Blog

să porti
singurătatea
durerea ei tăcută
prin miile de gânduri
prin zile fără soare
s-auzi țipând tăcerea
din liniștea ei mută
fără să simți
cum timpul
te macină... și doare
când somnul ți-e pierdut
prin umbre
nopți de-a rândul
și cerul greu

Uneori suntem trişti,

bănuiala că focul iubirii

şi-a pierdut flacăra

ne obsedează,

mintea devine

iscusit regizor

al unor scenarii

care tulbură gândirea

Uneori suntem trişti,

uităm atât de uşor

nopţile de dragoste

sub cerul căptuşit

cu stele, luminat

de melancoli

în centru marele gol zidit albastru
dăruiește cu putere structuri de gând
în care punctul cu vibrație precede
mișcarea pe linia josului revărsat
peste susul răsturnat
renăscând din fiori de ecou
universul

Se interzice brumei să fie brumă
ploii să fie ploaie
mărului să fie mușcat
șarpelui să fie ispită
se interzice gândului
să fie cuvânt.
Iubirii nu i se interzice nimic
este lăsată să fie lumină
și cu lumina pre lumină călcând,
se umple cerul cu vulturi
si lor

te-ai trezit dintr-o dată

în magazinul cu haine

ca un copil frumos

liber la dulciuri

în ziua când a fost cuminte.

te-ai repezit la mine

uitat pe raftul cel mai de jos.

prăfuit și decolorat

așteptam debaraua

menajerei

nici nu m-ai probat

aici sunt atâtea minun

Săruturi târzii 
scuturate din ram
Fredoneaz-acel vals 
ce-n tăcere-l dansam
Şi în parcul prin care 
rătăcesc paşii tăi
Doar lumina din stele 
te conduce pe-alei.

"Sunt aici şi departe!" 
...aş striga să m-auzi
Şi în palme aş strânge 
roua ochilor uzi
Şi aş face

Incet, încet, braţul tău

mă cuprinde uşor tremurând,

în timp ce îţi înlănţuiesc mijlocul

şi mă cufund în catifelarea palmei,

ce-mi răcoreşte tâmpla;

Privirea-mi alunecă

în adâncul ochilor tăi,

rătăcindu-mă în fiorul

cald şi uşor ca o briză al buz

Mamă care-aştepţi bucurie

Sfântă răstignită de milenii

Ţi-a fost dat, ca fiii să îţi fie

Veşnicii eroi pe apa vremii...

Ţi-a fost dat ca fiii să îţi moară

Apărându-ţi cerul şi pământul

Ţi-a fost dat să suferi, să te doară

Viaţa lor, plângându-ţi necuvântul.

presez durerea

între cuvintele știrbe

fără virgulă și punct

rugă bâlbâită, spre formă

de sanctuar

îmi îmbrățișez genunchii

strâns, în barba albă

trag draperiile din zori

pentru nopți în zadar

și-mi plâng visele

tremur rece de neînflorire

mă strâng în brațe ta

cântec târziu

peste umerii tăi blânzi

trec cu ochii mei flămânzi

și gânduri ce pun la cale

cum să-ți fure dumitale

nurii dragi și ochii dulci,

noaptea pe când mi  te culci,

floare din vise de lut,

când te rugam eu, n-ai vrut,

ascunsă-n etern păcat,

eu din nou

    Nu avea idee ce se întâmplă. Destinul i-a despărţit. Ani pierduţi, departe, unul de celalalt.

Galopul frenetic al armăsarului i se părea prea lent. Primise un răvaş de la ea. Îi cerea ajutorul. Copilul ei era grav bolnav. Au stat separaţi fără să

te reclădesc din razele de lună 
când visul dulce mi te-aduce-aproape 
și-aș vrea să mă săruți de noapte bună 
și să-mi rămâi, minunea de sub pleoape 

te reclădesc din boabele de rouă 
ce-mi spală fața cu lumină-n zori 
când sufletu-mi îmbrac în haină nouă

nocturnă

liniști stelare,

lumi fără nume,

clipe barbare

ce vor apune,

fețele lunii

șoapte de umbre,

pe vizduri sumbre

cad în fântâni.

un cer marin

albastru-lin,

stele zglobii

brodează ii,

ape ce curg

triste-n amurg,

vor curge-n mări

în depărtări…

așterne-mi,

doamn

A mirare

gândul caută în cerul neînceput

anotimpul cocorilor,

când răsăritul îți străbate

trupul

dând foc

pe umeri aripilor

iar în păr înfloresc galaxii

din cuibul așteptării

în care inima ta, un glob sângerând iubire

se rostogolește

dogorindu-ți blând privirea

       E noapte de mai înstelată,

       Când luna râde fermecată,

       Aştept să ne vedem curând,

       Te îmbrăţişez vrăjit, in gând.

      Un vis mă-nvăluie în şoapte

      De câte ori gonesc în noapte

      Prin spaţiul magic, sideral

      În

Alerg prin iarbă.
Piciorul gol simte
mângâierea de mătase
și se înfioară.
Sunetul pasului meu
mă face să întorc privirea
crezând că sunt în compania ta.
Nu ești.
Singurătatea mă copleșește.
Rămâne doar covorul magic
brăzdat de verde.
Tovărășia lui îm

iubito
apele tale sunt pline cu fiare
câte un pește se zbate să iasă
din somnul cu păsări
în tăcerea cernută cu tipar de vis
să pună fricilor scrum
când iarna ascunde
vremelnic cuvinte la cină
iar sub razele lunii se naște
din stropi de iubire târzie