iubito, cade frunza,
mai vino și m-alintă,
că mi-i uscată buza
și limba mă irită,

de-aceea mă alintă,
să nu mă lași hai-hui,
ca toamna să mă mintă,
că sunt al nimănui...

și să nu cadă bruma
pe ochii mei verzi, încă;
se cam îngroașă gluma
și toamna îmi mănâncă,

din palmă, roua caldă
în care-ți vedeam chipul.
deci nu-l lăsa să-mi cadă
pe umeri, astăzi, timpul...

zâmbeşte-i toamnei!
cum ştii doar tu,
cu palmele în şolduri,
legată strâns la brâu
şi spune-i vorbe dulci,
alint-o că e tristă,
ea ţi-a dăruit
gutui, mere şi nuci
şi şterge-i, în batistă,
năsucul ei răcit;

pe mine m-ameţeşte
că vinul s-a acrit...

zâmbeşte-i toamnei!
vezi că plânge
şi tremură de frig, sărmana,
că vântul şturlubatic
dezbracă toţi copacii
furându-le coroana
şi-o pradă pân’ la sânge...

surâde-i toamnei!,
poate-i trece
această suferinţă rece
şi nici nu ştie, inocenta,
cum iarna stă şi o pândeşte...
acum trimite o iscoadă:
bruma peste trandafiri
şi tot îi face fiţe-fiţe,
amăgind-o prin tufişuri,
cu parfum de dumitriţe...

surâde-i toamnei!
s-o vrăjeşti
şi când va închide ochii
şi-o să cadă în extaz,
o să-i fur trei dumitriţe
şi-o să crape de necaz...

astăzi, cum mă știi, boem,
scriu, c-un deget prin zăpadă,
pentru tine un poem.

însă, ori este geloasă,
ori haină, iarna asta,
ba mă ceartă, ba mă lasă

numai în genunchi să-ți scriu
cu un deget prin zăpadă
și râde-apoi și eu mă tem
că o să-mi înghețe mâna
și nu termin acest poem.

strecurându-se, șireata,
se așterne peste versuri
și mă-ntreabă: „nu e gata?”
dar eu știu, vrea să mă vadă
cum mi-ar sta om de... zăpadă!

așa că, vino, cât e vreme,
cheamă iute și salvarea,
poți să chemi și pompierii!
și mă jur că, niciodată,
nu o să mai scriu poeme
doar c-un deget prin zăpadă...

ca mâine va sosi Crăciunul,
dar nu-l mai aștept în tindă,
că și copilul, și bătrânul,
nu mai știu nicio colindă

de multă vreme, -n biata țară,
nu se mai nasc pruncii curați;
fugit-au mamoșii afară,
sătui de-atâția retardați.

doar câte una mai zurlie,
să-l prindă pe patron de nas,
își lasă rodu-n vreo chilie
și nici nu-i spune bun rămas.

sunt prea maturi copiii țării,
și prea triști de-atâtea lipsuri;
părinții lor i-au dat uitării,
dându-le doar bani de chipsuri.

Iisus a-mbătrânit pe cruce,
în carne spinii s-au uscat,
dar nici un preot nu l-ar duce
să-l culce-n așternut curat!

e gardul mult prea ’nalt la vile
și prea pustiu în jurul lor,
de-aceea vino tu, copile,
la porțile săracilor!...

de-atâta alb
îmi primenesc
rostirea
cu primele silabe
de copil
și duc în palme
tot răsfățul
stăpânului
plângând
umil
la poarta cerului
deschisă
sărmanului poet
postum

de atâta alb
îmi primenesc
vederea
cu verde crud
și liniștit
și duc în sânge
toată seva
arțarului
trosnind pe foc
în jalea frunzelor
de toamnă
și-a celui val
uitat
pe țărm

de-atâta alb
m-apucă teama
că-s prea curat
în cugetare
de-atâta alb
o văd pe mama
și prunc mă văd
la sânul ei
ștergându-și ochii
cu năframa
iar tata cântă-n prag
colinda
cu scutec cald
și
clopoței

de-atâta alb
parcă suntem
toți trei
pribegi
în
betleem

vino cât mai este iarnă
să mai pui lemne pe foc
în rachiu să-mi scapi o coarnă
lasă-l dracului de bloc

vino cât mai cerne iarna
fulgii laice iubiri
cât mai este plină cana
cu parfum de amintiri

vino cât e alb omătul
şi la poartă e gheţuş
de m-oi duce de-a-ndărătul
jur să-mi fac un derdeluş

o să-ţi dau locul din faţă
să vezi flacăra dansând
şi s-auzi cum te răsfaţă
focul când scânteie blând

iar în braţe de te-oi ţine
friguri mă vor scutura
că eu nu mă pot abţine
să-ţi sărut atunci gura

o să fac lampa mai mică
de-i prea cald n-ai ce să faci
şi mă-ntrebi la o adică
dacă vreau să te dezbraci

când te unduieşti în arte
şi arunci veşmintele
mă prefac că iau o carte
să-mi aleg cuvintele

fiindcă ţi-aş citi o odă
dar mă simt ultragiat
că prea te-ai făcut comodă
gândul mi l-ai plagiat

Mi-am zis de multe ori că-s prost
Şi şanse n-am ca să mă schimb.
Degeaba tot mă rog în post,
Pe cap nu-mi creşte niciun nimb.

Am tot sperat să treacă moşu,’
Aşa măcar să mă salute;
În hol am pus covorul roşu‘
Şi tot îl aranjam de cute.

Şi tot dormeam eu pe-o ureche
Să-l prind pe moş şi să-i iau sacu’...
Acum mă simt muşcat de streche,
Că nici covorul nu-i, la dracu!

Am lustruit o săptămână
Bocancii mei cu talpa groasă
De mi-au ieşit scântei din mână
Şi peria e toată roasă.

Nu i-am purtat măcar o lună;
Abia-i primisem de pomană.
Erau cam mari, dar pielea bună
Precum vecina mea vădană.

Ce-aş fi dorit nici azi nu ştiu,
Ce să încapă în bocanci?!
Poate vreo sticlă cu rachiu,
Dar moşul mi-a adus... un canci!

deschideți, cât mai largă, fereastra spre carpați
să ne pătrundă,-n casă, ozonul cel curat
și cetina cea verde din brazii netăiați,
c-atât, în țara asta, mai este de furat!

lăsați să intre gerul, că iarna a sosit,
degeaba ardem gazul, tot tremurăm de frig;
de-a votului minciună cu toți am obosit,

ne-au rupt în gură dinții cu borta din covrig.

deschide ochii, țară, îndreaptă-i înspre cer
și primenește-ți trupul cu albele zăpezi,
dezbracă umilința, că m-am scârbit să sper,
la cana galileii, cu mine, să dansezi.

E ziua ta, ţara mea!
Dar nu eşti ţara mea;
Eşti a tuturor şi a nimănui!
Eşti ca o orfană
Care vede în orice trecător obosit un tată cuminte,
Care vede în orice femeie tristă o mamă duioasă.
E ziua ta, ţară!
Şi nu-ţi oferă nimeni o floare?
E ziua ta, ţară, şi n-am pentru tine să-nchin un pahar
Şi nici măcar un mititel să gust nu mai pot,
Căci te-au otrăvit cu un codex alimentar străinii,
Dar şi ai tăi, cei care trebuiau să-ţi poarte de grijă.
Spune-mi, ţara mea, ţi-a fost vreodată bine?
Atunci, vino şi plângi pe umărul meu...

să nu-ţi speli ochii tăi de toamnă
cu apă de la robinet,
că am citit pe-un site, aseară,
când navigam pe internet,
că apa care e pe ţeavă
nu vine din ecosistem
şi pentru ochii tăi, iubito,
doar pentru ei, atât, mă tem.

să nu-ţi speli ochii tăi albaştri
din care verdele s-a dus,
că toată apa planetară
curge acum de jos în sus
şi ploaie nu ne mai dă sfântul,
decât potopuri şi blestem
şi pentru ochii tăi, iubito,
doar pentru ei, atât, mă tem.

să nu-ţi speli ochii tăi de toamnă
cu apă de la robinet,
c-atât mai am curat pe lume
şi am vorbit cu un poet
să-mi vândă un căuş de rime,
să te clăteşti într-un poem,
căci pentru ochii tăi, iubito,
doar pentru ei, atât, mă tem.

https://www.youtube.com/watch?v=HCBQM_0wva4
Holograf - Ochii Tai
www.youtube.com

sub drapelul țării mele
am văzut lumina eu,
când, sub cerul plin de stele,
m-a dat mamei - Dumnezeu.

și, din fragedă pruncie,
m-a-nvățat poetul sfânt,
că nu-i altă Românie,
dulce, pe acest pământ.

sub drapelul meu, de țară,
am jurat pe sfânta cruce,
viața - de-mi va fi amară,
eu la alții nu m-oi duce.

și-apoi, mândru, prin cazarmă,
defilam sub tricolor,
strângeam degetul pe armă,
cântând imnul cu onor.

și se clătina pământul,
răsucindu-se în lut,
moșii - deschizând mormântul-
să mă vadă că-i salut.

să le-nfăș, în steaguri, trupul,
somnul să le fie lin,
fiindcă-n brațul - plin de scrupul,
steagul țării strâns îl țin.

cu drapelul țării mele,
de-aș fi ultimul recrut
și din oale și ulcele,
m-oi scula să îl sărut.

ți-a apărut pe frunte, azi, un rid
și nu mă mir, nici supărat nu sunt,
că în războiu-acesta, fratricid,
prea ne luptăm cu morile de vânt.

ne-am alungat iubirea în exil,
în cele patru puncte cardinale
și, solitari, ne strângem la azil,
doi câte doi, în umbrele carnale.

dintr-un galop de vise, temerare,
abia ne tragem pasul spre tropar
și noaptea, când ne ducem la culcare,
ne-crucișăm privirea-n calendar.

ți-a apărut pe frunte, azi, un rid
și-or mai veni, pe chip să-l întristeze.
ni-i trupul mai sărac și mai arid,
vom fi doar două umbre siameze.

azi, aș vrea să te dezmierd,
în cea mai tandră poezie,
dar mă tem să nu te pierd,
că va rămâne, pe hârtie,
condamnarea mea, postumă.

îmi vor pune pumnu-n gură,
criticii postmoderniști
și-or să-mi facă praf și zgură
scrisul meu, cei sataniști.

și mă voi întoarce-n humă,
sătul de-atâtea blasfemii;
acuzat, fiind de ciumă,
m-or arde-n frică de stafii.

iar tu sfântă între muze,
te-or lega pe-un rug de crin
și te-or ștampila pe buze
cu otravă și venin...

te superi, zilnic, din nimic;
te-am înălțat, femeie,
pe un soclu serafimic,
în trup de marmoree.

și dacă ochiu-mi obosit,
spre tine nu se miră,
îmi spui că prea m-am irosit,
în zdrăngănit de liră.

și-atunci te văd suind mai sus,
ca o zeiță greacă,
și-ntorci privirea spre apus,
tristețile să-ți treacă.

de-acolo stai și mă pândești,
mi-arunci câte-o ocheadă;
de bârfa lumii te ferești,
plângând, să nu te vadă.

și vii, aproape de sfârșit,
în ploaie prefăcută;
într-un sublim desăvârșit,
mă dojenești tăcută.

cât de frumos plouă afară
de parcă norii curg pe mine
şi-n toamna, până ieri bizară,
n-am loc să mă învârt de tine.

şi plouă, plouă cu găleata
acum, când mă îndrept spre tine
şi-mi intră ca un hoţ, şireata,
sub piele, dar îmi face bine.

de-ar fi să plouă peste lume
şi un potop să ne scufunde,
mai tare te-oi striga pe nume,
pană un val mă va ascunde.

şi dacă cerul sfânt se crapă
mă voi grabi într-o absidă
să beau din ploaie-ntreaga apă,
să-ţi dau în dar o... atlantidă.

dacă aş fi femeie... durea-m-ar capul!
mamă, ce ravagii aş face!
m-aş păstra blondă, dacă aş semăna cu mama
ori m-aş boi, dacă aş semăna cu tata,
cu o fiertură de frunze de nuc,
că n-aş vrea să fiu decât ecologică,
cică.
dar unghiile nu mi le-aş bagă în oja aia spurcată
fiindcă vreau cu degetele mele să-ţi sfârtec inima,
ca o hienă, să-ţi smotocesc carnea ta de mascul indiferent,
când trec strada adormită şi tu nu-mi arunci
măcar o privire;
să-ţi mai cadă din lungimea aia nasoală de nas,
să vezi că sunt şi femei cărora le pasă când trec grăbite pe roşu,
când amicul tău şarmant la volan le-njură ca pe cele ce stau pe centură
şi le-aruncă în scârbă mădularul lui flasc cu o direcţie precisă
tocmai atunci când muşc din covrigul uscat, că-mi mai este şi mie foame,
uneori chiar şi sete
să mă priveşti cu nişte ochi de copil, nu de zoofil, imbecil sau de manager
ghiftuit, mirosind a trabuc fîn şi a dresuri ale atâtor dăruitoare de plăceri triale
cum mi-aş mai băgă eu degetele mele murdare de atâta muncă neplătită
în carnea ta afumată şi în baiţul ăla de mâncare chinezească,
că te-ai fudulit în democraţia asta originală,
nu-ţi mai plac sarmalele şi nici borşul meu făcut de mama pe care îl car sâmbătă de sâmbătă
cu rata aia împuţită
şi nici fripura de pui pe care abia îl pot cumpăra de la kaufland în ultima zi de promoţie;
nu-ţi mai place nimic, nici măcar vinul cel roşu pe care mi-l pune tata cu respect pentru tine
în petul rămas de la berea cea stătută de la lidl,
nu-ţi mai place nimic,
nici pământul din care mi-ai spus că-ţi tragi rădăcinile tale curate şi viguroase,
nimic nu-ţi mai place!
nici concediile noastre pe care le făceam atât de fericiţi pe cuponul lu’ mă-ta de pensie,
acum te-ai ajuns,
te petreci pe coasta de fildeş,
te scalzi la miami beach...
băi făcătură,
băi perversule!
nu-ţi mai plac nici româncele,
te dai la tailandeze
că alea, mi-ai spus, ştiu să-ţi facă masaj mai bine decât mine,
ai uitat cum te-am scăpat de răceală, cu ventuzele lu’ bunica,
şi toată noaptea te-am frecat cu oţet încălzit la sânii mei,
ai uitat cum îţi ştergem buzele uscate de arşiţa bolii,
da-o-ar boala în tine, de fătălău!
bărbat te numeşti tu?
cum poţi să mai vii la mine, cu amărâtă aia de pensie alimentară,
pentru fiul tău, fiul tău...! ai uitat ce ai promis când s-a născut?
că o să faci imposibilul să ajungă copilul tău cu o treaptă mai sus
şi acum abia are, sărmanul, cu ce se îmbrăca şi încălţa, noroc cu magazinele astea
de second-hand,
bărbat eşti tu?
te dai viteaz în faţa mea, în faţa unei femei fără putere,
dar nu ai fost în stare să te duci nici măcar la vot,
să-l dai jos pe ticălosul ăla care mi-a tăiat bruma asta de leafă prea simţită;
ai preferat să stai crăcit la televizor şi să te lamentezi cu toţi boşorogii ăia impotenţi
de pe b1 şi de pe antenele alea otrăvite
şi tot te jucai cu smartphone-ul ăla dubios
ca şi cum asta ar fi singura ta plăcere...
dacă aş fi fost eu bărbat... ce palmă ţi-aş fi tras peste botul ăla de curvă,
dar nu-s decât o femeie, o biată femeie
şi nici măcar nu mai vreau să-ţi sfârtec inima.
îmi iau fiul şi mă duc în parc să mă plimb,
că de la tine n-am mai primit,
am şi uitat de când,...o floare.
dacă aş fi femeie... dar bine că nu-s, la naiba!

pe trupul tău, ca de vioară,
arcuş m-aş face să te cânt
şi să te zbaţi, şi să te doară,
într-un solfegiu ca şi când
l-aş fredona întâia oară...

în trupul tău, ca de fecioară,
m-aş ostoi spre empireu
de unde-apoi, seară de seară,
te-aş asculta cum cânţi, doar eu,
pe-un portativ de primăvară.

... şi trupul tău, dulce povară,
l-aş înălţa de subsuori
să vezi din ceruri cum coboară
parfum de îngeri şi de flori
în dulci arpegii de vioară.

pe trupul tău, ca de vioară,
mă întind ca o liană
şi braţul meu te înfăşoară,
într-o gamă melomană,
într-un preludiu, sfânt, de vară.

... şi nu mă mir cum se îndură
tot calendarul plin cu sfinţi,
că, în această uvertură,
atât de tandru mă alinţi
cu o divină partitură...

Prinţesă, ce cauţi la mine în suflet?
Mă răscoleşti, îmi iei tihna din cuget!
Nu mai cutez ochii spre tine să-ndrept,
Ştirbă mi-i lancea, amorţit braţul drept.

Stăpână, pe noroade şi imperii,
Femeie - mă farmeci, despot - mă sperii!
Ţi-am fost cavaler, prin braţele-mi scuturi
Purtat-am în vise roiuri de fluturi.

Ce ţanţos păşeam când gingaşa mână
Noaptea tânjeam să ţi-o sărut, stăpână!
Mireasma de poale, în mers unduit,
Mă roade ca râul, prin mal prunduit.

Gura ta, dulce, mai dulce ca mierea,
Povară o port, sfântă-i durerea!
Şi-s mândru că sufăr, în moarte o duc,
Prinţesă, mi-i vremea, de dor, mă usuc!

Cum frunza, toamna, din ram se desprinde,
La fel, braţul meu spre tine se-ntinde.
Omul renaşte trecând prin înfrângeri
Şi toamna, prinţesă, plouă cu îngeri!

http://www.trilulilu.ro/muzica-ambientala/si-toamna-printesa-ploua-cu-ingeri-de-george-safir

iubito, azi e sărbătoare!
îmbracă-ţi rochia de mireasă,
să-ţi pui condurii în picioare;
să uiţi că eşti bucătăreasă,
azi, vreau să fii cenuşăreasă.

e, a Mariei, zi preasfântă,
simbolul tuturor fecioare,
şi-un cor de îngeri ţie-ţi cântă
în fâlfâit de aripioare,
pe un covor, gingaş, de floare.

te invit, iubito, să dansăm
în primul nostru vals de toamnă;
din sărutu-ntâi să ne-mbătăm,
c-abia acum eu ştiu ce-nseamnă,
de ce mă tot deschei la haină...

iubito, încă mai e vreme

să te invit, că-i sărbătoare,
la un concert de crizanteme.
şi-apoi, vom merge la plimbare
prin parcul nostru, ştii, în care,
mi-ai dat tu prima... sărutare.

ieri, recunosc, m-am îmbătat.
mi se făcuse, dintr-odată,
( habar nu am cum s-a-ntâmplat)
o sete, cel puţin, ciudată.

era şi cald, îţi jur, afară,
şi-mpreună cu-n amic
am mai stat la o gargară,
ba o bere, ba un mic,
şi, desigur, o ţigară.

când m-am dus înspre pisoar
amuţisem de uimire:
„ăsta-i ultimul pahar!”
mă luase, în primire,
gagicuţa de la bar.

m-am făcut că nu aud
şi nici c-o văd, deşi, mă jur,
era frumoasă, tenul crud,
dar multă lume prin prejur...

„tu n-auzi, eşti misogin?
vezi că te-ai pilit cam tare!”
„nu drăguţă, sunt virgin,
tu ai grijă de pahare!”

m-aş fi uitat în ochii ei,
însă m-am temut că, dacă,
ar fi fost verzui, c-ai tăi,
i-arătam eu ei... măi, fată!

că-s misogin din tată-n fiu,
ptiu!, al dracului să fiu!

hap... ciu!