greutatea unei coroane de fier

pentru isildur, aproape de malurile anduinului

obiectul mic se simte atât de greu în palmele mele

cercul perfect de aur îmi arde carnea și mintea

îl privesc cum luceste în umbra deasă a pădurii

este al meu și doar al meu pentru veșnicie

îmi șoptește secrete pe care nimeni nu le știe

trebuie să îl ascund de ochii celor din jur

gândurile îmi sunt prinse într-un vârtej circular

purtăm o coroană nevăzută dar mult mai grea

metalul acesta mic îmi dictează fiecare pas în noapte

nu pot să îl las din mână nici măcar o clipă

o obsesie profundă îmi guvernează întreaga suflare

simt cum îmi fură voința și o transformă în scrum

este atât de mic dar cântărește cât un imperiu

o verigă de aur care îmi stăpânește bătăile inimii

nu mai există nimic în afară de această lucire rea.

îmi amintesc de tatăl meu și de sfaturile lui elrond

ei voiau să distrugă acest dar minunat al focului

dar cum poți arunca în hău o asemenea perfecțiune

fiecare canelură poartă o promisiune de putere mare

sunt regele oamenilor și am dreptul să îl păstrez

ritmul gândurilor mele s-a frânt în bucăți mici

repet aceleași cuvinte ca într-o rugăciune neagră

aurul este cald ca și cum ar avea o viață proprie

mă cheamă și mă domină cu o forță de magnet pur

nu mai aud zgomotul râului anduin care curge aproape

sunt izolat în propria mea minte bolnavă de aur

degetele mele se strâng în jurul cercului fierbinte

simt o prezență străină care râde în întuneric

obiectul acesta mă posedă cu fiecare secundă.

fuga prin pădure este doar o iluzie a libertății

sunt sclavul perfect al acestei bijuterii rotunde

ea îmi promite totul dar îmi ia sufletul în schimb

o vară de ieri pierdută sub greutatea metalului

nu mai există cale de întoarcere spre lumină

obsesia mea este o coroană de fier pe care o port

ea îmi apasă pe creier și îmi întunecă privirea

aud voci care nu există în foșnetul frunzelor udate

fiecare pas mă duce mai aproape de malul apei mari

dar gândul meu rămâne blocat în acest cerc strâmt

nimic nu mai contează în afară de prețul plătit

sunt un rege posedat de propria sa pradă de război

aurul luceste în beznă ca un ochi de viperă mândră

îmi cere să îl pun pe deget pentru a dispărea de tot

o tentație supremă care îmi distruge orice morală.

pășesc spre apa rece și adâncă a anduinului mare

inelul mă strânge ca un cătuș de fier nevăzut

gândurile mele circulare nu mai au nicio ieșire

sunt prins în capcana unei voințe mult mai mari

obiectul acesta mic îmi controlează fiecare respirație

mă simt singur și părăsit în mijlocul stufărișului

murdăria de pe haine nu mai contează pentru un rege

purtăm în suflet blestemul țării negre din răsărit

veriga de aur este singura mea rațiune de a fi

ea îmi dictează destinul și îmi pregătește moartea

simt cum apa îmi ajunge până la genunchii obosiți

inelul alunecă de pe degetul meu umed și rece

într-o secundă totul se prăbușește în jurul meu

obsesia dispare dar lasă în urmă un gol imens.

sunt din nou vizibil sub cerul plin de săgeți oarbe

apa anduinului mă primește în adâncurile ei reci

dar mintea mea a rămas sclavă acelui cerc de aur

istoria mea se termină aici în mâlul unui râu mare

o cronică a eșecului uman în fața puterii supreme

rămâne doar ecoul unui gând circular în tăcere

o amintire despre greutatea unei coroane de fier

pe care am vrut să o port deși nu eram pregătit

săgețile mă lovesc în piept dar nu mai simt durere

moartea este singura eliberare de sub vraja lui

lăsăm în urmă aurul și gloria falsă a unui veac

©Ioan Muntean, 2026

Ostia de Fier şi Ziua Peştelui de Aur (Dobrogea)

Motto:

Ostie de fier, vârf ascuțit,

Paza mării a sosit,

Ceara curată pe vârf o pun,

Să avem un pescuit mai bun.

– Din bătrânii pescari ai Histriei

Pe vremea când plopii făceau pere și răchita micșunele, pe când peștii vorbeau și stufărișul asculta de porunca vântului, într-un an cu toamnă timpurie, în satul pescarilor din Histria, s-a petrecut o minune...

În a douăzeci și patra zi a lunii lui Răpciune, când bruma timpurie prindea a albi firele de stuf de pe dâmburile Histriei, o liniște grea și plină de evlavie se așezase peste tot satul de pescari. Era sărbătoarea Sfântului Tecla, cunoscută printre oamenii mării sub numele de Ziua Peștelui de Aur, clipa sfântă în care se strânseau ultimele năvoade de toamnă și se făcea rânduirea holdelor din adâncuri înainte ca frigul cel mare să zăvorească limanul. Rânduiala de la sfârșitul lui septembrie era neiertătoare: în această dimineață jilavă, nimenea nu avea voie să folosească unelte ascuțite, securi ori foarfece pe uscat, iar ostiile de fier trebuiau unse la vârf cu ceară curată, sfințită în primăvară la Înviere. Se credea din moși-strămoși că dacă lasi fierul liber și neprotejat în astă zi de praznic, duhurile hapsâne ale adâncului or blestema apele cu sterilitate, gonind peștele mare spre larg și lăsând mahonele goale și familiile fără nicio fărâmă de spor înainte de venirea iernii.

În sat trăia un pescar tânăr și dârz pe nume tatăl lui, Terente al lui Matei, meșter mare în mânuirea mahonei. El o iubea pe Dunărița, o copilă ocheșă cu ochii negri ca mălinele și părul lung împletit în cozi strânse, parfumate cu flori de stuf. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acel început de toamnă, o plagă ciudată de negură neagră coborâse peste Razim, iar plasele cele mari se întorceau din larg pline doar de goz uscat și alge moarte, amenințând să lase tot ocolul fără spor și fără colacii de nuntă.

Bunicul Dunăriței, uncheșul tăcut pe nume moș Nichita, păși în bătătura cherhanalei ținând în mână ostia de fier cu trei dinți și o bucată de ceară galbenă sfințită.

– Măi Terente, fecior, glăsui bătrânul cu vocea asprită de vânt, ia ceara asta și hai iute la mal! E Sfântul Tecla și marea vrea să ne zăvorească holdele în zi de toamnă. Ai să ungi vârfurile ostiei, iar Dunărița o să stropească bârnele bărcii cu apă curată, rostind descântecul de pază, fără să atingem vreun foarfece ori secure pe uscat! De nu pecetluim fierul acum, pierim cu toții de foame la iarnă!

Terente prinse ostia, își strânse brâul de lână și porni spre prundul zbuciumat, simțind cum fiorul spaimei îi clocotea în piept sub cerul alb de septembrie.

Terente păși cu hotărâre pe prundul jilav, unde valurile reci ale Razimului izbeau bolovanii cu un foșnet mărunt și speriat. Flăcăul aprinse o așchie de brad și topi ușor bucata de ceară galbenă de la Înviere, picurând-o cu mare băgare de seamă peste cei trei dinți ascuțiți ai ostiei de fier. Stratul cel lucios îmbrăcă tăișul metalic, tăinuind unealta împotriva duhurilor hapsâne care aduceau sterilitatea apelor. În acest timp, Dunărița veghea la pupa mahonei, ținând strâns strachina de lemn cu apă de izvor, având grijă ca nicio unealtă cu tăiș să nu fie atinsă pe uscat în astă zi de mare oprire.

Copila privi spre negura neagră ce plutea deasupra stufărișului, își potrivi brâul de lână și prinse a striga cu glas ascuțit Descântecul Peștelui de Aur:

Ostie de fier, vârf sfințit,

Paza mării a sosit!

Ceara curată pe dinți o pun,

Să avem un pescuit mai bun!

Piei, negură neagră din larg,

Să nu faci bărcii vreun dăunare!

Cum stă fierul sub zăvor,

Păzit de ceară și de nor,

Așa peștele cel mare,

Să vină-n plasă la căutare!

Fugi, duh hapsân, din stufăriș,

Peste limanul cel pustiu,

Unde omul nu mai pescuiește,

Unde frigul nu mai lovește!

Tecla sfântă marea o sfinți,

Sterilitatea-n val o opri,

Năvoadele sigure rămână,

Ca o apă de fântână!

Cum isprăvi fata cele optsprezece versuri populare, o lumină albă, curată, spintecă dintr-odată pătura de negură de deasupra Razimului. Algele moarte și gozul pieriră în adâncuri, iar un stol uriaș de pescăruși prinse a se roti deasupra mahonei, semn că adâncurile se treziseră la viață. Terente ridică ostia sfințită, își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă și porni spre cherhana alături de Dunărița, în timp ce moș Nichita mulțumea Sfântului că holdele mării fuseseră deblocate prin puterea cerii și paza tăcerii.

Pescuitul pe limanul Sinoe se desfășură de atunci în zilele cele mai bune și mai îmbelșugate ale toamnei dobrogene, sub un cer de azur rece ce mângâia blând stufărișul. Gospodarii coborâră pe prund cu năvoadele încărcate ochi de pește greu și mămulos, care siclea ca argintul proaspăt scos din vatra bătută de valuri. Terente și Dunărița intraseră în cherhana cu fețele luminate de bucurie, văzând că plasele nu mai aduceau goz ori alge moarte, ci rodul curat și binecuvântat al adâncului. Nimenea din ocol nu îndrăznise să atingă vreo secure ori vreun foarfece pe uscat, respectând cu sfințenie Ziua Peștelui și paza uneltelor.

Gospodarii se strânseră în curte pentru ospățul cel mândru, aducând strachini mari cu storceag fierbinte, păpușoi copt sub spuză și scovarde muiate în miere.

– Binecuvântat să fie acest praznic al Sfântului Tecla, copii! glăsui moș Nichita, ridicând o cană de lut în fața oamenilor mării. Ceara cea sfântă de la Înviere și respectul pentru uneltele ascuțite și-au făcut lucrarea cea mare. Limanul nostru e salvat de la sterilitate, iar dăunătorii s-au sfărâmat ca un goz uscat sub picioare! La toamnă umplem toate mahonele și facem nuntă mândră!

Dunărița stătea strânsă lângă Terente, potrivindu-și brâul de lână, în timp ce pe ulițele satului se auzeau chiotele și cântecele pline de voie bună ale pescarilor. Toată așezarea răsufla ușurată, simțind cum ocrotirea Sfântului Tecla se așeza peste ocoale, ferindu-le de lipsuri și lăsând năvoadele să se umple de belșug în adâncul apelor.

Vântul serii aducea o adiere proaspătă dinspre largul mării, răcorind stufărișul și împrăștiind mireasma grea de sare peste tot grindul Histriei. În bătătura cherhanalei, pescarii se așezaseră pe grinzi mari de stejar, ascultându-l pe moș Nichita cum tăinuia rânduiala cea veche a holdelor și paza uneltelor. În acel ceas de taină, un vătaf boieresc de la conacul din cetate opri calul la gard, uimit să vadă că mahonele erau pline de morun și somn, deși pe restul moșiilor plaga sterilității lăsase plasele goale.

– Măi pescari, strigă slujitorul conacului, potrivindu-și pălăria de pâslă, boierul cel mare trimisese vorbă să strângem argații, căci credea că frigul de septembrie o să nimicească tot peștele în astă zi de douăzeci și patru septembrie! Cum de vă găsesc cu teascurile pline și ocoalele liniștite?

Terente își îndreptă spatele lat, privindu-l dârz pe vătaf:

– Spune-i boierului tău, băiatule, că apele noastre au primit ocrotirea Sfântului Tecla în ceasul amiezii! Ungerăm vârfurile ostiei cu ceară sfințită, iar Dunărița strigă descântecul cel mândru de pe prund, ferind holdele de sterilitate și lăsando peștele să intre în plase. Negura s-a stins, vinul e salvat, iar limanul adună acum toată dulceața toamnei. De-ar lăsa și boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de praznic, n-ar mai cădea atâtea dăune peste păpușoiul sărmanilor!

Vătaful nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre cetate să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a râde cu poftă, cinstindu-se cu vin dobrogean și mâncând scovarde calde, bucuroși că ascultarea adusese paza în podgorie.

Trecu și miezul nopții de septembrie peste stufăriș, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate mahonele și fântânile din Histria. Pentru ca boala cea neagră sau duhurile hapsâne să nu se mai întoarcă printre plase, Terente luă resturi de ceară folosite la descântec și papură uscată, aprinzând câteva focuri mici, mocnite, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a sare și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre colibe, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra gospodăriei lori.

– Uită-te, Dunăriță, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Paza cerii și a ostiei își face lucrarea sfântă sub valuri. Niciun rău n-o mai avea putere să strice năvoadele noastre, iar la toamnă umplem mahonele cu cel mai mândru rod pe care l-a văzut marea!

Dunărița zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot stufărișul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.

Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Brumărel, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit vreodată în părțile Dobrogei. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină peștele cel proaspăt și sângeriu salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat, păpușoi copt și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți, de răsunau toate văile de hăulite mândre.

Terente o prinse pe Dunărița de mână, privi spre plasele ocrotite care acum se odihneau sub cerul curat de toamnă, și glăsui în fața adunării cu toată mândria graiului său marin:

– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Sfântul Tecla, ungeți vârfurile ostiei cu ceară curată, lăsați uneltele ascuțite pe uscat și păstrați credința curată în piept. Așa ne-om ține neamul ocrotit de sterilitate, plasele pline de pește și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!

Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Dobrogei, marea dăruise pește cu belșug în fiecare toamnă, fiind păzită pe vecie de descântecul Dunăriței și de credința neschimbată a pescarilor.

... Și iată că, de atunci, de la Sfântul Tecla încoace, năvoadele pescarilor din Histria s-au umplut de belșug, iar numele Terente și al Dunăriței s-a dus vestea până la Dunărea de Sus. Iar eu, care am fost de față la ospăț, am băut și am mâncat și v-am spus povestea așa.

---

legenda 9

 ©ioan muntean, 2026

Căutătorii de Miresme în Oraşul de Sticlă (partea a III-a şi finalul)

povestire fantastică suprarealistă

[… continuare]

... Ușa Bibliotecii Centrale de Sticlă cedă sub presiunea palmei de fontă a lui Andrei cu un pocnet uscat, eliberând o masă densă de aer prăfos. Înăuntru, spațiul își pierduse orice unghi drept. Rafturile masive, sub influența ploii de plumb exterioare, sufereau o mutație structurală accelerată: celuloza cărților se întorcea la starea de trunchi viu, emanând cu o violență toridă nostalgia lemnului vechi. Mirosul de brad uscat, de rășină fosilizată și coli de ziar din secolul trecut înfășură corpurile celor doi iubiți ca un giulgiu cald.

– Elena, trebuie să turnăm sigiliul direct peste catalogul central! strigă Andrei, târșâind picioarele prin masa de pământ reavăn după prima brumă care începuse să pătrundă prin pardoseală.

Huma neagră, umedă, răcită brusc, urca pe picioarele lor ca o respirație geologică, încercând să fixeze orașul în stâncă. Elena ridică fiala vidată în care capturase acidul din teascurile bulevardului. O sparse deasupra trapei centrale. Lichidul purpuriu – mustul cosmic și drojdia stelară – întâlni plumbul topit de sus cu un sâsâit asurzitor. În loc să se distrugă, elementele contrare au fuzionat într-un aliaj dens de ceară galbenă și fontă purpurie. Acest compus fluid s-a revărsat greu peste deschideri, formând un dop alchimic imens care opri instantaneu rotația orașului.

Ceața de miere se risipi. Deasupra Bibliotecii, aerul deveni curat, de o transparență clinică, stăpânit de merele de aur și gutuile uitate pe dulap care transpirau pe rafturile de sus, salvând duminica de la degradare. Andrei și Elena își scoaseră măștile, respirând parfumul astringent al fructelor conservate. Orașul de Sticlă fusese vidat și sigilat sub un dop de ceară eternă; septembrie era salvat, iar universul trăgea adânc aer în piept. În sfârșit, erau acasă.

- final -

...

 ©Ioan Muntean, 2026

capitolul I: dalia (gherghina)

10 dalia pompon chartreuse (dahlia „green glow”)

sfera de chartreuse (cybersonet MVI)

o armonie verde și rotundă

un glob de lime se leagănă pe crac

când hexagoane verzi se strâng profund

iar raze reci prin frunze se desfac

să lumineze discul cel rotund

petale gofrate în miez se-ascund

formând un unghi perfect în acest prism

un ritm cubic în care stări pătrund

departe de al vremii vechi seism

bătrânul câmp e prins în dinamism

sub micii sori ce râd în mod egal

iar noi trăim un sacru misticism

în acest spațiu pur și structural

sub bolta biruinței stăm captivi de teamă

cât pomponul acesta ne ghidează ca o flamă

---

Dalia Pompon Chartreuse (Dahlia „Green Glow”): Varietate horticola avangardistă de mare raritate, obținută prin stabilizarea mutațiilor de clorofilă în serele din Olanda. Planta atinge 80–90 cm înălțime. Inflorescența sa este o sferă perfectă, compactă și densă, alcătuită din petale tubulare invaginate, dispuse geometric în spirale logaritmice strânse. Culoarea verde-lime sau chartreuse se datorează absenței pigmenților antocianici, oferind un aspect răcoros de gheață vegetală. Simbolizează perfecțiunea matematică, armonia idilică și neconvenționalul cubist.

Motto: „Geometria moare în petale mătăsoase, pentru a renaște, mai demnă, în conul de cupru ce înfruntă primele ploi reci ale pământului.”

Dedicație: Pentru tine, adăpostul meu din prima zi de brumă. Aceste treizeci de fire de purpură îți aparțin, ca o mărturie a dragostei care nu se teme de toamnă.

©ioan muntean, 2026

Gropiţele din obraji (10)

două secrete ascunse în septembrie

Când zâmbești apar în doi obraji

Două mici gropițe fermecate,

Parcă sunt făcute de niște magi,

Să ascundă taine lăudate.

Toamna vrea acolo să presare

Praf de argint din frunza ce se pierde,

Dar lumina ta e mult mai mare

Și păstrează sufletul tău verde.

Mă tot uit la ele și mă pierd,

Sunt capcane dulci pentru un poet,

N-am cum altfel să te mai dezmierd,

Decât scriind madrigalul încet.

---

Dedicaţie: Pentru tine, cea care transformi prima suflare a toamnei într-un dans al bucuriei. Tu, care porți în priviri căldura verii și în zâmbet prospețimea dimineților de septembrie. Această culegere este un tribut adus frumuseții tale unice, un joc în care argintul frunzelor devine fundalul perfect pentru lumina pe care o emani. Îți dăruiesc aceste versuri ca pe un zâmbet cald într-o zi răcoroasă. Te iubesc în fiecare anotimp!

©Ioan Muntean, 2026

Amiaza oilor în poienile Betleemului

poem idilic ortodox

Pe dealuri verzi coboară blând amiaza,

Spălând în aur stânca de argint,

Iar Păstorul Cel Bun Își întinde paza,

Peste întreaga turmă pe pământ.

În poienile mari, cu umbră deasă,

Mielușeii se joacă nepăsători,

Iar iarba crudă, proaspătă, aleasă,

Strălucește sub stropii de la nori.

Un tânăr păstor cântă din fluier, lent,

Un pastel cald, liturgic și duios,

Iar sunetul plutește elocvent,

Preamărind pe Domnul cel Milostiv.

Sunt oile strânse în armonie,

La umbra mare-a măslinilor bătrâni,

Trăind o sfântă, mistică bucurie,

Sub paza celei mai sigure mâini.

Monahul din chilie blând privește,

Cum turma se adapă la izvor,

Și-n inima lui ruga înflorește,

Aducând lumii sfinte mântuiri.

Nu e nici zgomot, nici deșartă fală,

Totul respiră-n ritmul cel creștin,

O idilă pastorală și morală,

Înmiresmată de cel har deplin.

---

bestiar biblic 10

©Ioan Muntean, 2026

Mătăsurile nopţii peste acoperişurile roşii ale cetăţii (sonetul XLI)

(Monologul interior feminin)

Mă las purtată, pâș-pâș, prin noaptea cu miros de codru și de stele,

Când aleea de sub munte e liniștită și cufundată-n taină,

Tu mergi alert, un tâgâdâm ce trece peste orele grele,

Iar pașii tăi trezesc ecouri vechi sub a pădurii verde haină.

Văd luminile din piață cum clipesc ca niște nestemate,

Iar turnurile vechi de pază par că dorm în somn de piatră,

Se simte-un aer proaspăt și curat în zonele lăsate,

Când luna își revarsă argintul peste vechea noastră vatră.

Îmi simt obrajii reci când briza de pe creastă mă atinge,

Și-ți caut brațul ocrotitor în acest labirint de umbre,

Când zgomotul de jos, din marea comunitate se stinge,

Purtându-ne prin vise lungi și prin povești deloc sumbre.

Dar totul e o vrajă pură scrisă pe un vechi ecran de ceară,

Suntem doar doi amanți ce trec sub Tâmpa, în septembrie-afară.

---

* – Aleea de sub Tâmpa din Brașov este una dintre cele mai renumite promenade de lizieră din țară, întinzându-se chiar la poalele muntelui Tâmpa. Mărginită de zidurile fortificate și de bastioane medievale, aleea oferă bănci umbroase și o panoramă spectaculoasă asupra acoperișurilor istorice. În septembrie, aerul curat de munte și liniștea pădurii oferă un refugiu perfect.

©Ioan Muntean, 2026

cronica ultimei alianţe

ostașilor care au căzut pe dagorlad

mâine vom păși pe câmpul plin de moarte și cenușă

strâng la piept mantia roasă de atâta drum

sunt doar un tânăr ostaș din ținutul cald al gondorului

și nu înțeleg de ce trebuie să pierim aici

coiful de fier îmi pare greu și prea rece pe frunte

aici pe câmpiile din dagorlad aerul are miros de pucioasă

acasă în sud livezile sunt pline de roade acum

soarele mângâie blând zidurile albe din dor-en-ernil

iar mirosul mării se simte în fiecare dimineață curată

aici pământul e negru și mort sub cizmele noastre grele

îmi amintesc de zâmbetul mamei la plecare

ea mi-a spus să mă întorc înainte de culesul viilor

tabăra tace sub cerul de plumb al nopții de dinaintea luptei

rugurile ard mocnit lăsând un fum înecăcios și gri

lângă mine un elf bătrân își curăță sabia de argint

el nu pare să aibă frică în ochii lui ca marea

eu tremur la fiecare foșnet al vântului prin mărăcini

purtăm în suflet o iarnă timpurie deși e încă vară

o vară de ieri pierdută pentru totdeauna în zgomot de arme

mâine vom înfrunta umbra care crește în răsărit

dar eu nu vreau decât să văd din nou râul anduin

să înot în apele lui repezi și pline de viață curată

să uit de sulițe și de stindarde strigătoare de război

suntem atât de mici în fața acestei istorii crude

fiecare stea care apune pare o lumânare aprinsă

pentru sufletul meu care s-ar putea să rămână aici

îngropat sub mâlul mlaștinilor pline de săgeți oarbe

dacă voi cădea cine își va mai aminti numele meu

un simplu soldat pierdut printre mii de chipuri de bronz

regii își pregătesc discursurile mari și maiestoase

ei vorbesc despre onoare și despre alianța nemuritoare

dar mie îmi e frig și mi-e dor de pâinea caldă de acasă

de focul din vatră și de liniștea serii din grădină

aud în depărtare zgomotul scuturilor inamice pe stâncă

este un sunet metalic ce îți gheață sângele în vine

strâng în pumn o mână de țărână uscată și goală

aceasta nu e glia mea sfântă ci un pământ blestemat

rugăciunile mele se pierd în zgomotul vântului de miazănoapte

nimeni nu ne va salva dacă liniile noastre se vor rupe

mâine vom deveni doar o cifră într-o cronică veche

scrisă de scribi care nu au văzut niciodată mlaștina.

oamenii și elfii stau umăr la umăr în această beznă deasă

părem statui de piatră gata să fie sfărâmate în bucăți

frica mea e abstractă dar devine reală când privesc zarea

acolo unde ochii roșii veghează din turnurile mari de fier

nu există glorie în a muri departe de casă și de cei dragi

păstrez în minte chipul fetei care mă așteaptă la fântână

ea nu știe că rochia ei albă e ultima mea ancoră în viață

soarele răsare încet aducând o lumină bolnavă peste dagorlad

strigătul de luptă se aude și pământul începe să tremure

îmi pun coiful pe cap și pășesc înainte cu ochii închiși

fie ca zeii să aibă milă de sufletul unui tânăr din sud

©Ioan Muntean, 2026

Furtuna din Ostroave şi Cârstovul de la Razim (Dobrogea)

Motto:

„Afum barca cu stuf des,

Noroc bun în larg am ales,

Argintul în talaz îl pun,

Să avem un pescuit mai bun.”

– Cântec vechi de pe grindurile Razimului

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, pe țărmul bătut de vânt al Razimului, într-o toamnă când Ziua Crucii se apropia...

În a paisprezecea zi a lunii lui Răpciune, când Ziua Crucii aducea primele semne de iarnă aspră peste grindurile Dobrogei, o tăcere grea și plină de fior marin se așezase peste Gura Portiței. Era Cârstovul Maritim, ziua sfântă în care pescarii de pe Razim își rânduiau uneltele, tăinuind paza bărcii înainte ca vânturile reci de toamnă să zăvorească limanul. Rânduiala de la mijlocul lui septembrie era neiertătoare: la revărsatul zorilor, nimenea nu avea voie să arunce năvoadul în larg ori să ridice vâslele de lemn fără a face mai întâi afumarea ritualică a mahonei cu stuf uscat și papură sfințită. Se credea din moși-strămoși că în această zi de cumpănă, duhurile hapsâne ale adâncului și talazurile cele negre încercau să sfărâme bărcile și să încurce firele plaselor, lăsând cherhanalele sterpe de morun și ocoalele pescarilor fără nicio fărâmă de spor. Pentru a ogoi mânia apelor, baciul trebuia să ia o monedă veche de argint și să o azvârle adânc în valuri, plătind vama mării pentru paza tuturor celor ce trudeau pe prund.

În sat trăia un flăcău dârz pe nume tatăl lui, Radu al lui Terente, destoinic în mânuirea ostiei. El o iubea pe Chira, o copilă ocheșă cu ochii negri ca mălinele și părul lung, fiica baciului cel bătrân din Jurilovca. Se pregăteau tinerii de logodnă, dar în acel început de toamnă, o vijelie năpraznică pornise dinspre insula Popina, ridicând valuri spumoase și amenințând să prăbușească colibele și să mănânce plasele strânse la uscat.

Moș Chila, cel mai bătrân paharnic al cherhanalei, ieși pe prund ținând în mână un mănunchi gros de stuf uscat, o amnar și moneda de argint sfințită la biserică.

– Măi Radule, fecior, strigă bătrânul cu vocea asprită de vânt, ia argintul ăsta și hai iute la mahonă! E Cârstovul apelor și furtuna vrea să ne ia tot sporul năvoadelor. Ai să aprinzi stuful, să afumi bârnele bărcii, iar Chira o să arunce moneda în talaz, rostind descântecul de îmbunare, fără să atingem vâslele în astă zi de oprire! De nu zăvorâm marea acum, ne rupe vijelia toate plasele și pierim de foame la iarnă!

Radu prinse stuful, își strânse brâul de lână și porni spre malul zbuciumat, simțind cum fiorul spaimei îi clocotea în piept sub cerul negru de septembrie.

Radu nu mai pierdu nicio palmă de timp și lovi amnarul deasupra mănunchiului de stuf uscat. O flacără subțire prinse iute a mușca din papură, ridicând un fum gros, înecăcios, care mirosea a baltă și a pământ sărat. Flăcăul purtă mănunchiul aprins de jur-împrejurul bârnelor de stejar ale mahonei, lăsând aburul cel alb să îmbrace chila și coastele bărcii, pecetluind lemnul împotriva duhurilor hapsâne ale adâncului. În acest timp, Chira păși dârză pe prundul ud, chiar unde valurile spumoase ale Razimului izbeau cu zgomot de buhai pietrele de la Gura Portiței, ținând moneda de argint strânsă în pumnul tremurând de frigul lui Răpciune.

Privind spre cerul negru de unde vijelia cobora amenințător peste ostroave, copila aruncă banul de argint direct în inima talazului celui mai mare și prinse a striga Descântecul Cârstovului Maritim:

Argint curat în val arunc,

Să leg blestemul din adânc!

Piei, vijelie de pe mare,

Nu face bărcii dăunare!

Afum mahona cu stuf des,

Norocul în năvod l-am ales,

Să nu rupi sfoara de la plasă,

Ci pește mult să lași în casă!

Fugi, duh hapsân, din stufăriș,

Peste limanul cel pustiu,

Unde omul nu mai pescuiește,

Unde valul nu mai lovește!

Cârstovul marea o sfinți,

Furtuna-n larg o opri,

Să doarmă talazul cel greu,

În numele lui Dumnezeu,

Năvoadele sigure rămână,

Ca o apă de fântână!

Cum isprăvi fata de strigat cele optsprezece versuri populare, un pârâit adânc sparse vijelia, pargă stâlpul de vânt s-ar fi lovit de un zid nevăzut de piatră. Urletul furtunii se preschimbă într-o adiere moale, norii de plumb prinseră a se risipi spre insula Popina, iar valurile cele mari se potoliră într-o clipită, lăsând fața Razimului netedă și lucitoare ca o tipsie de argint sub soarele blând de septembrie. Marea primise vama și ogoise pârjolul apelor, lăsând năvoadele ocrotite de blestem.

Marea cea mare de la Gura Portiței se așezase într-o liniște sfântă, lăsând doar o briză subțire, jilavă și mirositoare a sare, să mângâie prundul curățat de spumă. Radu și Chira coborâră de pe mahona afumată cu fețele luminate de bucurie, fiind primiți pe mal de moș Chila, care își trecea degetele aspre peste plasele cele mari, mirat că nicio sfoară nu fusese frântă de furia vântului. Pe ulițele din Jurilovca, spaima de talazurile cele negre pierise cu totul, lăsând loc pregătirilor pentru marea clacă a Cârstovului Maritim.

Toți pescarii de pe grind se strânseră în bătătura cherhanalei, aducând strachini mari pline cu ciorbă de somn clocotită, storceag mândru și scovarde calde, unsă cu miere din știubeiele mocanilor. Pescarii goleau paharele cu vin dobrogean, lăsând jocurile aspre și cântecele marine să răsune peste stufăriș până departe, spre ruinele cetății Histria.

– Iată rânduiala cea mare a pazei holdelor de pe apă, copii! glăsui moș Chila, ridicându-și cupa de lut în fața adunării. Prin stuful aprins la timp și prin argintul aruncat de Chira în talaz, duhurile hapsâne au fost îmbunate, iar marea ne-a dăruit pace. Acum plasele noastre or rămâne sigure în larg, iar la toamnă umplem mahonele cu morun mândru pentru nunta voastră!

Chira stătea strânsă lângă Radu, simțind cum căldura înserării de septembrie îi risipea frigul din oase, în timp ce pe mese poloboacele de vin se goleau cu veselie. Toată așezarea răsufla ușurată, știind că ascultarea datinilor vechi adusese izbăvirea și paza holdelor în fața iernii aspre ce bătea la porțile limanului.

Vântul serii aducea o adiere proaspătă dinspre insula Popina, răcorind stufărișul și împrăștiind mirosul tăios de pește proaspăt peste tot grindul. În bătătura cherhanalei, pescarii se așezaseră pe grinzi mari de stejar, ascultându-l pe moș Chila cum tăinuia rânduiala cea veche a holdelor de pe apă și paza năvoadelor. În acel ceas de taină, vornicul boieresc de la conacul din cetate opri armăsarul la gard, uimit să vadă că mahonele erau gata de larg, deși pe restul moșiilor furtuna sfărâmase bărcile pe stânci.

– Măi pescari, strigă slujitorul, potrivindu-și chimirul de piele, boierul cel mare trimisese vorbă să strângem dările în avans, căci credea că vijelia o să nimicească toate plasele din Dobrogea în astă zi de patrusprezece septembrie! Cum de vă găsesc cu ocoalele liniștite și limanul ocrotit?

– Spune-i boierului tău, băiatule, - zise Radu - că bărcile noastre au primit ocrotirea Cârstovului în ceasul amiezii! Afumarăm lemnul cu stuf uscat, iar Chira aruncă moneda de argint în inima talazului, ferind holdele de distrugere. Vijelia s-a stins, marea e salvată, iar limanul adună acum tot peștele. De-ar lăsa și boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de praznic, n-ar mai cădea atâtea furtuni peste moșia lui!

Slujitorul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre cetate să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a râde cu poftă, cinstindu-se cu vin dobrogean și mâncând scovarde calde, bucuroși că sfințenia zilei adusese paza în ocol.

Trecu și miezul nopții de septembrie peste stufăriș, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate mahonele și fântânile de la Gura Portiței. Pentru ca vijelia cea neagră sau duhurile hapsâne să nu se mai întoarcă printre plase, Radu luă resturi de stuf folosit la descântec și papură uscată, aprinzând câteva focuri mici, fumegânde, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a sare și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre colibe, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra gospodăriei lori.

– Uită-te, Chira, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Paza stufului și a argintului își face lucrarea sfântă sub valuri. Niciun rău n-o mai avea putere să strice năvoadele noastre, iar la toamnă strângem morun din liman cât n-am strâns în zece veri la un loc!

Chira zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot stufărișul, pecetluind legământul dintre om și rodul mării.

Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Brumărel, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit vreodată pe grindul Razimului. Pescarii au legat mahonele una de alta în mijlocul apei, formând o punte uriașă de lemn pe valuri, iar flăcăii și fetele au jucat până ce s-au rupt opincile. Gospodarii au adus strachini mari cu pește proaspăt și au golit paharele cu vin dobrogean, celebrând viața care învinsese furtuna lui Răpciune și cleștele cel greu al iernii.

Radu o prinse pe Chira de mână, privi spre ruinele cetății ce străluceau sub cerul curat, și glăsui în fața adunării cu asprimea graiului marin:

– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Cârstovul Maritim, afumați bărcile cu stuf uscat, lăsați vâslele în cui în zi de praznic și aruncați moneda de argint în talaz. Așa ne-om ține neamul ocrotit de furtuni, plasele pline de pește și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!

Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Gura Portiței, vântul nu mai aduce moarte, ci amintește tuturor că respectul pentru rânduiala veche poate ogoi și cele mai aspre urgii ale naturii, lăsând viața să curgă liberă ca apele mării.

... Și de atunci, fiecare an în ziua Cârstovului Maritim, pescarii își afumă bărcile cu stuf, iar Chiram, rămasă în legendă, este pomenită la gura Porțiței. Iar cine trece pe acolo și ascultă valul, încă mai aude ecoul descântecului ei. Iar eu, de v-am spus povestea, să fiți cu bine.

---

legenda 8

 ©ioan muntean, 2026

Căutătorii de Miresme în Oraşul de Sticlă (partea a II-a)

povestire fantastică suprarealistă

[… continuare]

Andrei și Elena s-au privit preț de o secundă prin vizoarele etanșe ale măștilor. Pompierul acoperit de ceară a încercat să-i prindă de mânecă, însă degetele lui s-au fărâmițat instantaneu în așchii uscate de chihlimbar, scoțând un sunet asemănător cu cel al unei foi de pergament mototolite. Cei doi au pășit dincolo de bariera de vapori, lăsând în urmă bulevardul saturat de must și intrând direct în epicentrul carantinei de la Universitate.

Aici, aerul își pierduse orice transparență terestră. O perdea de atomi maronii și cenușii plutea deasupra esplanadei, o masă compactă care emana cu o forță aproape fizică nostalgia lemnului vechi. Mirosul era atât de dens încât se putea palpa: o combinație sufocantă de poduri inundate de praf, sertare blocate pline de scrisori de dragoste netrimise și dulapuri de zestre care nu mai fuseseră deschise de un secol. Spațiul își schimbase geometria: stâlpii de iluminat public se transformaseră în picioare de mese baroce, iar asfaltul căpătase textura unei podele de scânduri care scârțâia ritmic sub greutatea norilor.

– Andrei, privește-i! șopti Elena, strângând în mână lozinca de cupru a busolei olfactive. E prea târziu pentru unii dintre ei.

În jurul fântânii de la Universitate, câțiva profesori universitari și studenți, surprinși de valul de septembrie în timpul cursurilor, încremeniseră în poziții bizare. Pielea lor căpătase o culoare de nuc lustruit, iar venele de pe mâini deveniseră nervuri fibroase de celuloză. Un bărbat în vârstă, purtând încă ochelari cu rame de sârmă, își mișca buzele cu încetinitorul, însă din gura lui nu ieșeau sunete, ci fâșii subțiri de hârtie de ziar îngălbenită. Pe bucățile de celuloză se puteau citi, tipărite cu cerneală de plumb, reclame la loțiuni de păr din anul 1926 și știri despre recolta de viță-de-vie dintr-un Regat demult apus.

– Suntem prinși în memoria materială a orașului, spuse Andrei, analizând cu atenție un student a cărui coloană vertebrală se transformase într-o grindă masivă de stejar. Dacă îi atingem, ne dizolvăm în propriul lor trecut. Trebuie să-i facem să respire altceva.

Andrei deschise rucsacul și scoase o fiole etanșă, din sticlă cu pereți dubli, în care păstrase o mostră pură din prima secțiune a călătoriei: ardeiul copt pe plită de fier. Spera ca această mireasmă brutală, caldă, legată de supraviețuirea cotidiană și de pragmatismul fiecărei toamne românești, să spargă iluzia istorică și să-i smulgă pe oameni din transa de celuloză.

El sparse sigiliul de ceară al fioleie chiar la picioarele profesorului-stejar. Un abur gros, cu iz de arsură vegetală și fier încins, a izbucnit pe esplanadă, luptându-se violent cu aroma de lemn vechi. Pentru o clipă, realitatea a oscilat: ziarele din 1926 s-au aprins cu flăcări verzi, nevăzute, iar profesorul a clipit, redevenind parțial uman.

– Copii... șopti bătrânul, iar vocea lui suna ca o ușă de hambar neunsă. Anul acesta... trenurile nu mai pleacă spre Sinaia... Toate șinele au fost topite... pentru a face capace de borcane... Aveți grijă la cer... vine plumbul...

În acea secundă, un tunet înăbușit a zguduit cerul de chihlimbar. Hipnoza s-a intensificat, iar de sus, din norii care se roteau ca niște discuri de patefon uzate, a început să cadă ploaia de plumb și ozon rece. Picăturile metalice, grele, nu se scurgeau pe haine, ci lăsau pete argintii, aspre, care înghețau tot ce atingeau. Din pământ, ca răspuns la atacul metalic, a țâșnit mirosul violent de pământul reavăn după prima brumă, o respirație de humă umedă care încerca să tragă în jos, în adâncuri, întreaga structură a Universității.

– Andrei, busola o ia razna! strigă Elena, în timp ce pe fularul ei se depuneau stropi de plumb fosforescent. Direcțiile se anulează! Nordul miroase a gutui, iar Sudul a must fermentat! Suntem blocați!

În mijlocul esplanadei, podeaua de scânduri a început să se desfacă în cercuri concentrice, ca și cum orașul ar fi fost un copac uriaș tăiat la rădăcină, dezvăluindu-și inelele de creștere cosmică. Din adâncul acestei deschideri, o masă uriașă de fructe fosforescente a început să plutească spre suprafață, răspândind parfumul greu, acidulat de merele de aur și gutuile uitate pe dulap.

[… urmează]

...

 ©Ioan Muntean, 2026

capitolul I: dalia (gherghina)

9 dalia cactus peoniu roșie (dahlia „bishop of llandaff”)

coroana de coral (cybersonet MV)

o flacără mândră deasupra frunzișului greu

o torță vie arde pe coline

în frunzișul de grena și întunecat

când pașii mei aleargă doar spre tine

în acest spațiu mândru și marcat

un roșu de coral s-a revărsat

pe tije lungi ce urcă în mândrie

ca un blazon în purpură gravat

ce aduce-n toamnă multă poezie

o caldă mătăsoasă energie

ne poartă starea dincolo de nori

când dragostea devine o feerie

mijind curată prin sclipiri de zori

ești stea pierdută-n catifea de aur mută

cât timp coralul naște mărgăritar și plută

---

* - Dalia Cactus Peoniu Roșie (Dahlia „Bishop of Llandaff”): Varietate horticola istorică și legendară, creată în Europa în anii 1920 și prețuită global în designul peisagistic. Planta robustă atinge 1–1,1 metri înălțime. Se caracterizează printr-un contrast vizual extraordinar între frunzișul său unicat, de un purpuriu-ciocolatiu foarte închis, și florile semi-duble, cu petale ușor crestate, de un roșu-coral aprins, incandescent. Simbolizează tăria de caracter, pasiunea mândră, demnitatea aristocratică și rezistența estetică în fața nopților reci de septembrie.

Motto: „Geometria moare în petale mătăsoase, pentru a renaște, mai demnă, în conul de cupru ce înfruntă primele ploi reci ale pământului.”

Dedicație: Pentru tine, adăpostul meu din prima zi de brumă. Aceste treizeci de fire de purpură îți aparțin, ca o mărturie a dragostei care nu se teme de toamnă.

©ioan muntean, 2026

Arhitectura mâinilor (9)

Degetele tale în căutarea buzunarelor mele

Micuțe, calde, degete,

Căutând adăpostul meu,

Când aerul devine greu

Și toamna n-are preget.

Le strâng în mână cu un zâmbet,

Sunt reci ca frunza de argint,

Dar te privesc și te alint,

Uitând de-al lumii zbucium.

Septembrie ne prinde strâns,

Într-o plimbare fără țintă,

Iubirea noastră se alintă,

Iar frigul a cedat și-a plâns.

---

Dedicaţie: Pentru tine, cea care transformi prima suflare a toamnei într-un dans al bucuriei. Tu, care porți în priviri căldura verii și în zâmbet prospețimea dimineților de septembrie. Această culegere este un tribut adus frumuseții tale unice, un joc în care argintul frunzelor devine fundalul perfect pentru lumina pe care o emani. Îți dăruiesc aceste versuri ca pe un zâmbet cald într-o zi răcoroasă. Te iubesc în fiecare anotimp!

©Ioan Muntean, 2026

Zidul de frunze verzi sub ochiul nopţii din bastion (sonetul XL)

(monologul interior masculin)

Sub brazi răsună pașii noștri-n seară,

Urcăm spre munte, unde vântu-i stăpân,

Bastionul ne privește, vechi bătrân,

Iar frunza cade peste noi, ușoară.

Orașul doarme jos, în ceață clară,

Iar ramurile plâng peste pământ,

Sub cerul mut, cu luna legământ,

Și muntele se pierde-n zarea rară.

Îți strâng pe umeri mantia ușoară,

Și mâna ta se pierde-n mâna mea,

Sub pini, iubirea tremură de seară.

Ne spune luna taina ei de stea,

Iar noaptea peste tâmple ne coboară,

Rămânem doar noi doi, sub bolta grea.

---

* – Aleea de sub Tâmpa din Brașov este una dintre cele mai renumite promenade de lizieră din țară, întinzându-se chiar la poalele muntelui Tâmpa. Mărginită de zidurile fortificate și de bastioane medievale, aleea oferă bănci umbroase și o panoramă spectaculoasă asupra acoperișurilor istorice. În septembrie, aerul curat de munte și liniștea pădurii oferă un refugiu perfect.

©Ioan Muntean, 2026

Imnul Agnetului jertfit pe Altarul Proscomidiei

odă ortodoxă

Te preamărim, o, Miel al mântuirii,

Purtător blând de mistic, sfânt veșmânt,

Tu ești jertfirea pusă-n fața firii,

Curat prinos pe acest întreg pământ.

Aliluia, răsună-n Proscomidie,

Când Sfântul Agneț din pâine e scos!

Tu ștergi a lumii neagră infamie,

O, Păstor blând și mântuitor Hristos.

Ca un miel nemilos spre înjunghiere,

Te-ai adus Sus pe lemnul cel de Cruce,

Iar moartea Ta ne dă o mare miere,

Și pacea sfântă în inimi ne aduce.

Tăcerea Ta în fața celor care

Te prigoneau cu ură și deșert,

Este a nepătimirii arătare,

Ce a deschis izvorul cel din cer.

Din coasta Ta a curs și sânge, apă,

Când sulița te-a străpuns la altar,

Să scape omul de la neagra groapă,

Și să primească cel mai mare har.

În haine albe turma se adună,

Oi cuvântătoare în staulul cel sfânt,

Să prindă din a Ta mână cunună,

Trăind în pace pe acest pământ.

Cădelnița înalță fum de floare,

Preamărind pe Cel ce S-a jertfit,

Să ne dea tuturor o sfințitoare,

În ceasul nopții care a sosit.

Primește, Doamne, oda de mărire,

Pe care mielul mistic o glăsuiește,

Și ne păstrează în Sfânta Ta unire,

În Biserica ce ne mântuiește.

---

bestiar biblic 9

©Ioan Muntean, 2026

dinamica unui inel făurit în foc

pentru ucenicul anonim din țara neagră

muntele fierbe în adânc și împroșcă lavă deasă

aerul e iute și uscat ca o suflare de balaur

fierul încins scrâșnește sub barosul greu

pășim prin zgură și prin vapori toxici de sulf

căldura de nesuportat ne topește carnea pe oase

metalul lichid curge ca un râu de sânge aprins

fiecare picătură de sudoare se evaporă în zbor

materia se transformă sub presiunea focului

atât de multă ură adunată într-o singură verigă

aurul se subțiază și prinde o formă crudă

forja din adâncuri scoate sunete de coșmar

ucenicul anonim suflă în foale fără oprire

pereții de piatră lucesc de atâta dogoare

ochii lui sunt roșii și plini de cenușă aspră

nu mai există scăpare din acest infern de fier

materia ascultă doar de voința stăpânului.

creuzetul clocotește și scoate bule de gaz fetid

scânteile sar ca niște viespi de foc prin întuneric

simțim cum plămânii ni se umplu de praf de cărbune

forța din munte este canalizată într-un cerc strâmt

metalul își pierde puritatea și devine sclavul umbrei

o dinamică violentă guvernează topirea aurului curat

fiecare lovitură de ciocan sparge tăcerea neagră

materia sângerează sub dălțile aspre de oțel dur

nu există milă în acest proces de reconfigurare

lumea de sus nu știe ce monstru se naște aici

totul se transformă într-o armă de control absolut

zgura se adună la marginea vetrei de piatră

arșița ne sufocă și ne oprește respirația în piept

aurul topit își caută matrița definitivă

incandescența locului ne orbește privirea obosită

muntele urlă din măruntaie ca o fiară rănită în luptă

leagă metalul de carnea celui care îl poruncește

fiecare atom de aur primește o amprentă de întuneric

temperatura crește dincolo de limitele umane permise

substanța se concentrează și devine grea ca plumbul

forja din țara neagră nu se odihnește niciodată în noapte

materia brută își leapădă formele ei naturale și vechi

purtăm în gât gustul de fier și de pucioasă arsă

cercul se închide perfect în jurul unui gol imens

o vară de ieri arsă complet în cuptorul de piatră

ucenicul își privește mâinile pline de bătături negre

inelul lucește cu o lumină bolnavă și roșiatică

materia a fost învinsă și modelată prin violență.

fiecare cutremur al pământului vine din acest vârtej

focul primordial a fost îmblânzit și închis în verigă

metalul nu mai e rece ci arde ca un tăciune etern

simțim cum voința de fier se scurge în caneluri mici

geometria distrugerii a fost gravată direct în aur

nimic nu mai poate spăla această pată de pe pământ

forțele naturii sunt captive într-un spațiu microscopic

materia s-a supus definitiv voinței din turnul mare

muntele se liniștește încet dar lava rămâne fierbinte

purtăm amprenta arșiței în fiecare celulă a corpului

totul a fost făurit conform planului din umbră

aurul și focul s-au unit într-o dinamică ucigașă

ucenicul anonim lasă cleștele să cadă pe piatra udă

acum materia are un singur stăpân și un singur scop

veriga este gata să cuprindă întreaga lume în sclavie

aerul se răcește brusc dar frica rămâne în forjă

murdăria de pe haine mărturisește efortul cumplit

istoria se schimbă în acest punct fierbinte de pe hartă

rămâne doar ecoul loviturilor de baros în stânca goală

o amintire viscerală despre transformarea metalului pur

cerul de plumb se așterne peste pământul uscat și negru

focul s-a stins dar inelul păstrează toată căldura lui

©Ioan Muntean, 2026

Pecetea holdelor din Hambare şi Ziua Berzei (Arad)

Motto:

„Zboară, barză, peste mare,

Lasă grâul în hambar,

Pecete de ceară pun,

Să avem un rod mai bun.”

– Cântec de toamnă din pusta Aradului

Dacă nu s-ar fi temut oamenii de molia neagră și dacă nu s-ar fi păzit pragul casei de mătură, poate că astăzi nu s-ar mai cânta cântecul berzei în pusta Aradului. Dar iată că s-a întâmplat altfel, căci un flăcău și o fată au ascultat de înțelepciunea bătrânilor…

În a douăzeci și șasea zi a lunii lui Răpciune, când adierile reci de toamnă începeau să scuture frunzele de nuc de pe dâmburile Șiriei, o liniște sfântă și plină de melancolie se așezase peste satul Covăsânț. Era Ziua Berzei sau Praznicul Semințelor, clipa din an în care cele din urmă păsări călătoare își ridicau oasele spre cer, rotindu-se deasupra pustei înainte de a pleca spre țările calde. Pentru gospodarii din vest, acest hotar purta o mare umbră de teamă: se credea din moși-strămoși că odată cu plecarea berzelor, duhurile sterilității și gângăniile pământului încercau să pătrundă în hambare pentru a măcina miezul boabelor păstrate pentru semănătura de primăvară. Rânduiala din bătrâni era neiertătoare: în această dimineață cernită, nicio muiere nu avea voie să măture casa spre exterior ori să arunce gozul peste prag, ca nu cumva să alungi nevăzut sporul holdelor din ogradă. Gospodarul trebuia să ia trei bucăți de ceară sfințită în primăvară la Înviere și să pecetluiască colțurile lăzilor de grâu, ținând dăunătorii departe de pâinea pruncilor.

În sat trăia un flăcău dârz pe nume tatăl lui, Iovan al lui Toader, destoinic în rânduirea ocoalelor. El o iubea pe Mărioara, o copilă cu ochii albaștri ca cerul pustei și părul de culoarea alamei curate, fiica baciului cel bătrân din Ghioroc. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acel sfârșit de septembrie, o plagă ciudată de molii negre începuse a se arăta prin grânare, amenințând să prefacă tot grâul în cenușă moartă și să-i lase fără colacii mândri de nuntă.

Bunicul Mărioarei, uncheșul tăcut pe nume moș Avram, păși în bătătura casei ținând în mână cele trei lumânări de ceară galbenă și o strachină cu apă rece de izvor.

– Măi Iovane, fecior, glăsui bătrânul cu vocea lui așezată, privind spre cerul unde berzele prindeau a se aduna, ia ceara asta sfințită și hai iute la lăzile de grâu! E Ziua Berzei și păsările pleacă, dar molia neagră vrea să ne mănânce toată semănătura. Ai să pui pecetea pe ungherele hambarului, iar Mărioara o să stropească bârnele cu busuioc, rostind descântecul de pază, fără să atingem mătura ori să trecem gunoiul peste prag! De nu zăvorâm holdele acum, rămânem muritori de foame!

Iovan prinse ceara, își strânse chimirul lat de piele și porni spre grânar, simțind cum fiorul spaimei îi clocotea în piept sub cerul alb de septembrie.

Iovan păși cu mare băgare de seamă în adâncul grânarului, unde mirosul de lemn uscat de stejar se îngâna cu aroma reavănă a grâului curat, strâns din holda Șiriei. Flăcăul aprinse o așchie de brad și topi ușor capetele celor trei lumânări de la Înviere, picurând ceara galbenă și mirositoare direct pe ungherele lăzilor de zestre și pe bârnele de susținere ale hambarului. În acest timp, Mărioara veghea în prag, strângând în mâini crenguța de busuioc, având grijă ca nicio fărâmă de goz să nu fie măturată peste pragul colibei în clipa plecării stolurilor.

Peste pustă se auzi un strigăt lung, tânguit: berzele se ridicaseră de pe coșurile satului, rotindu-se ca un vârtej alb sub cerul de azur rece. Copila își îndreptă spatele, privi spre moliile negre ce încercau să se cuibărească în saci, și prinse a striga Descântecul Berzei și al Pazei:

Zboară, barză, peste mare,

Lasă holda fără dăunare!

Cum pleci tu în țări străine,

Așa grâul strâns rămâne!

Ceară sfântă din altar,

Pune lacăt la hambar,

Să nu vină molia neagră,

Pâinea pruncilor să-o piardă!

Fugi, strigoie, din ogradă,

Fără mătură-n ocol,

Că cenușa te-o orbi,

Apa sfântă te-o sfriji!

Să rămână lada plină,

Cu belșug și cu lumină,

Semănătura se sfințească,

În pământ să încolțească,

Maica Sfântă o vegheze,

De gângănii o salveze!

Cum isprăvi fata cele optsprezece versuri populare, o minune nevăzută se săvârși în grânar. Un fum subțire, mirosind a fagure și a tămâie, izbucni din colțurile lăzilor pecetluite, iar moliile cele negre căzură toate pe podeaua de lemn, uscate și fără vlagă, ca atinse de o pară nevăzută. Stolul de berze pieri dincolo de linia orizontului, lăsând în urmă o liniște curată și sfântă. Iovan coborî treptele hambarului, o luă pe Mărioara de mână și priviră împreună cum grâul strălucea neatins, mântuit de la pieire prin respectarea rânduielii și prin puterea cerii sfințite.

Tinerii coborâră treptele grânarului tocmai când soarele lui Răpciune își muia razele în argintul serii, lăsând umbre lungi peste pusta Aradului. Moș Avram îi primi în pragul ocolului cu fața luminată, mulțumit că stolul de berze plecase fără a lua cu sine mana holdelor. Pe ulițele din Covăsânț, frica de molia neagră pierise ca prin farmec, lăsând loc pregătirilor pentru claca cea mare a rânduirii semințelor.

Gospodarii se strânseră în curtea cea mare, aducând strachini pline cu plăcinte calde de mălai și poame coapte, în timp ce flăcăii porniră jocurile așezate ale vestului. Mărioara așeză ultimele resturi de ceară sfințită la icoană, tăinuind ocrotirea primită pentru dragostea și cununia lor.

– Binecuvântat să fie acest praznic, copii! glăsui moș Avram, ridicând o cană de lut în fața podgorenilor adunați. Pecetea de ceară de la Înviere și respectarea pragului și-au făcut lucrarea cea mare. Grâul nostru de sămânță e salvat de la pieire, iar moliile s-au sfărâmat ca un goz uscat sub picioare! La toamnă umplem toate hambarele și facem nuntă mândră!

Iovan o strânse de mână pe Mărioara sub lumina blândă a serii de septembrie, simțind cum pacea Zilei Berzei se așeza peste tot ținutul, garantând rodirea holdelor și sporul ocoalelor în fața veacurilor ce aveau să vină.

Vântul serii aducea o adiere proaspătă dinspre munții Zarandului, răcorind pusta Aradului și împrăștiind zăduful cel greu al lui Răpciune peste toate dâmburile pline de rod. În bătătura casei lui Iovan, gospodarii se așezaseră pe lavițe lungi de stejar, ascultându-l pe moș Avram cum tăinuia rânduiala cea veche a holdelor și a semințelor sfințite. Tocmai în acel ceas de taină, un vătaf boieresc de la conacul din Șiria opri calul la gard, uimit să vadă atâta liniște și să simtă mirosul de tămâie ce plutea peste grânare.

– Măi podgorenilor, strigă slujitorul conacului, potrivindu-și chimirul de piele, boierul trimisese vorbă să strângem argații, căci credea că molia cea neagră o să nimicească tot grâul de sămânță în astă zi de Ziua Berzei! Cum de vă găsesc cu ocoalele liniștite și hambarele ocrotite?

– Spune-i boierului tău, băiatule, că grânarele noastre au primit pecetea cea sfântă în ceasul amiezii!  – vorbi Iovan, îndreptându-şi spatele lat şi privindu-l dârz pe călăreț). Picurarăm ceara de la Înviere la colțurile lăzilor, iar Mărioara strigă descântecul cel mândru din prag, ferind holdele de sterilitate. Molia s-a stins, dăunătorii au fugit, iar grâul adună acum toată vlaga toamnei. De-ar lăsa și boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de praznic, n-ar mai cădea atâtea furtuni peste moșia lui!

Slujitorul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre Șiria să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a aduce blide cu colaci calzi și poame dulci, cinstindu-se cu vinul cel galben salvat din feleții din pivniță, bucuroși că sfințenia zilei adusese paza în podgorie.

Trecu și miezul nopții de septembrie peste târnovuri, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate holdele și lăzile de grâu din Covăsânț. Pentru ca boala cea neagră sau moliile cele rele să nu se mai întoarcă printre saci, Iovan luă mănunchiul de busuioc folosit la descântec și resturi de paie, aprinzând câteva focuri mici, mocnite, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a praznic și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre bârnele hambarului, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra ocolului lor.

– Uită-te, Mărioară, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Pecetea de ceară își face lucrarea sfântă în țărână. Niciun rău n-o mai avea putere să strice grâul nostru, iar la primăvară semănăm holde cum n-a mai văzut pusta!

Mărioara zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot târnovul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.

Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Brumărel, cu cel mai mândru joc din câte s-au pomenit vreodată în părțile Aradului. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină feleții cei mari din pivnițe, umplându-i cu vinul cel roșu și vechi salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți.

Iovan o prinse pe Mărioara de mână, privi spre grânarele mândre care acum străluceau sub soarele blând, și glăsui în fața adunării cu graiul așezat al vestului:

– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Ziua Berzei, îngropați ceara sfințită la colțul lăzilor, lăsați mătura în ogradă și păstrați credința curată în piept. Așa ne-om ține neamul ocrotit de molii și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!

Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Aradului, semănăturile rodesc cu belșug în fiecare toamnă, fiind păzite pe vecie de descântecul Mărioarei și de credința neschimbată a podgorenilor.

… Iar dacă vei merge prin Șiria sau prin Covăsânț la vreme de toamnă, vei vedea încă lăzile pecetluite și vei auzi fetele cântând descântecul. Căci legenda nu moare, ci doarme în ceară și în grâu, trezindu-se în fiecare an, la ceasul plecării berzelor.

---

legenda 1

 ©ioan muntean, 2026

Căutătorii de Miresme în Orașul de Sticlă (partea I)

povestire fantastică suprarealistă

Orașul de Sticlă plutea într-un vid de chihlimbar la începutul lunii septembrie. Bulevardele sale, pavate cu dale cristaline reflectau un cer opac, de culoarea mierii de tei, în care constelațiile își pierdeau dinții de lumină în favoarea unei ceți dense, aromatice. Nu era o toamnă obișnuită; realitatea își schimbase starea de agregare, iar timpul nu se mai măsura în secunde, ci în pulsații de zahăr ars și oțet de conservat.

Andrei își potrivi curelele rucsacului plin cu fiole de sticlă vidate și privi spre Elena. Ea ținea în mână o busolă olfactivă modificată, ale cărei ace din lozincă de cupru nu indicau nordul magnetic, ci direcția marilor fermentații urbane. Prin vizoarele etanșe ale măștilor de protecție, ochii lor reflectau reflexele unei metropole ce se pregătea de sterilizare industrial-cosmică.

– Presiunea crește pe Bulevardul Magheru de Sticlă, spuse Elena, iar vocea ei sună ciudat, filtrată de carbonul activ al măștii. Conductele subterane sunt inundate. Simt de aici... este mustul cosmic și drojdia stelară. Toată licoarea galaxiei s-a scurs prin gurile de canalizare.

Andrei făcu un pas pe asfaltul transparent și se opri. Sub tălpile bocancilor săi, prin straturile de sticlă structurală ale orașului, se zăreau căzile uriașe din lemn de nuc planetar în care mii de tone de timp lichefiat bolboroseau în sens invers acelor de ceasornic. Aerul devenise cald, greu, aproape irespirabil. Oamenii care fuseseră surprinși de valul olfactiv pe străzi nu mai fugeau; mergeau cu mișcări încete, somnambulice, inhalând cu nesaț parfumul astringent, dulce și distrugător al strugurilor striviți.

– Uitați-vă la ei, șopti Andrei, indicând un grup de trecători ale căror trupuri își pierdeau consistența carnală, transformându-se treptat în siluete de chihlimbar solid. Dacă nu găsim robinetul central de evacuare, orașul se va sufoca în propria lui dulceață.

Din hornurile clădirilor de birouri nu mai ieșea fum industrial, ci o dâră subțire, albăstruie, care se așeza peste acoperișuri ca o cergă de lână umedă: fumul de frunze arse (Ambra terestră). Era parfumul melancolic al tuturor verilor consumate, o tămâie profană ce tăbăcea retina sufletului și fixa amintirile în aerul rece. Oamenii tușeau artificial în baticuri de mătase, își ștergeau lacrimile fosforescente și continuau să își adune scrisorile vechi pentru a le arunca în rugurile ce ardeau clandestin la colț de stradă.

Deodată, de pe o alee laterală, un pompier acoperit complet de o ceară galbenă, lucioasă, le tăie calea. În mână ținea o secure din fontă rece, iar prin costumul lui ferfelițit se simțea o mireasmă violentă, domestică, ce emana direct din pielea lui transformată în metal cald: ardeiul copt pe plită de fier. Mirosul de arsură vegetală, oțet și ulei ars funcționa ca o barieră termică ce oprea infiltrațiile de gheață dinspre cer.

– Nu mergeți spre Universitate! strigă pompierul de ceară, iar din gura lui izbucni un abur portocaliu, saturat de iz de fontă încinsă. Acolo s-a decretat carantină totală! Ozonul a penetrat biblioteca, iar cărțile au început să prindă viață, transformându-se în grinzi masive de stejar! Spațiul își pierde unghiurile!

În acea secundă, un tunet înăbușit zgudui cerul de chihlimbar. Norii de miere se descurcă în fâșii lungi, argintii, și de sus începu să cadă ploaia de plumb și ozon rece. Picăturile metalice, grele ca niște alice de zinc, nu se scurgeau pe hainele de protecție ale iubiților astrali, ci lăsau pete argintii, aspre, care înghețau instantaneu materia pe care o atingeau. Elena privi busola de cupru: acul o luase razna, rotindu-se nebunește între mirosul de mere coapte și cel de humă udă.

– Andrei, bariera de vapori s-a spart! Trebuie să pătrundem în zona de carantină de la Universitate acum, până când plumbul nu ne sigilează căile respiratorii! strigă ea, prinzându-l de mânecă.

[… urmează]

...

 ©Ioan Muntean, 2026

capitolul I: dalia (gherghina)

8 dalia orchid bronz-auriu (dahlia „honka fragile”)

steaua de bronz (cybersonet MIV)

linii stelate într-un dans industrial

un unghi de bronz în floare îl dezleg

iar spițe lungi se-nvârt subțire-n zare

din nervi de fier un puls fierbinte culeg

și floarea se deschide-n mișcare

petale moi prin tuburi le culeg

iar roua lor se-aprinde-n cristalin

sub fire de metal misterul îl înțeleg

și-un parfum electronic curge lin

un dans de aur se ridică lin

pe pielea toamnei tremură un jar

în miezul florii pulsează-un cod senin

iar bronzul îl preface-n nou hotar

pe buze toamna lasă gust de catifea

iar floarea-n mine arde ca o stea

---

* – Dalia Orchid Bronz-Auriu (Dahlia „Honka Fragile”): Varietate horticola avangardistă, dezvoltată în centrele de selecție europene și foarte apreciată în aranjamentele florale moderniste. Planta atinge o înălțime de 80–90 cm. Inflorescența sa se distinge printr-o formă stelată, având opt petale radiale ale căror margini sunt rulate complet spre interior pe toată lungimea lor, căpătând un aspect tubular și ascuțit, asemănător unei orhidee sălbatice. Culoarea combină nuanțe metalice de bronz și reflexii aurii. Simbolizează neconvenționalul, energia dinamică și estetica geometrică a toamnei.

Motto: „Geometria moare în petale mătăsoase, pentru a renaște, mai demnă, în conul de cupru ce înfruntă primele ploi reci ale pământului.”

Dedicație: Pentru tine, adăpostul meu din prima zi de brumă. Aceste treizeci de fire de purpură îți aparțin, ca o mărturie a dragostei care nu se teme de toamnă.

©ioan muntean, 2026

Alergie la melancolie (8)

despre voioșia ta molipsitoare

Toată lumea plânge după vară,

Numai tu dansezi prin ploaia rece,

Voioșia ta e o vioară,

Ce tristețea toamnei o petrece.

N-ai timp de nostalgii sterile,

Uiți de frunze care cad pe alei,

Îmi transformi în primăveri zile,

Doar prin simplul fapt că poți și vrei.

Frunza de argint îți este scut,

Contra celor ce se plâng mereu,

Cu un chicot moale, nevăzut,

Faci să pară ușor tot ce-i greu.

---

Dedicaţie: Pentru tine, cea care transformi prima suflare a toamnei într-un dans al bucuriei. Tu, care porți în priviri căldura verii și în zâmbet prospețimea dimineților de septembrie. Această culegere este un tribut adus frumuseții tale unice, un joc în care argintul frunzelor devine fundalul perfect pentru lumina pe care o emani. Îți dăruiesc aceste versuri ca pe un zâmbet cald într-o zi răcoroasă. Te iubesc în fiecare anotimp!

©Ioan Muntean, 2026

Fiorul dintre stâncă şi pârâul cu ape bătrâne (sonetul XXXIX)

(Monologul interior feminin)

Pășesc încet pe sub cetatea de piatră,

Când Turnul Negru-și lasă umbra peste vale,

Tu vii aproape, tulburând tăceri și portale,

Iar Graft-ul murmură povești din vechea vatră.

Pe ziduri luna tremură, subțire și albastră,

Iar respirația ta trece prin ferestre rituale,

Aprinzând în mine doruri tăinuite, viscerale,

Când noaptea cade peste Brașov, adâncă și sihastră.

Îți simt atingerea-n strâmta trecătoare,

O clipă palma ta îmi tremură pe frunte,

Iar sângele îmi urcă-n inimă, arzătoare.

Ne-apropiem, dar dorul nostru încă se înfrunte,

Buzele stau aproape, mute, tremurătoare,

Și noaptea ne desparte doar printr-o punte.

---

* - Aleea „După Ziduri” din Brașov este o spectaculoasă promenadă istorică ce șerpuiește de-a lungul vechilor fortificații medievale ale cetății. Flancată de Turnul Alb, Turnul Negru și pârâul Graft, poteca oferă o oază unică de liniște la poalele dealului Romuri. În septembrie, zidurile luminate arhitectural creează un cadru extrem de romantic și misterios pentru cupluri.

©Ioan Muntean, 2026