Bădiță, bădiță,
ai trecut de-a mea portiță
și te-ai dus,
și te-ai tot dus,
colo-n deal, către apus,
colo-n munte, la izvor...
Ți-era sete, ți-era dor?!

Din fereastră, te priveam,
pașii toți, ți-i număram
Nu știam.... să-ți ies în cale
să te-abat de la cărare?

Dar mi-am zis așa-n tăcere
,,Du-te bade, n-ai durere
când îți va fi dor de mine
am să leg portița bine
și-am să dau drumul la câine!..."

Du-te bade, mergi cu bine!...

Şi de una, şi de alta,
Am sculptat cerul cu dalta;
Şi iubirea tot aşa,
Când în nu, şi când în da...

Ştiu, iubirea-i lucru greu,
N-o cioplesc cum aş vrea eu;
La rindea nu stă nebuna,
Cum nu stă pe ceruri luna...

În starea de agregare

Tu eşti mic, si dealu-i mare,
La iubire n-ai cărare;
Tu încerci, un sens unic,
Pare-mi-se de-arsenic,
Şi atâţi în iad văpaia,
Şi de asta, şi de aia,
Şi de una, şi de alta,
Dar la mine-nchisă-i poarta,

Căci sculpez iubiri feline,
Din cuvinte alcaline...

În toamna asta plină de magie,
M-ai părăsit, cuvântu-ai strepezit,
Mi-ai dat, la schimb, o mică efigie
Și-o lacrimă ce ochiu-a limpezit.

Mergi sănătos, asta-i urare veche,
Alta nu am... și ziua se deșteaptă;
Eu nu mai cred în suflete pereche
Pleacă, te rog, deşertul te așteaptă!

La ce e bun atât război în mine?!
Mi-aş fi dorit... să fiu un om smerit!
Deși am ars, să știi, nu mi-e rușine
Pe tine, cred, zadarnic te-am iubit!...

Nu îţi voi spune, noapte bună, iară
In mine s-a topit şi disperarea,
Timpul se scurge lin în călimară,
Iar visul şi-a pierdut de mult culoarea.

Se-aude plânsul surd al mării tulburi
Şi valul rece cu alt val se-adună,
Se-nalţă-n cer, sculptează hâde viduri,
De ce ţi-aş spune, iară, noapte bună?

Focul s-a stins, doar umbre stau aprinse,
Aş rezolva iar fracţii, dar nu am numitor...
Hai, culca-te, iubite, şi-n dimineţi nestinse,
Te voi stropi cu rouă, să te trezeşti cu dor.

Nu îţi voi spune, noapte bună, iară
În mine s-a topit şi disperarea,
Timpul se scurge lin în călimară,
Iar visul şi-a pierdut de mult culoarea.

Se-aude plânsul surd al mării tulburi
Şi valul rece cu alt val se-adună,
Se-nalţă-n cer, sculptează hâde viduri,
De ce ţi-aş spune, iară, noapte bună?

Focul s-a stins, doar umbre stau aprinse,
Aş rezolva iar fracţii, dar nu am numitor...
Hai, culcă-te, iubite, şi-n dimineţi nestinse,
Te voi stropi cu rouă, să te trezeşti cu dor.

Unde mi-e dorul
ce umbla de la tine la mine
de la mine la tine
pe frunze , pe ploi
pe tremurul serii
pe gândul altoi?

s-o fi dus la munte, la mare
sau stă la vreun colţ
ca un hoţ
pândeşte vreo călătoare
cu doi metri de picioare

ce ştiu eu...
lumea e mare

totuşi aştept
dacă apare
am să-l îmbrac de sărbătoare
şi ţi-l trimit prin via mea
iar tu, în toamna asta aurie
să-i dai să bea din via ta
de dragul lui, ne-om imbăta şi noi
că bine ne-a mai fost la amândoi!

iar dacă nu vrea să revină
eu nu am fost , să ştii, de vină.

Mă tot gândesc că vine toamna,
iar eu la margine de drum
voi pierde până chiar şi umbra;
voi fi doar o perdea de fum.

Acum în vară, pelerinul
şi-a aşternut visul pribeag
sub ramul meu,şi tot mă roagă
să nu-i dau dorul în vileag.

Ca într-un dans mi-a cuprins trupul
şi inima e lăutar;
as vrea să- l mângăi, seva toată
s-a scurs, adapă un lăstar.

Doar cântecul tăcerii mele
poate să-l legene uşor,
căci vine toamna prin inele;
m-apucă şi pe mine-un dor.

Un dor de zilele în care
eram numai o rămurea;
chiar de eram neînsemnată,
toţi poposeau la umbra mea.

Dar s-au dus vremurile-acelea...
şi iată toamnă a sosit;
lăstarul ce-mi creşte-n tulpină,
rămână semnul c-am trăit.

-Hei, pelerinule, grăbeşte,
căci timpul e şi el grăbit!
şi ca răsplată, tu, mă iartă
că nu ţi-am spus căt te-am iubit!

eu voi veni... să mă aştepţi
pe fân cosit cu creţişoară;
mireasma lui, vârtej în gând,
să mă îmbete-n miez de vară.

să-mi spui poveşti cât poţi de lin,
cu început de primăvară;
pe greieri lasă-i să asculte
şi harpa ta, şi-a mea vioară.

şi aripi largi din umbra-ţi trenă
să decupez... din înălţime,
s-ascult tăcerile târzii,
ce se ascund în cuib la tine.

să nu mă laşi cumva să plec,
că nu-mi va fi nicicând mai bine;
un tren s-aştepte de o vrea,
de nu, să plece fără mine!

Copilul meu, izvor de veacuri,
Şi-al vieţii gri verde nervură,
Îţi iei puterea din adâncuri ,
Şi-nalţi ecou de viaţă pură;

Copilul meu, tu eşti lumină,
Din raze de soare şi stele
Şi, din privirea ta, senină,
Se vor hrăni zilele mele;

Copilul meu, tu eşti răcoarea ,
Din dimineţile de vară,
Îmi ştergi în sufletu-mi dogoarea,
Mi-arăţi că viaţa-i floare rară;

Tu mă-nfăşori, cu glas divin,
Mă-nveţi s-ascult tăcerea nopţii,
În gând tăcut, cui să mă-nchin,
Şi care este datul sorţii;

Şi, când nimic, din astă lume,
Nu îmi dă bucurii, un gram,
Tu vii cu braţele anume,
Să mă alinţi, ca un balsam;

Aş vrea nimic să nu se schimbe
Copilăria este-un dar.
Prin viaţă dorul ei te plimbe,
Iar eu mă-nchin ca la altar.

(din volumul ,,Descuţă-n rouă")

e-atât de noapte..
timpul în halat cu bisturiu
îmi separă
endocardul stâng de cel albăstriu
cuvintele asistente s-au ghemuit în colţul gurii
şi privesc părul plin cu cireşe amare
o gheară îmi taie tubul de oxigen
şi în loc îmi pune un ciob de oglindă
privesc în el
falduri de umbre
îmi râd până mă molipsesc.
închid ochii..

apare la hotar
lumina lină
ca să o poţi vedea
trebuie să mă săruţi
e singurul lucru pe care poţi să-l faci
să mă săruţi...

Azi, moțata a scos pui,
Unul gri, restul gălbui;
Să nu-i găsească vreo gripă,
Îi ascunde sub aripă.

Lecţia ,,Firul de iarbă”,
E de fapt o dulce zarvă;
Şi la ,,Râmă”-i joc aprins...
Uite, pe cel gri l-a prins

Coțofana cea șireată,
Ce-a pândit de pe poiată,
Dar l-a lăsat iute jos,
C-am strigat la ea nervos.

Pentru-a mea ispravă mare,
Mă ciupește de picioare;
Lângă bulgării de alamă,
Se făleşte că e mamă.

Mie-mi place ca făptură...
N-am s-o fac nicând friptură;
Fundă-i pun cu bucurie,
Că-mi va fi de companie.

Ghiocelule,te rog,

arată-mi cum să stăpung calota vieţii
şi să rămân in echilibru.

Dă-mi din forţa ta
ca să alung teama
de a ridica fruntea
spre lumină.

Dă-mi din nerăbdarea
de a te intâlni cu vântul,
să pot simţi si eu
ritmul.

Dă-mi din gingăşia
şi unduirile trupului tău
şi, învaţă-mă să păstrez taina
de a rămâne
femeie.

Dă-mi din pioşenia ta
care face să vibreze şi piatra,
să învaţ cum să ating unda
şi să pot iubi.

Tu, clopoţelul vieţii,
dă-mi din frăţia petalelor tale
şi învaţă-mă cum să închid
în trioul efemer
viaţa.

Şi te mai rog,
să te rogi şi pentru mine,
ca atunci, când
soarele imi va închide geana ,
pământul să mă aştepte-n prag
cu drag.

Îmi stăruie un gând

de la o vreme-ncoace,
chinuitor gând,
ce nu mă lasă-n pace,
să las deoparte
nevoile rapace,
să fug pănă la mama
că doru-n pieptu-i toarce.

Să o ajut la toate,
că este prea bătrână,
să simt corniţa ierbii,
curtea să i-o fac plină
cu flori, cu dulci speranţe
şi vorbă mai blajină,
cu-mbrăţişari duioase...
s-ating Sfânta Lumină.

În Noaptea Învierii,
iertare-aş vrea să-i cer,
prea am lăsat-o-n grija
Preabunului din cer
şi m-am grăbit s-ajung
pe-al lumii lăvicer,
dar soarele-i prea sus;
se duc toate-n eter.

Vom spune-o rugăciune
şi ouă vom ciocni
noi două în ceardac;
va fi din nou senin;
iar vişinul cu floare
nu-mi va mai fi străin
şi glasul răndunicii
suna-va iar divin.

Voi merge şi la tata,
să-i pun şi lui o floare
cu-o lacrimă de dor,
s-aprind o lumânare;
aş vrea să mă audă
în surda-mi îngânare;
să-i spun c-aici departe
nu prea e alinare.

Aş vrea să zbor mai iute
spre satul reînviat;
să mângâi pe măicuţa
cu trup încovoiat;
să merg să sfinţesc casa
şi ou-ncondeiat;
să spun la toţi ce-i dragi:
,,Hristos a înviat!”

Patul
acest ținut al iernilor polare
mă adună într-un colț
ghem de arici
să nu mai poată fi tăiată
luna
și
sub pretextul proprietății
să vinzi pentru doi bani
partea plină
apoi îmi dezmorțesc picioarele
atingându-le de aurora
din podul palmei
și decupez adâncul
sub formă de inimă.

Cu buze fierbinți cămila așteaptă
din adăncul sienei, un verde aprins;
pe lungile-i pleoape, un bob iar desparte
gândiri de gândiri,
amiezi de amiezi.

Pustiul înalță un munte fugarnic
și visul se zbate-ntre stelele reci;
un geamăt uitat se pierde în șoapte
și, iar iau întinsul,
și iar rătăcesc.

Cât de departe e oaza albastră,
cât de stăpân este focul topit!
vântul mă-mpinge
spre trepte absente...

Mă ninge tot cerul cu flori de verbină,
Copaci, grei de dor, v- așteaptă-n grădină
Cu muguri tăcuți, prolog de-nflorire,
Să faceți un semn , spre-a lor împlinire.

Străpung depărtarea cu palma întinsă,
Alerg după voi, ca-ntr-o horă încinsă
Și vreau să vă chem la o dulce agapă...
Rămân singură iară, cu stropii de apă.

Cu ei, azi, obrazul mi-l spăl de roșeață,
Îi sorb ca pe-o rouă sclipind în verdeață
Un gând mă-nfioară, că blânda caldură,
Topește ce-i vrajă, nervura ei pură.

Topește în mine ce-i fibră și gând,
Sărutu-i sigiliu pe chipu-mi plăpând
Și lacrima-mi curge, ca miez de lumină,
Iubirea-mi ce-o scriu pe foi de verbină!...

Ai lăsat șevaletul
să curgă lumină
peste umbra mea
penelul mă seducea
cu un roșu aprins…

mi-era bine cu capul în nori
într-o tulburare simfonică
penelul s-a rupt
ai început să strigi cu degetele
peste macul sângeriu
s-a așternut albastru infinit
ce-mi place violetul!
Nu fugi!

În aromă de gutuie
Îmi vorbesc cu gându-n șoaptă,
Lumina din ferăstruie
Îmi aduce dor de fată.

Am ajuns ca altădată,
În tăcere albăstruie,
Să aștept clipa brodată
La lumina cea gălbuie.

Căci în mine răsărit-ai,
Ca un Călin din poveste
Și de sticlă-am lipit ochiul
Și mă-ntreb:Oare chiar este?

Ești sau nu, tu vii aproape
Îmi zâmbești, corpu-mi tresare,
Mă cuprinde dor de șoapte
Îți șoptesc, chipu-ți dispare.

Jocul ăsta mă-nfioară
E frumos, dar tremurând
Nu pot ține socoteală
Viselor ce îmi dau rând.

Eu sunt roua, tu pământul,
Ne usucă numai vântul;

Eu sunt unda, tu izvorul,
Eu sunt lutul, tu ulciorul;

Eu, o pată de culoare,
Tu, penel muiat în soare;

Eu, contur de apă vie,
Iar tu umbra grijulie;

Tu esti unu, eu sunt una
Ne-nvelește-n vise luna

Și aduce depărtarea
Dorul, precum valul marea...

Va rămâne cântul sfânt
Ca un fel de jurământ...

Stă la soare-n grădiniță,
Pe o frunză arămie,
Domnișoara gărgăriță,
Ca focu-n toamnă târzie.

Nu mai are nicio treabă,
Casa-i o bijuterie;
Și-a venit s-asculte-n grabă,
Chiotele de la vie.

Am să-i șoptesc la ureche,
Să plece, spre altă zare,
Unde este-a ei pereche,
Să se facă ghicitoare.
*
Lângă ea, e melcul care,
De joc si de veselie,
Pierzând casa din spinare,
Cere alta cu chirie.

Iată și un greier ciut,
C-o furnicuță hazlie,
Din vară nu s-a lăut,
Și se scarpină-n chelie.

Și broscuța cea voioasă,
Are-acum ambiție,
Îi cheamă la ea acasă,
C-a intrat pe funcție.

*
Se adună-n jurul lor
Frunze-n troienire;
Ce ofteaza în decor,
Știți, ... de despărțire.

În ciorchine parfumat,
Mierea e-n visare,
Astăzi iar s-au sărutat
Ea și măndrul soare.

Depărtările-aducând,
Glas de vânt cu ace,
Toți se-ascund pe sub pământ,
Ori sub carapace.