Blog

Se duc zapezile, luceste soarele,
Salta izvoarele curgand la vale.
Iarba si florile ne-aduc culorile,
Vuiesc padurile - e sarbatoare!

Din iarba florile isi scot culorile
Si joaca vesele hora-n campie.
Fluturi cu miile saruta florile,
Roiesc albinele - e

amalgam

azi e duminică, aud clopotul de la biserică,

prin mine umblă numai călugărițe în negru,

ceță, frig, o iarnă întârziată, cumpărată la

mâna a doua, de cine știe ce demon, soarele

 se zgâiește la orizont cu o geană închisă și cu alta

penelată în roșu

sunt

plin de vise frumoase trezite devreme

târât fără milă printre așchii de timp

ca o scrisoare deschisă oricărei teme

un schilod dansând prea contratimp

piatră tocită de pâinea caldă de mâine

zăpadă topită sub pași mult prea grăbiți

durere închisă în co

            “În speranţe plăpânde întrezărea/ crucea pe care îi e dat să o poarte”, poetul devenind un eliberator al glasului încorsetat în cuvânt. Aşa s-a întrupat „Glasul cuvântului”, pe portativ de poezie în inconfundabilul stil zi

Nu mai am timp,

din mine, s-a scurs.

Acum iau o pauză.

Dar... mă-ntorc.

Nori îngrămădiţi pe boltă.

Le asculta glasul

plutind în aer.

O imagine tulbure

se strecura,

se înfiripa în memoria

din lumina palidă de iarnă

bolborosind fără efort cuvinte

în senzaţia pe care i-o dădea

trecerea anotimpurilor.

Adânc în noapte,

ecoul paşilor săi,

răsunau.

Un fior puternic

îi scutura convulsiv trupul

până la călcâie.

Cu chipul ca de piatră,

umbla cu degetele prin fumul de ţigară

şi glacial,

cu ochii voalaţi,

fulgera plopii aliniaţi

de ambele părţi ale drumului său.

Palid,

incapabil să vorbească,

obosea repede.

Privea cercetător

pe sub sprâncenele stufoase

cum ochii îi fugeau printre rânduri...

mureau înaintea trupului.

Cu acelaşi glas cavernos

ieşit din adâncuri,

îndepărta cu nepăsare gândul.

Râse molcom

când picăturile de ploaie

îi şfichiuiau faţa.

Părea o ruină între ruine.

 Pe chipul răvăşit

 dungi violete...

 Îi încercuiseră ochii.

Cu ochii îngustaţi 

de fumul

de ţigară, îşi privea

imaginea

reflectată în oglindă.

Îi fusese

siluită personalitatea

cu un gest

larg al mâinii

unde-o umbră

de zâmbet îi flutura

pe faţă...

Spulberat

într-un milion de ţăndări,

în spirale învolburate,

şedea adâncit în fotoliu

cu faţa ridată

adânc de umbre.

Se strecura afară din cameră.

Un nod i se punea în gât

când umbrele înserării

îşi întindeau aripile.

Nu-şi exterioriza sentimentele,

îşi etala doar

paloarea străvezie

în totul

lipsit de sens.

Umbrele

se prelingeau

pe pereţi, picurii

stăteau

în suspensie şi ochii

se împăienjeniseră,

mânia începea

să coloreze

obrajii, că-nlănţuite

de stâncă,

speranţele

 se plătesc.

Pe partea umbrită

a străzii,

ca o rază indiferentă

a unui far,

ochii săi

măturară fugitiv

un punct minuscul

la linia de orizont

a memoriei scufundată

într-o dulce beţie

şi cu coatele înapoi

respira o gură de aer.

Când

norii vizibili

de vapori se înălţau

într-o zăpuşeală sufocantă

soarele dispărea

la apus

cuprins de umbrele înserării

şi ţintuit cu privirile

în timpul

schiţării unui surâs

se tăvălea în pat

în căldurile împerecherii

cu noaptea.

Cu ochii

pironiţi pe perete

şi călcâiele

înfipte în pământ

îşi simţea

tâmpla zbătându-se

şi-un zâmbet,

vag îi flutura

pe buze.

Fuma... în tăcere.

Gâfâia sacadat.

Stătea rezemat

cu spatele de uşă

şi pe fundalul

rafturilor goale

începuse

să pâlpâie timid

licărul speranţei.

Era stăpân... deplin

pe mintea şi trupul lui.

Cu figura impasibila

şi ochii

pironiţi în sus,

aştepta

cu privirea pierdută,

din pământul reavăn

un abur să se înalţe

spintecând

bezna cerului

prudent

să-şi croiască drum.