"Doamnă", tot îmi dai târcoale,
Cine, oare, te-a trimis?
Nu sunt pregătit acuma
Să mă duci în Paradis

Te invit puțin în casă,
Ca să vezi că nu mă tem;
Îți sevesc şi o pălincă,
La o vorbă să o bem

Uite, colo, o țigară,
De la una n-o să mori!
Îți dau şi o cafeluță,
După aia... poți să zbori

Haide, facem o partidă
De şeptic sau tabinet?
Eu pun la bătaie viața,
Tu-mi laşi coasa amanet

Şi, cum sper că tu vei pierde,
Vei pleca fără nimic,
Dar te-aştept iar pe la mine,
Peste-un secol şi un pic

Lasă coasa pe corlată,
Pelerina pune-o-n cui;
Ştiu că nu ți-e obiceiul,
Nu ai teamă, nu le-ncui

Mulți vorbesc că eşti vicleană,
Aşa este? Tu ce zici?
-Mai vicleană este viața!
-Am putea să fim amici?

-Am putea, căci n-am prieteni
Pe-aici, n-am prea mult de stat;
Nu vreau să cad în dizgrații,
Am venit... luat... plecat

-Nu pleca, mai stai o clipă,
Îți mai pun o pălincuță?
Aş vrea să te-ntreb cam multe...
Îmi răspunzi, de eşti drăguță?

- Multe nu îți pot raspunde,
Am contract cuSarsailă!
Sincer, nu vorbesc cu nimeni,
Dar de tine, mi-este milă

M-ai primit în a ta casă,
M-ai cinstit, m-ai omenit
Am simțit că nu ți-e teamă
Ca alții... nu mai gonit

Mă simt bine printre oameni,
De-aia nu vreau să greşesc.
Fac excepție cu tine...
Sper ca n-o să mă căiesc pârlesc

- Atunci, să mai vii la mine,
Peste vreo sută de ani!
Vom mai face o partidă,
Nu pe viața mea... pe bani

In ultimii 2 ani, am avut intalnire cu"Doamna", de doua ori!

Trăim vremuri agitate,
Viața este tot mai tristă;
Ne strivesc grijile toate,
Iubirea cât mai rezistă?

Lăsăm (totul) "mai târziu",
Până viața se termină
Ne trezim într-un pustiu,
N-avem timp pentru hodină

Ce visezi, nu mai sunt vise,
Dragostea-i obositoare'
Speranțele-s compromise...
Lumea noastră, încet, moare

Mă simt tot mai obosit,
Inima-i plină de riduri;
Toate'-n mine-au amorțit,
Trăiesc între patru ziduri

Îmi doresc un croitor,
Inima să mi-o repare
Şi, apoi, un vrăjitor,
Să îi dea din nou culoare

Eu o cert cu pietate:
-Vezi ce-nseamnă să n-asculți?
Ea imi dă mare dreptate,
- Nu poți (oare) să renunți?

Te arunci după iubire,
Fără nicio judecată!
Stiu că asta ai ın fire...
Nu te potoleşti odată?

Tu nu te gandeşti la mine?
İntr o zi n-am să mai pot!
Cât te poate trupul ține?
Tu îți bați de toate joc

Ştiu că iti doreşti iubire
Şi te-arunci la uşi ınchise
N-ar trebui să te mire...
Câteodată sunt doar vise

N-am în suflet răutate,
Gânduri rele n-am în mine.
Nu suport o nedreptate,
Când văd strâmb, să urlu-mi vine

Trebui' să trăim prezentul,
Viitorul - cât de se poate
Să nu stai ca repetentul,
Musai e să dai din coate

Cucul îmi tot cântă dorul,
Simt cum bate un vânt rece
Cine e Compozitorul?
Voi vedea când viața trece

Mii de zgomote din mine
Se preschimbă-n mii de gânduri;
Unul, însă, tot revine...
Îl citesc doar printre rânduri

Soarele, cu paşii leneşi, se agață iar de cer,
Eu de mult am deschis ochii şi privesc la el stingher ;
Se uită ciudos la mine, i-am luat-o înainte...
Îmi este puțin ruşine, cum îți este de părinte

Dinspre teiul de la poartă, un parfum îmbietor,
Mă transformă, dintr-o dată, într un fel de Zburător!
Stau cu poza ei în mână, alergând prin galaxii,
Şi la gândul întâlnirii, sunt lovit de ataxii

Gândurile iar mă poartă într-o lume ireală,
Către cea care-mi jurase o iubiree ideală;
Stau sub razele de lună ca-n tabloul din poveşti,
Pe o pajişte-nflorită, cum e bine să iubeşti

Mă gāndesc cu nostalgie la vremuri demult apuse,
Când eram cu ea în brațe... acum sunt numai în vise.
Ea-mi jura cu pătimire dragoste nemuritoare,
Eu credeam (sărman netrebnic) vorba ei îmbietoare

Poarta inimii-am deschis-o, a intrat cu totu-n mine,
Am crezut (asta e viata), în cuvinte cristaline;
Nici nu mă gândeam vreodată c-o să plece precum ploaia
Vara, când dispare norul şi apare vâlvătaia

İzbeşte noaptea-n geam, nervoasă,
E-atâta linişte în jur;
Eu stau pierdut în vechea casă,
La becul unui abajur

E doar un bec într-o odaie,
C-un tremur galben spre roşcat;
Mai e şi-o sobă obosită,
Şi-o masă dintr-un fier forjat

Un scaun, văd, cu trei picioare
Şi o corlată obosită;
Mai văd şi un caiet de şcoală,
Având coperta prăfuită

Caietu-l iau de pe corlată,
Aşa cum este, prăfuit;
Încep să scriu cu pixul verde,
Chiar dacă sunt cam obosit

"Îți scriu de-aicea, de la țară,
Pe-o foaie veche din caiet;
E-o linişte asurzitoare...
Ciudată-i viața de ascet

Credeam că nu mai este Lună,
Şi nici Luceafăr sus pe cer;
Ce mult m-a transformat oraşul...
Un tip plăpând şi efemer

Văd stele multe... cât cuprinde!
Întind o mână să le-ating;
Se joacă-n geam, sclipesc la mine...
Uşor, cu mâinile le-mping

O umbră, parcă, se prelinge
Pe sub cerdacul de la geam;
Îi văd doar coada cum se mişcă...
E câinele lui moş Avram

Simt un miros plăcut afară,
Parcă ar fi de iasomie;
Mă-mbată cu a ei mireasmă,
Sau asta mi se pare mie

Adorm cu capul pus pe masă,
Iar gându-mi zboară către tine;
Şi te visez venind agale
Să ne iubim cum stim mai bine

Te iau în brațe cu blândețe,
Simt sânii cum mă-mpung în piept;
Îți mângâi coapsele pietroase...
Atât e visul... mă deştept!

Şi mă trezesc în casa veche,
Doar umbra ta mai e cu mine;
De când tu ți-ai ales pe altul,
Ea a rămas să mă aline

Da, m-am trezit, aşa, deodată,
Oare ceva s-a-ntâmplat?
A fost vis, a fost aievea?
Eu n-o să aflu niciodat'

Acum închei a mea scrisoare,
De multă vreme n-am mai scris;
O să primeşti în visul nopții,
Scrisoarea de la un... proscris"

Buc. 05.05 '20 18.00

ANEI

Las fereastra larg deschisă, ploaia dă să intre-n casă,
Mă izbește cu putere, dară mie nici că-mi pasă.
Muzica, discret am dat-o și rămân în contemplare...
Adierea dimineții mă îndeamnă la visare

Stau stingher pe-al meu fotoliu, obosit de prea mulți ani,
Las privirea să îmi cadă peste tinerii castani;
Gândurile mă tot poartă printre astre solitare...
Vreau sa plec din astă lume, spre noi spatii siderale

Aș dori (de-acum încolo) să fiu stea pe cerul nopții,
Să îți luminez cărarea ce ți-au hărăzit-o sorții;
Să-ți privesc pletele-ți negre, răvășite peste pernă.
Rugând vântul să-ți șoptească despre dragostea-mi eternă

Să ți mângâie coapsa plină, sănii tari și dați în pârg,
Să te-ndemne la iubire, într-un lăstăriș de crâng;
O iubire nerostită, nimeni să n-o întineze,
Numai Luna să o știe și pe veci s-o lumineze

* * *

Ne vom întâlni, iubito, undeva prin Univers,
Într-o frumoasă poveste, sau în rima unui vers;
Eu să fiu Singuratatea, tu să fii Doamna Speranță,
Să-mi prefaci jalea și dorul, într-o doină sau romanță

Anei

În dragoste am fost lunatic,
trăindu mi viața printre stele
și-acum sunt tot un singuratic
doar eu... cu gândurile mele

Mi-ai fost mereu o călăuză
prin lumea asta levantină;
și, dacă-n versuri îmi eșți muză,
în vis și-n gând îmi eșți regină

Neîncetat îmi eșți în minte,
de aceea-ți scriu vers după vers;
când nu voi mai avea cuvinte,
voi ști... din inima m-ai șters

Și, de m-ai părăsi vreodată,
te voi ierta, chiar de mi-e greu,
lăsând întreaga judecată,
celui ce e în locul meu

                                     Anei

Dintre visele frumoase care le aveam odată,
Am rămas doar cu nopți albe... n-am crezut-o niciodată!
Palid, la umbra ferestrei, o aștept iar să apară,
Chiar și vântul o așteaptă printre plete să-i dispară

Nu mai vine pe la mine, după-atâția ani și ani,
Oare i s-a stins văpaia, precum lava din vulcani?
Unde-i este râsul sprinten, dintii ei strălucitori,
Unde-i gingășia feței ce-ar ofili multe flori?

i-era firul de lumina, m-agățam mereu de el,
Într-o beznă nesfârșită, fără capăt de tunel;
Gura mi-e tot mai uscată, iară gâtul... îmi e ars
Parc-aș fi băut, eu singur, multe sticle de ginars

O, tu umbră-a inserării, de ce nu vrei să te-arăți?
Fără tine asta viață nu va fi că alte dăți;
Dorinți, patimi strâng în mine, pentru cea care-o iubesc,
Le ascund adânc în suflet și cu grijă le păzesc

Și dacă-n cealaltă viață, tot așa voi fi iubit,
Îmi voi ceda veșnicia altuia, mai nimerit!
Acum rătăcesc prin lume, sunt pierdut printre iluzii...
Am ajuns, respins de soartă, doar cu triste deziluzii

                   - 3 -

                   Anei

Îți scriu și-acest poem în van?
Destinul mi-e din nou avan?
Mă-ntreb: În câte veșnicii,
Voi mai rămâne-n pustnicii?

De-aș șți că va mai exista
O dragoste ce-ar rezista,
Eternitatea-ar fi ușoară,
Ce-n nemurire se măsoară

De mine nu eșți prea departe,
Un Univers ne cam desparte;
Și-n visul meu prea nebunesc,
Te văd, te simt și te doresc

Nu ne-am văzut în astă viață,
Căci soarta nu prea ne răsfață
Mă regăsesc zvârlit mereu
În vis... ca într-un separeu

Mereu, din trup am vrut să ies,
Neavând cale de ales;
Să fug de el cât mai departe,
Uitând speranțele deșarte...
Să mă privesc cu detașare,
Râzând de clipele amare

Aseară, dormind în pat
(Că mai dorm și pe covor)
Sticla din mână-am scăpat
Și era un vinișor...

Off, s-a scurs totul din ea
(Îmi venea, tare, să plâng)
Vai, vai, vai, ce mai belea...
N-am putut nimic să strâng

Stai, mai e o picătură
(Știți ce o să fac cu ea?)
O las să îmi pice-n gură...
Așa,-ntins pe canapea

Aș mergee la un "Non stop"
(Nu este lucru cușer)
De ce nu i-am pus eu dop?
Acum nu ieșeam prin ger,

Am scos capul pe fereastră
(L-am retras încetișor)
Era o noapte albastră...
Nu mă duc, pot să și mor!

Până mâine mă abțin
(O să-mi iau alt vinișor)
Voi bea din el mai puțîn,
Nu-n casă... în foișor

Luna râde iar de mine
(Stelele parcă se-nvârt)
E ceva ce nu-mi convine...
O să am un somn prea scurt

Printre ochiuri mici de geamuri, eu privesc a mea grădină,
Țîn minte, era frumoasă, plină cu sute de flori;
Și astăzi mai simt mireasmă de bujori și de sulfină
Ce m-a trezit dimineața de atâtea mii de ori

Acum stau cu amintirea, fiindcă timpul nu ne iartă,
Căci la casă bătrâneasca, cea ascunsă printre plopi,
Nu mai e ce-a fost odată, nu mai vezi nici flori, nici poartă...
Parcă, ocoliți de vreme, mai găseșți câțiva pomi șchiopi

Aici vreau să-mi trăiesc clipa, aici, unde-i veșnicia,
Universuri paralele peste mine năpădesc;
Sunt purtat din lume-n lume să cunosc fățărnicia
Celor care îți declară și-ți spun mereu: "Te iubesc!"

Azi mă simt pierdut în noapte, cerul are alte stele,
Aș fi vrut să-mi văd iubita prin grădina mea cu flori
S-o privesc prin geamul palid pe "Regina nopțîi" mele,
S-o aud cum le vorbește când se plimbă până-n zori

        (Hai, sună-mă, )

            Anei

N-ai mai sunat, (iar asta-mi spune multe),
Așa cum o făceai din când în când;
Sufletul meu tânjește să te-asculte...
Oare mai sunt, acum, la tine-n gând?

E toamnă în grădina mea cu vise,
Curând va fi o iarnă nesfârșită;
Vor îngheța speranțele promise
Și inima... ce-mi este răvășită

Hai, sună-mă, întreabă-mă ce fac,
De glasul tău, mereu îmi este dor;
Doar tu vorbești, promit că o să tac...
Hai, sună-mă, doar știi că te ador

Tot atât de trist sunt,dragă mamă,
Gânduri negre, sumbre şi ciudate,
Zi şi noapte-mi vin fără de seamă,
Sufletul mi-e plin de răutate!

Noaptea când mijeşte e blestem ,
Dureros de treaz îi ies în cale;
Mi-este dor de tine şi te chem,
Sunt cuprins de doruri şi de jale.

Viaţa mi-a fost goală ca o nucă,
Eu îmbătrânesc pe zi ce trece;
Sufletul mi-e veşted, se usucă,
Sângele-mi devine tot mai rece.

Ţi-am furat comoara tinereţii,
Ţi-am luat câte puţin din viaţă
Şi, ajuns în pragul bătrâneţii,
Ţi-am furat şi ultima speranţă!

Tot așa și eu sunt răsplătit

Neastâmpărata toamnă, trece-n goană prin livezi,
Pomii s-au golit de frunze, numai poamele le vezi.
Ziua este mult prea caldă, noaptea-i rece şi urâtă,
Păsările călătoare au plecat într-o clipită.

De la câmp se-ntorc ţăranii, obosiţi, ca vai de ei,
Îşi strâng roadele-n cămară... cartofi, ceapă şi ardei.
La ferestre-s aşezate mere, pere şi gutui,
De copii sunt rânduite făcând poftă orişicui.

Strugurii s-au strâns în butii, lăsând zeama lor să curgă
Prin caneaua răsucită, ea începe să se scurgă;
După numai două zile s-a şi prefăcut în must,
Când îl bei, după pastramă, este pişcăreţ la gust.

Anei

Din viața mea n-a prea rămas nimic,
Iar sufletul mi-e sterp și găunos;
Pe-această lume omul este mic,
Înțelegând târziu ce e frumos

Când vom muri, nimica nu mai este,
Se zice că vom trece nouă porți;
Aș vrea să șiți că totu-i o poveste...
Cine-a murit, noi îi numim doar morți

Acum m-ascund sub mantia tristeții
Că altceva habar n-am ce să fac;
Aștept să vină zorii dimineții...
Topit de dor, nu pot să mă refac

Un alt poem îți scriu de pe verandă,
Nici nu mai știu al câtelea o fi!
Mirosul fin al florii de lavandă,
Mă duce iar în vremi de bucurii

Aș vrea să știi, avem aceleași căi,
Mă simt pătruns de multă suferință;
Îmi este dor mereu de ochii tăi
Și vreau să înțelegi a mea căință

( Lina, bunica mea)

Prin geamuri huruie oraşul, e un vacarm de nedescris,
Eu mă aşez comod la masă şi mă apuc din nou de scris;
Dar zgomotele de afară pătrund prin geamurile mele,
Încerc să nu le bag în seamă, căci sunt obişnuit cu ele.
Şi cum stăteam aşa la masă, plecat cu gândul hăt - departe,
Sunt readus pe astă lume când cineva la uşă-mi bate
Eram mirat: "Cine să fie?" Fiind convins că-i o greşeală,
Mă duc să-l văd pe cel ce bate la ora asta matinală!
Şi, prin vizorul de la uşă văd un bătrân cam ramolit;
Deschid, îmi- spune cine este... îndată-n casă l-am poftit!
Pe hol el s-a oprit o clipă şi , şovăind , m-a întrebat:
- Ce mai faci, Domnule Florică, pe-acasă nu prea ai mai dat!"
Aceste vorbe spuse simplu, mă tulbură, mă răscolesc,
Mă duc cu gându-n altă lume şi clipe dragi eu retrăiesc.
Imaginile-mi trec prin faţă cu toată viaţa de la ţară,
Îmi văd sătucul din câmpie, părlit de soarele de vară;
Îmi văd prietenii de-o viaţă, mă-ncurajau când am plecat,
Căci nu-mi venea să îmi las casă, să mă despart de al meu sat.
Au fost momente mişcătoare, mă săruta în lacrimi mama,
Mi-a dat o mie de poveţe:- Să fii atent, ia bine seama!
Iar tată mă bătea pe umăr, mă-mbărbăta, cu faţa tristă,
Pe scaun, biata mea bunică, plângea cu nasul în batistă
Câţi ani să fi trecut de-atuncea? Sunt tare mulţi, nu mai ţîn minte,
Dar de a mea copilărie, mereu o să-mi aduc aminte!
Am discutat de toţi şi toate, stând amândoi la acea masă
Şi clipele copilăriei, mi le-a adus din nou în casă.
Îmi povestea timid bătrânul, cu tremuratele-i cuvinte;
Cine s-a dus, cine mai este... mulţi dintre ei nu-i mai ţîn minte!
Simţeam ceva în glasul lui, era ceva ce îl apasă ;
Într-un târziu el mă intreabă:- De ce nu vrei să vii pe-acasă?
De te-ai întoarce-acum în sat, nu te-ar cunoaşte nici vecinii,
Dar eu le-aş spune cu mândrie:- Vedeți ? El e nepotul Linii!
Ar râde fără de crezare şi ar începe să rostească:
- Ia pleacă de aicea, vere, asta e viţă boierească!"

Dacă-aş putea, ce bine-ar fi să pot da timpul înapoi,
Să mă întorc la vremea-n care... nu aveam griji şi nici nevoi!

Iar adorm de dimineaţă,
Cum o fac de obicei;
Aşa îmi bat joc de viaţă...
Clar, am prea multi piticei

Câteodată beau un şpriţ,
Mintea-mi fuge peste tot;
Este ca un fel de riţ...
Mă comport că un netot

Când visez rubensiană,
Mi să face şi mai chef;
Cu-al ei chip de sânziană
Şi cu dinţi albi, de sidef

O iubesc cu disperare,
Doamne, numai Tu o ştii!
Nu e o exagerare...
Doar pe ea o pot iubi

Toamnă rece și ploioasă,
De ce mi te dai sfioasă?
Parcă n-ai fi tu de vină,
Verdele îl faci rugină

Noaptea ești rece ca gheața,
Până vine dimineața;
Ziua, te-ncălzești ușor...
Eu te privesc din pridvor

Privesc păsări, fug de tine,
Mi-e, însă, îmi convine;
Tu-mi aduci vinul pe masă,
Ce îl beau iarna în casă

De-asta-mi placi, frumoasă toamnă,
Pentru mine ești o doamnă,
Doamna sufletului meu...
Eu te voi iubi mereu

Anei

Trecut-au unșpe' ani jumate
De când noi doi ne-am cunoscut;
Sunt unșpe' ierni, aproape-o viață...
Habar nu am când au trecut.

Pe boltă, luna opalină
Îmi face somnul agitat;
Habar nu am de ce-mi curg lacrimi
Și nici de ce sunt transpirat...

Se-arată zorii diminețîi,
În somn, iubita mea zâmbește;
Habar nu am la ce visează...

La cine, oare, se gândește!?

Habar nu am și n-o să aflu
La cine sau la ce visa,
De ce zâmbea în somnu-i dulce

Și tâmpla stângă îi pulsa?

Și ochii o dădeau de gol,
Sigur, la altul se gândea,
Dar, dacă nu era pe lume,

Așa iubire nu rodea

Mă resemnez, nu am ce face,
Femeia, ca o umbră este;
Când o urmezi, de tine fuge,
Când fugi de ea... te urmărește

Pe un cer roșu ca para, soarele, precum un tâmp,
Perpelea întreg pământul, noi, copiii, stam pe câmp;
N-aveam unde ne ascunde, nu găseai, cât vezi, un pom,
În aceasta dogoreală, rezista "puiul de om"

Pe miriștile întinse, ne făceam covergi din paie
Să ne pitulăm de soare, Doamne ce mai vălvătaie!
Stăteam tolăniți pe haine, beam o apă clocotită...
Doar acuma bag de seama, viață noastră chinuită

Vacile stăteau în soare, dând din coadă să alunge
Tăunii (precum vampirii), de la ele sugând sânge
În coverga construită, întindeam frumos o pânză
Și puneam ce-aveam de-acasă: mămăligă, ceapă, brânză...

Mai ieșeam desculți, pe vârfuri, printre țepii din miriște,
Ne feream de ei, degeaba, reușeau rău să ne piste;
Seara ajungeam acasă prăfuiți, ca vai de noi...
Greu o mai duceam la țară, plini de griji și de nevoi

ANNEI!

Aş vrea să fiu un copăcel
Şi la fereastră ta să cresc...
Să te trezeşți privind la el,
Doar pentru tine să-nfloresc

Atunci, când geamul vei deschide,
Eu, crengile voi apleca,
Tu, cu o mână mi le-ai prinde
Şi rând pe rând le-ai săruta

Şi cine ştie, într-o noapte
Cu cer senin şi multe stele,
M-aplec să te sărut... şi-n şoapte,
Să-ţi mângâi pletele rebele