Mi-amintesc de primăvara

primilor ghiocei

și de zborul gingașilor fluturi

ţineai în palmă,

roua de pe flori

când, spicele de iarbă se legănau

sub pașii de copii

privighetorile cântau în pomii înfloriți

și aprindeau nostalgice priviri

astăzi şi-au pierdut par

Suflete cu aripi schilodite,

Vă conjur să nu zburați în sus!

N-ați gustat nici iernile cumplite,

Nici mirajul versului apus.

Pentru o poemă mai frumoasă

Ca monotonii ce vă umbresc,

Ați luat obsesii de acasă:

Cele care-n veci vă prigonesc.

Și, în virtutea sin

Noaptea-i tăcere, adaus de visare
O stea, a doua, sute, milioane -
Pe cer senin, apar, eu le zăresc
Și-apoi cu unică răbdare le privesc...

Sunt-neinsemnat, fără noțiune
În lumea asta crudă, lume -
Singurătatea, mi-i unică tovărășie
Ce stă cu mine... ca să f

Când voi simți nevăzutul
Aidoma
Celui care nu vede
Voi înțelege
Că sunt exponentul
Dublurii
Ce își mișca trupul
Pe o linie
Condiționată de timp.

Două lumi paralele...

Doar o fracțiune de secundă
În infinitatea universului.
Mersul mi-a deveni

E întuneric și e noapte

doar luna singură mai poate

să lumineze-abisurile toate

și tristul amurg din noi

cuvintele, abia mai ies din adâncime

ca nişte alge din mări tulburate

necunoscute amintiri ne cheamă

scântei dintr-o viaţă

pe care am trăit-o

frânturi ca

Am pescuit secunde reci.

Tu ești absent sau doar mă cerți…

De ce trebuie să tot pleci?

Iubirea a fugit spre terți.

Cuvintele-s dure și seci,

Iar tu m-ascunzi între coperți!

Am pescuit secunde reci.

Tu ești absent sau doar mă cerți…

Taci. Posibil că mă jude

am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor

ca altădată

le privesc doar picioarele vorbitoare

de la geam

tălpile

în dialog cu pietrele

cu asfaltul țâfnos

cu dalele

n-ai crede cât de multe poate spune

o tibie

de care atârnă un colier

de aur

sub formă de șarpe

un gen

El iubea pe Valentina.
Ea pe Valentin iubea.
Nu-ndrăzneau să-și spună vina
Nici el ei, iar ea nu prea.

Ieri la horă se-ntâlniră.
În opinci el puse foc
Din priviri scântei săriră
Când o prinse de mijloc.

- Maica-mea te vrea de noră.
Ea roșise ca un frag.
E

Mi-a venit Muza, spre dimineață,
Era îmbrăcată ușor, în alb,
Cu trup de zee, plină de viață,
Și un buchet de flori gingaș, rozalb.

Sărutul dulce, i-l simt pe buze,
Și mă ridic cu ea... până-n nori.
Ieri, mă gândeam la rime și muze,
Iar astăzi, Ea

Obsesivă caligrafiere prin deșertul depărtării,
Nisipul, încă, se scurge-n clepsidra trupului
Captivă-ntre dunele viselor și tăcerea aurie
Ursită s-ajungă răstignită pe roata timpu

te văd așezându-ți pașii ca un acrobat

care merge pe sârmă

mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău

dar nu ți-am spus până acum

de teamă să nu destram vraja

sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus

din același motiv

n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii m

În zbor îmi înflorește poezia,

Sfidând elucubrații siropoase,

Mă roade, șerpuită, pân’ la oase,

Îmi dă răgaz să-mi gust „anomalia”.

Lumina-i printr-o geană îmi respiră,

Aștern silabe ca într-o vitrină,

Acord simțirea-mi adolescentină

La noul trend, vibrând

Ramură de sălcioară
Îți plâng mugurii pe-afară
Primăvara vor la soare
Raze vii să-i înfășoare.

De pe trunchiul noduros
Chipuri de copil frumos
Cu ochi verzi ca de smarald
Scoate și-i ține la cald

Să se-ntreme la picioare
Și să prindă aripioare.
Rod din

Când șoapta-i despărțită în silabe
Și sărutări pe buze ne sunt sclave
Mai ninge-mă, iubite, iar cu o iarnă
În lungi troiene, ca un imn de slavă.

Amarnic dor ascuns ne zăpăcește;
Cum un copil dorit de sân scâncește.
Te-aştept sub avalanșa de iubire
Să-

(„- Cum a fost de Vanentine s day?”/ „- OK! Mișto!”)

(postarea precedentă)

Moto: „Cuvintele sunt precum frunzele. Acolo unde ele abundă, arareori mai găseşti şi roade împrejur.” (Alexander Pope)

Să te pună dracul să le întrebi pe dive, mai ales în f

Odată, m-am găsit în ceas târziu

Citindu-mi o străveche poezie

Și am strigat, aprins de isterie:

Ce-a fost în mintea mea? Ce-am vrut să scriu?!

Ecourile-adolescenței mele

Pluteau spre mine din obscuritate

Ca bărcile pe ape-nvolburate,

La fel de neoprite și

 Aceasta este legenda unei ordinare păsări, care dobândește supremație prin
 propiu-i sacrificiu. În extazul morții, ea se înalță deasupra propiei agonii, cântând
 mai dulce decât privighetoarea și ciocârlia. Până și Dumnezeu în Paradisul Său,
 zâ

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima

Liviuț și Veorica, împreună nu știu frica,

Și mă-ntreb mereu, mereu, cum îi rabdă Dumnezeu!?!...

Ea-i proastă cum alta nu-i, el e hoț, al Dracului  -

Bișnițar până mai ieri, Liviuț, ce poți să-i ceri,

La șefia P.S.D., s-a instalat repede

Că e bun la sforă