Blog

cenuşă de zboruri căzute

plouă peste mine

cu stropi mari de vise inocente

cineva le absoarbe

precum o secetă  stropii de apă

îl muşc  de sărut

dar nu-i spun de ce

iar el se preface că nu-l doare

în noapte

îmi trag eşarfa albastră peste mâna dreaptă

cu secund

Dându-şi

capul pe spate,

colţurile gurii trăgându-se înapoi într-un zâmbet,

era insensibil la imperfecţiunea

care se ascundea

sub strălucirea hainelor muiate de ploaie.

Mergea cu paşi regulaţi

să usuce lacrimile

cu un aer de şmecher

când timpul era urât

s

gânduri

Curg pe cerul serii arpegii minore

În tonalități de never more,

Aprinse flăcări de alcool arzând

Sub geamul sfânt al fiecărui gând.

În aer risipit de trist azur

Respir tonalități de-albastru pur

Și beat de foșnet, de dorul de-a fi,

Mă bucur de via

Un freamăt trece încetişor

Prin unda gândului, în zbor

Se-aşează  încet pentru-o clipă

Cu o zbatere diafană din aripă

Pe o părticică a sufletului în care

Există o  rană  ce încă mai doare

Pândeşte durerea în inimi  vicleană

Încolăcindu-se  trainic, mlădie l

De ce m-ai condamnat

pe viață

la fluier de lacrimă.

Știai că atunci

când o să cad

am să-ți cânt

nemurirea.... ?

08 05 2012

Ștefan Oană

Şoaptele luminii ~ Transcendență

Ateh (Selma) adoarme, un somn greu o cuprinse,
gânduri, lumini, trăiri, vârtej de vise, întreabă al ei spirit,
Ea, fiica Luminii, se-nalţă, pluteşte,
în al său templu, pe AMON RA îl caută, doreşte

în ritm sacadat de tobe

viață barocă

viață barocă plină de vise

cu cariatide la streașina inimii mele,

un fel de melancolii dulci

ce se joacă într-un delir fecund,

gravat pe memorie,

parc-ar fi o mie de catedrale

ce pleacă spre Dumnezeu,

într-un cor îngeresc

la brațul unei enorme c

te aștept iubire

masa-i pusă

patul de tine

urlă a gol

florile îti vorbesc

de apă-n glastră

și soarele

de tine-i chior

holul chircit

îți cere pașii

cartea închisă

de semne a uitat

perdeaua flutură

prea tristă

și despre tine

mi-e păcat

las usa mea

întredeschisă,

te-aște

Iubirea este cea mai frumoasă muzică din partitura vieţii. Fără ea, ai fi un etern afon în corul imens al omenirii

(Roque Schneider)

Ia seama-n jurul tău, lumea-i cu multe feţe.
Ai tăi sunt morţi. Eşti singur, doar cu a ta tristeţe.
Ridică-ţi fruntea

Chiar dacă plec, chiar de rămân, mă doare,
Că-n ochii tăi s-a stins orice scânteie;
Se scutură, nocturn, teii în floare
Pe urmele de paşi pierduţi, femeie!

Chiar dacă plec, chiar de rămân, te doare,
Că-n braţe nu te-am mai ţinut de-o vreme
Şi nu ştiu ce

poteci pierdute, nemaidate în floare

dungă fină, tăioasă, conturului meu

desparți în două sfinte limpezi, izvoare

animalul feroce, de aprigul zeu.

mântuiești apa dintre calde nisipuri

pom fructifer ce-nflorește din ger

piramidă-ncrustată cu ambele chipuri

mă doare dorul

când l-aud cum rosteşte cu voce tare

gânduri ce stau aglomerate prin stări

şi toate încep cu aş vrea …

îl simt cum triază litere, le stropeşte cu sânge

le ţine strâns, atât de strâns că fiecare cuvânt de dragoste

pulsează în mine tot dorul,

Ca două flori ce-au înflorit degeaba
În umbra toamnei facem azi bilanţul
În timp ce tot mai mult se strânge lanţul
Şi-ncetinim a static toată graba.

Bilete, doar pe frunze mai trimitem
Către noi înşine sau poate aiurea
Acum când a şi desfrunzit pădurea
Ş

Atâta lumină

conține sufletul tău

încât dă în foc, stele.

Atât de curat

ți-e gândul frumos

că nuferii, plâng a mâl.

Atât ești de dulce

încât aluatul ți-e miez

de trestie, de zahăr.

Atât de caldă

înflorești în mine azi,

soarele e doar o simplă lună.

Atâta buc

te-ai ascuns după un buchet mare de trandafiri, mult prea mare,

si, ca din senin, m-ai luat în braţe.

ai continuat cu surpriză după surpriză,

doar să rămân cu tine şi orice aş încerca,

să te găsesc numai  în mine.

într-o seară, pe neaşteptate, ai scutura

Ne-am întâlnit în timp,

venind de dincolo de el;

purtam pe umeri

pulberea grea, strălucitoare,

a multor moarte galaxii,

arzând din nou,

la flacăra din noi;

astăzi,

cu trupul în amurg

şi pulberi stinse

adunate,

mai suntem doar

sărutul melancolic

al insulei

care eşt

Se cunoşteau din dolescenţă.Doria, o cunoscuse în casa unui prieten din cartier. Iana, era frumoasă, diafană, cu ochi mari verzi uimitori în care te pierdeai ,un păr des castaniu de o lungime cum Daria nu mai văzuse. Despletit şi adus în faţă atingea

Zborul meu
zbatere oarbă
drum anevoios
prin vene
şi artere
nervi
şi sinapse.

Cerul meu
viscere şi întuneric
spaime opace
înălţare
în adânc
abisal.

Năzuiesc lumina
răsăritului
primită în
asfinţit
neînţelegând
că aripile-mi sunt
pe dinăuntru.

Azi parcă nu mai e ca înainte 
Când, parcă totul era altfel. 
Când zilele erau mai sfinte 
Şi omul mândru de el. 

Azi totul este schimbat 
Lumea nu mai este cum a fost. 
Cerul parcă sa întunecat 
Totul n-are nici un rost. 

Acoperiţi de timpuri gre

În vremuri de restrişte

De foame şi durere

Văzând doar feţe triste

Speranţa-i o părere.

Speranţa, au zis unii,

Că-i ultima ce piere

Să facă loc minciunii,

Că-i foame şi durere.

Foame de incultură

Prostie şi-ngâmfare

O existenţă dură

O crasă infatuare.

E mult