Chiar de sunt vie, mor încet în mine,
Cu fiecare ton de vodevil,
Din amăgiri la metru sau la kil,
În trenul vieții, legănat pe șine.
Și amorțită-n trista balansare,
Pe culoar mă mai strecor tiptil,
Din martie și până în april,
Pândind la colț o dulce alinare.
Imagini rare-mi strigă prin fereastră,
Chemându-mă, avide, să cobor.
Mă simt, subit, precum un infractor,
Ce-și fură propriile flori din glastră.
Mă ispitește soarele de-afară,
Sătulă sunt de negură și ploi,
Dar mult mai liberă mă zbat în roi,
Decât să bâzâi singură-ntr-o gară.
Prefer atunci anosta deplasare,
Chiar de mă simt strivită de tavan.
Un cer fără de stele-ar fi în van,
Căci n-aș discerne zorii de-nserare...
-->
Comentarii