Plânsul chitarei încetă, la fel de brusc cum începuse, scriind continuarea cântecului, pe obrajii femeii, brăzdați de lacrimile remușcării. Degetele lipsite de vlagă, tresăreau sub intensitatea suspinelor, smulgând corzilor îndurerate, gemete prelung

       Lingvistică geografică

(postarea precedentă)

       Tatuaj

       Moto: „În sprânceană are-o capsă,/ Un cercel are-n buric,/ Tatuaj pe gât şi coapsă;/ Doar în cap n-are nimic.” (Marius Coge, „Unei excentrice”)

       Chiar și pentru tatuaj ex

Iubite urlă iarna cu viscolul în plete,
Iar o vântoasă surdă îngenunchează pomi,
S-aud și trosnituri cu ton de pistolete,
Când își răsfrâng din ramuri și plâng ursuzi, molcomi.

           Darul lui N Stănescu 

Am devenit si gol si rece ca diminieata unei zi de luni 

Am devenit si gol si rece ca polii acestei lumi 

Am devenit si gol si rece privind adânc in viitor 

Am devenit si gol si rece văzând  un foc mistuitor 

Am devenit si

Final de început.

Nicio frunză n-o să cadă,

Când prezentul meu dispare

Nimeni n-o să vrea să creadă,

Chipul lumii nu tresare.

Lacrimi grele nu vor curge,

Moartea nu-mi va fi povară,

Timpul meu nu se mai scurge,

Spiritul cel liber zboară.

Plec din lume cu c

Clipa cât viața!

Stai în clipa ta
N-o ruga să plece
Vremea nu există
Și timpul nu trece

Ai o viață în tine
Ai cu ce petrece
Nimeni nu insistă
Și nu vrea să plece

Un prezent ți-e viața
Altul nu există
Nu fi o paiață
Care nu-i rezistă!

                 Visul

   Sunt sfâșiat și ne înțeles 

   Dar cine poate sa înțeleagă? 

   Căci nici eu nu am înțeles 

   Pe nimeni niciodată 

   Sunt copleșit  de remușcări 

   Poveri și gânduri negre 

   Sunt  abstinent de prea mult timp 

   Și sufletul mi-

se duc bătrânii noștri
de Gabriela Mimi Boroianu

se duc bătrânii noștri
spre alte zări murgii
iar urma lor rămâne în carnea noastră semn
cuvinte nerostite în lacrimi se îneacă
venind
venind grăbite
dar clipele-s târzii...

se duc bătrânii noștri
la rând aj

Vremea se schimbă peste amiază,

Zarva zilei este tot mai departe,

Ninge frumos, Luna este trează,

Fulgi de zăpadă și multe șoapte.

Penița aleagă pe un petic de hârtie,

Clipele picură în suflet multă tăcere,

Povești de ieri adunate într-o poezie,

S-a topit

 Să fiu ce nu am fost nicicând
 poetul nemuririi pe Pămant
 să fiu un strigăt al iubirii
 ce scrie versul fericirii.
 Să mă înalț ca un Icar în zbor
 spre Constelații de amor
 și-ntre planete să valsez
 purtând pe-aripi al vieții crez.
 
 Să

Iar e frig, urât pe-afară;
ninge peste mine iară.
Eu, cu palmele lopeți,
scot găleți după găleți
de-amintiri de sub nămeți.
Nu știu despre starea mea
dacă ai vrea să știi ceva
și, mi-am zis, nu ar strica,
chiar de vorbele par goale
tot ce am, tot ce

În brațele zăpezii, iarna adoarme fără bocanci, palton,

Mănuși, iar tu, ascuns într-un album, surâzi puțin cam monoton.

Cu gânduri adâncite în ceai, cu o ștearsă înfățișare

Te-aștept și azi, dar în zadar. Trimite-mi o mică-mbrățișare

Sau o scrisoare, sau

       Geografie lingvistică

       (postarea precedentă)

       Căsătorie

       Moto: „Soţia mea, n-am ce să zic,/ Nu pot să zic de ea nimic/ Şi chiar de-aş vrea să zic ceva,/ N-am când să zic, că zice ea.” („Unei soţii”, Mircea Pavelescu din „Anto

În lipsa ta, singurătatea

Se-ncurcă-n casa fără soare,

În care doar realitatea

                           Poate doare.

Tabloul trist al așteptării

Îl deformez când noaptea vine.

De ce mă dai acum uitării?

                          Stai cu mine!

Și încurcat

Mugurel Bărbulescu  ♦ Timpul Visului

Un artist român în Australia, cu o carte scrisă în Israel

        Îl cunosc de mulți ani pe Mugurel Bărbulescu.
 Ne leagă o prietenie virtuală de peste  10 ani. Este  un amic discret,  și mult prea modest, pentru lu

Domicilul conjugal

Doamne,
Câtă putere mai ai,
Fericire să ne dai !
Că ne-am iubit de copii
Și ne-am sărutat întâi
Toamna la cules de vii.

Caut noaptea-n praf de stele
Urmele mândruței mele,
Să le strâng cu drag la piept,
Că de mult le mai aștept,
S

că erai, Doamne, viu
cu mult mai tânăr decât te știa odată
imaginația mea bogată de copil
pentru un cârmuitor al lumii.
Pe cărarea cu rouă pietruită
din lumea cunoscută numai ție
că vii,
se făcea,
cu pași lini, cu brațele pline de fuioare
să-mi aduni

Mi-e sufletul plin de dor...

aş lua la pas nisipul mării

pe tainice cărări ce-au ars

de-o cruntă secetă,

căzută-n braţele uitării

urc și azi pe poteci de munte

caut clipa fericirii ce-a trecut

și a rămas din ea,

pulberi nestinse de stele

oftează depărtarea

și

              Sărmanul orient 

    Cu mii de ani în urmă 

    Mi-am destinat aceste rânduri 

    Sa pot ieși din turmă 

    Sa înțeleg multimi de gânduri 

    Și cum ieșit din turmă 

    Prin porțile de târguri 

    Observ mârșave ființe 

    Ce le citesc pr