în mine din infinit

O trăire vie simt acum...

                la fel ca ieri,

                şi mâine...,

Nicicând..., niciunde..., iubirea mea

                nu v-a r

Când intri în sătuc, rămâi mirat de cei trei plopi care te întâmpină. Sunt bătrânii străjeri ai porţii săteşti. Cu crengile tăiate asimetric până aproape de vârf, te privesc hâtri, de acolo - de sus, iar tu-i analizezi hilar, de aici - de  jos, văzâ