18. (poezie, poem)
~ ciclu Dincolo de toamne ~
Memorii în versuri lungi despre iubire, pierdere şi singurătate #15
Motto: „Când firele de păr se țes în alb, privirea nu mai caută drumul de sub picioare, ci cerul care ne-a îngăduit o vreme.” (Anonim)
Râsul din pragul uşii
Unicei mele nepoate, lumina curată a prezentului meu
A intrat în casă ca o rază de soare,
Și inima bătrână nu mai gândește că o doare,
O fetiță cu ochi mari mă va striga „bunic”,
Iar eu în fața ei mă simt din nou un copil mic.
Îmi cere o poveste cu prinți dintr-un regat,
Pe care bunicul ei demult a uitat-o în pat,
Dar mâine voi căuta prin cărțile cu praf,
Să-i desenez în taină un magic fotograf.
Ea are ochii bunicii și mersul ei ușor,
Și când o strâng în brațe mai uit de orice dor,
Am clădit această casă cu brațe de oțel,
Iar astăzi pentru ea mă fac un blând cățel.
O, universul își mână stelele pe cer curat,
Când râsul ei cel dulce prin camere a sunat,
Bătrânul de acuma o va veghea mereu,
Să nu cunoască gustul din viața mea cel greu.
Septuagenar și singur adesea în amurg,
Mă bucur de clipele ce pe lângă ea mai curg,
Ea este viitorul ce din trecut s-a desprins,
Lumina care-n noapte o candelă a aprins.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii