Blog

poemul-altar

aș fi putut să fiu altfel, poate zefir sau lumină,

aș fi putut să iubesc de trandafiri o grădină,

aș fi putut să fiu un cavaler al bunei purtări,

sau, de ce nu, gând purtat pe largi depărtări,

să fiu un ulise rătăcit de itaca mea părăsită

pe

Eu sunt roua, tu pământul,
Ne usucă numai vântul;

Eu sunt unda, tu izvorul,
Eu sunt lutul, tu ulciorul;

Eu, o pată de culoare,
Tu, penel muiat în soare;

Eu, contur de apă vie,
Iar tu umbra grijulie;

Tu esti unu, eu sunt una
Ne-nvelește-n vise luna

Și aduc

   Legenda “țapului”

Fărîme de spiritualitate bologană.

Iarna grea cîntă a jale în pădure,

Cu seva-nghețată și ritmuri de secure

Doborînd arbori falnici, din „picioare”,

Căzuți în urlet prelung de disperare.

Trase de boi, aburind de trudă,

Alunecă trunchi

In prezent ne aflăm chiar în mijlocul „vortexului” de evenimente care angrenează în spirala sa marile transformări planetare, inerente ascensiunii omenirii pe un nivel superior de vibraţie a conştiinţei. Pentru mulţi, evenimentele care vor avea loc p

PASĂREA MIT

invoc

dreptul la tăcere

convoaie oculte îmi parcurg

mesianic

toate umbrele anotimpurilor

încerc

o ultimă răscumpărare

târzie

a căderii

roabă

în burta cuvântului

cu tălpi curate

merg pe faţa mea întoarsă

expulzată de himere

am adunat

labirinturile în

Smulgând nervii,

mistuit de durere

cu capul rezemat

în mână, glasul

i se strangulase

în gâtlej

într-un instinct…

de conservare.

Dimineaţa luminoasă şi veselă

se furişase uşurel

printre obloanele tăcute

într-o strălucire suavă şi dulce

privind cu deznădejde frenetică

imaginea netulburată a liniştii

ca o eternitate -

o viaţă fără margini

şi strigăt de umilinţă

în momentele de judeca

trece timpul…

câte ierni am petrecut,

câte ierni și primăveri,

câte toamne au trecut,

câte zile, câte veri.

câte amintiri trecute

a văzut sufletul meu,

cine poate să le-asculte,

poate numai dumnezeu.

am văzut cocori plecând,

într-un zbor aerian

și refugiați

Cine ne mântuie se naşte-n noaptea de Crăciun,
îl întrupează pe Dumnezeu în om,
harul lui urcă prin toţi,
face din moarte o poartă-n veşnicie,

de el şi legile sfinte dezleagă
nemurirea şi înălţarea la ceruri.

Iubeşte toate minunăţiile pământului,
face din

astăzi, cum mă știi, boem,
scriu, c-un deget prin zăpadă,
pentru tine un poem.

însă, ori este geloasă,
ori haină, iarna asta,
ba mă ceartă, ba mă lasă

numai în genunchi să-ți scriu
cu un deget prin zăpadă
și râde-apoi și eu mă tem
că o să-mi înghețe

7. 
   
   
   Nimicul nu-i totuşi un răspuns
   
   la întrebările nerostite ale tăcerii
   
   Dar eu vorbesc Doamne în numele tăcerii
   
   şi nu m-aud decât pe mine
   
   Apollinaire se scoală din morţi
   
   şi vorbeşte prin gura lui Allen Ginsberg
   
   vorbeşte iată cu kaikuuri oceanice

Cu o îngăduinţă nemărginită

când viermii

se zvârcolesc mai tare

într-un tumult de neînţelegere

şi de suferinţă nespusă

ca într-un tablou

straniu şi înspăimântător

provocaţi de zvâcnirile

violente ale inimii,

să storci săruturi şi lacrimi

în liniştea nesfârş

iubito

 
faci palma căuș ca-n spicul de grâu,

beau apă din mâna-ți cum beau dint-un râu,

privesc la părul tău galben și lin,

cum curge ca râul de-argint și rubin.

îți mângâi cu mâna obrazul tău pal,

 coapsele tale sunt țărmul opal,

ochii adânci, ferestre

Absorbit de gânduri,

cu mintea zdruncinată,

cu lacrimile adunate-n gene,

îşi plimba privirea rătăcită

printre umbrele nedesluşite

pline de tristeţe şi tăcere,

plutind ascunse.

Era stăpânit de… teamă.

E seara de Crăciun şi valea

În alb e toată, scânteind

Şi îngerii în zbor, plutind,

Sosesc să lumineze calea.

Căci s-a născut Mântuitorul!

Colinzi se-nalţă de sub brazi,

Pământ şi cer răsună azi

Şi vesel e colindătorul,

Vestind şi altora minunea

Din şes şi p

Morile de vânt

încremenesc invers

pentru că nu mai respirăm.

Doar înghițim lumina

scuipând fulgere

tunate tăcut

pe la crepuscul.

Poate că

dacă am închide ochii

mai des și mai strâns

ar muri nopțile

spre dimineață.

06 09 2012

ȘTEFAN OANĂ

Apocalipsă la post-restant

Costel Zăgan, Universuri paralele

forma de măr pârguit

roșu sprințer, viermuit

galben când e întuneric

pe partea de asfințit.

coapsele dulci încrucișate

sub rotund, plinul de sân

picioarele toate, înșurubate

în grămada caldă de fân.

forma de inimă-n mers

dintre-ale tale albe cărări

mijlocul,

Cu ochii uscaţi

de un aer indiferent,

cufundat în gânduri

azvârlite în foc,

lumina năvălea din plin

cu răcnete nestăpânite

într-o dimineaţă

proapătă şi rece

răcorind criza de furie

din îndoita întunecare,

plimbându-şi amărăciunea

în privirea cu scântei… de b

Cuprins de o agitaţie

de teamă trezit,

şi capu-mi frigea

şi corpu-mi rece ca gheaţa

şi nervii surescitaţi

copleşiţi de o admiraţie prostească

cand în sfârşit Lumina

străbătea printre obloanele vieţii.

Am plâns în tăcere.