(timpul trecut — cei doi tineri adunând scoici după furtună)

amprente pe nisip (cybersonet CMXXI)

amintirea valurilor din iulie pe plaja sălbatică de la vadu

alergaserăm iute spre hotar

când marea își zvârlea talazul greu

iar cerul se-ntuneca tot mereu

scriind cu spumă umbre de cleştar

plutea prin aer gust sărat amar

iar largul își purta un vechi trofeu

tu ocroteai o perlă ca pe-un zeu

ivită dintre scoici și din fire de calcar

nisipul ud fugea sub pașii lași

ștergând încet urmele spre uitare

când iulie se frângea în asfințit

rămaserăm privind aceiași pași

iar marea își rostea eterna chemare

purtând iubirea noastră în infinit

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

Eseul narativ concluziv

Semnificația pildelor și a episoadelor biblice în contextul lor istoric

Pentru a pătrunde cu adevărat în miezul dogmatic și teologic al simbolismului smirnei în Sfânta Scriptură, este necesar să analizăm cu atenție două episoade de o importanță crucială, în care această rășină prețioasă încetează să mai fie un simplu element de decor comercial și devine axul central al unei revelații soteriologice. Primul episod se regăsește în contextul Vechiului Testament, în cartea Ieșirii (capitolul 30), unde Dumnezeu îi dictează lui Moise compoziția exactă a untdelemnului pentru ungerea cea sfântă. Acest ulei sacru nu era un simplu produs cosmetic, ci instrumentul juridic și teocratic prin care se realiza transferul unui obiect sau al unei persoane din sfera profană în sfera exclusivă a divinității. Textul specifică utilizarea „smirnei alese” ca ingredient principal. Orice persoană care ar fi îndrăznit să imite această rețetă pentru uzul personal sau profan era tăiată din popor.

În contextul istoric al epocii, utilizarea smirnei în acest amestec avea o semnificație literală foarte precisă. Smirna, prin calitățile sale naturale de conservare, era recunoscută ca o barieră împotriva degradării fizice. Introducerea ei în uleiul de ungere arăta poporului Israel că tot ceea ce este atins de sfințenia lui Dumnezeu trebuie să fie extras din imperiul stricăciunii și al morții. Preoții și obiectele Cortului, odată unse cu acest amestec ce mirosea intens a smirnă, deveneau proprietatea inalienabilă a lui Iahve, fiind protejate în mod simbolic de degradarea spirituală. Mirosul puternic și persistent al smirnei devenea un indicator senzorial al prezenței sacre, avertizând pe oricine se apropia de sanctuar despre caracterul inviolabil al spațiului divin.

Al doilea episod, de o intensitate dramatică copleșitoare, se petrece în Noul Testament și este consemnat de Sfântul Evanghelist Ioan (19, 39-40), în momentul coborârii de pe Cruce a trupului Mântuitorului. Iosif din Arimateea și Nicodim aduc o cantitate uriașă, „ca la o sută de libre”, dintr-un amestec de smirnă și aloe. În contextul iudaic al primului secol, o asemenea cantitate de aromate scumpe era rezervată exclusiv îngropării regilor sau a marilor demnitari ai neamului. Din punct de vedere istoric, gestul celor doi ucenici tăinuiți a reprezentat o sfidare directă la adresa autorităților romane și a Sinedriului, care Îl osândiseră pe Iisus ca pe un făcător de rele și un sclav. Prin înfășurarea trupului Său în giulgiuri îmbibate cu această cantitate uriașă de smirnă, ei au mărturisit în mod public caracterul regal al Celui Răstignit. Smirna avea rolul practic de a opri descompunerea trupului în mormânt pe durata sabatului, însă, în mod paradoxal, ea a devenit martorul pregătirii trupului pentru marea minune a Învierii, sigilând carnea sfântă a Domnului împotriva legilor firești ale putrezirii.

Mesajul mântuitor pentru creștinul ortodox contemporan

Trecând de la realitatea istorică a textului biblic la tâlcuirea sa anagogică, smirna devine o adevărată călăuză morală și mistică pentru creștinul ortodox contemporan, care încearcă să își asigure mântuirea sufletului într-o lume marcată de relativism moral și de degradare spirituală. Untdelemnul sfânt al ungerii din Vechiul Testament își găsește împlinirea deplină în Taina Mirungerii, administrată imediat după Botez. Când preotul rostește cuvintele „Pecetea darului Duhului Sfânt” și unge trupul noului botezat cu Sfântul și Marele Mir – în care smirna este un ingredient de bază –, creștinul este extras definitiv din starea de păcat strămoșesc și este consacrat ca templu viu al Dumnezeirii.

Mesajul parenetic al smirnei în acest context este o chemare la păstrarea curăției primite. Așa cum smirna oprește degradarea țesuturilor trupești, tot așa harul primit la Mirungere are rolul de a conserva sufletul creștinului în fața stricăciunii ispitelor contemporane. Suntem datori să fim „smirnă a duhului”, manifestând o rezistență dârză în fața curentelor secularizate care încearcă să descompună valorile morale ale familiei și ale credinței ortodoxe. Amărăciunea smirnei ne amintește că drumul păstrării sfințeniei nu este lipsit de suferință; el cere asceză, înfrânarea poftelor și acceptarea de bunăvoie a răstignirii propriului egoism pe altarul ascultării de poruncile evanghelice.

De asemenea, marea cantitate de smirnă adusă de Nicodim la mormântul lui Hristos ne obligă la o profundă meditație asupra modului în care ne pregătim pentru întâlnirea cu Moartea. În viziunea ortodoxă, moartea fizică nu este un sfârșit absurd, ci o trecere, o adormire în nădejdea Învierii. Creștinul contemporan este chemat să își „îmbrace” viața în smirna pocăinței zilnice. Fiecare lacrimă vărsată la scaunul Spovedaniei, fiecare suspin de umilință și fiecare act de compasiune față de cei aflați în suferință reprezintă bobițele de smirnă pe care le așezăm în giulgiul sufletului nostru. Nu Îl putem primi pe Hristos cel Înviat dacă nu am trecut mai întâi prin taina îngropării păcatelor noastre. Smirna ne învață direct că fără această amărăciune a plânsului curățitor, nu putem gusta dulceața pascală a Împărăției. Ea ne îndeamnă să nu ne temem de mormânt, ci să ne temem de putrezirea sufletească provocată de nepăsare și de lipsa de pocăință.

Sinteza mesajului mântuitor transmis prin Smirna

În concluzie, seria dedicată Smirnei ne pune în față o profundă teologie a transfigurării prin intermediul suferinței asumate. Acest arbust mic și plin de spini, care își varsă seva prețioasă numai atunci când scoarța îi este rănită sau crăpată de arșița deșertului, devine icoana desăvârșită a vieții creștine autentice. El ne transmite un mesaj mântuitor fundamental: rănile, încercările și necazurile pe care le îngăduie Dumnezeu în existența noastră nu sunt semne ale părăsirii divine, ci dălțile prin care Părintele Ceresc scoate din adâncul ființei noastre smirna prețioasă a virtuților.

Sinteza dogmatică a acestui capitol ne așază în față adevărul că drumul spre slava Învierii trece inevitabil prin amărăciunea mormântului. Hristos a primit smirna de la magi la începutul vieții Sale și smirna de la Nicodim la sfârșitul ei, arătându-ne că întreaga Sa misiune pământească a fost o jertfă de miros de bună mireasmă pentru mântuirea neamului omenesc. Învățând de la smirnă, creștinul ortodox înțelege că nu poate exista înviere fără răstignire și nu poate exista sfințenie fără asceză. Suntem chemați să ne lăsăm prefăcuți din bobițe aspre și reci de pământ în lacrimi înmiresmate de rășină sacră, gata să ardă pe cărbunele dragostei divine. Numai atunci viețile noastre vor depăși hotarele stricăciunii acestei lumi, devenind o mărturie vie, o liturghie a veșniciei ce strigă dincolo de tăcerea mormântului: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”

---

©Ioan Muntean, 2026

- intensitate maximă (senzuală) -

ultimul recif (cybersonet CMXX)

ei celei ce a fost mare

mi-ai fost întâia și deplina sărutare

nu umbră rece ci adâncă mistuire

din care înflorea întreaga mea iubire

ca marea ce-și ascunde focul în chemare

ți-am vrut ființa prinsă-n adâncă tăinuire

când trupul îmi răspundea prin tainică invocare

iar buzele-mi sorbeau nesfârșita visare

și valul mă cuprindea în dulcea ta vrăjire

pe umeri îmi lăsai tăcuta mângâiere

iar ochii tăi deschideau lumina senină

din care se năștea o nouă adulmecare

rămâneam amândoi sub noaptea cristalină

tu marea ce-mi purtai destinul spre plăcere

mi-ai dăruit un cer cu liniște divină

rima: abba baab cdc dcd

©Ioan Muntean, 2026

inversiunea climatului de porţelan (cybersonet CMXIX)

de Presiunea Vaporilor Criogenici

un aer nou în margini se instalează

când porțelanul alb emană-un ger

un val polar extras dintr-un ungher

ce micro-clima oarbă o blochează

vaporii reci se-nalță către cer

o iarnă pură-n ceșcuță pulsează

o masă albă ce ne capturează

sub fluxul înghețat și auster

presiunea statică-n unghiuri se împarte

când sorb din gheața stranie din potir

iraționalul nins în mod fatal

curentul mut ne trimite mai departe

lăsând pe buze micii stropi de mir

oprit mecanic în acest cristal

---

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

sub luna mării (cybersonet CMXVIII)

pentru doi îndrăgostiți pe care valurile i-au învățat discreția iubirii

un val spumos ne-atinge pe plaja fără om

când luna din iulie s-aprinde ca un far

dorința mea te cere sub umbra de la pom

să bem din cupa mării al dragostei nectar

ai treizeci și opt de ani de sfinte împliniri

iar eu la patruzeci primesc al tău sărut

o mare de păcate transformi în amintiri

refăcând complet tărâmul ce părea pierdut

erotica sclipire în ochi ne-a înghițit

nisipul cel fierbinte ne prinde sub talaz

aproape de păcatul cel mult neîngăduit

găsesc o mângâiere pe umedul obraz

o noapte cu discreție ne-ascunde sub un nor

când marea își revarsă întregul ei amor

rima: abab cdcd efef gg

crin asiatic bicolor portocaliu-vișiniu (forever susan) 11

arlechin de foc portocaliu (cybersonet CMXVII)

ritmuri rotunde în pași mărunți

petale frânte sar în unghi ascuțit

un arlechin de foc pe tije mari

portocaliul cald s-a definit

prin cercuri stranii pictate de olar

vișiniul stins pe margini de cristal

trasează arce sfinte pe covor

iar pașii noștri prinși în acest bal

coboară iute-n cubul trecător

ritmuri rotunde saltă pe decor

când trupul tău se-ntoarce ritmat

suntem o sferă plină de amor

în spațiul straniu și restructurat

dansăm prin linii și prin forme noi

lăsând doar focul aprins în amândoi

(în timpul prezent/viitor — aceleași personaje ceasornicarul bătrân și tânăra pictoriță, mecanismul timpului și arta)

orizontul de purpură (cybersonet CMXVI)

clepsidra clipelor de aur în livada transilvăneană

bătrânul meșter pune-un zimț subțire

în ceasul verii care va fi de plecare

iar fata va întinde pe a sa pictare

nuanțe calde din a ei suavă privire

clepsidra de aur n-o are oarecare

ci ei vor găsi în arbori o uimire

cât timp lumina naște o sclipire

grăbire spre o noapte de cleştare

acum penelul mângâie o crenguță

mecanismul fin va măsura o clipă

iar perii vechi vor străluci în rouă

o caldă adiere lină și blânduță

va prinde-n zbor o leneșă aripă

schimbând amurgul într-o haină nouă

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

poemul în vers liber

Sunt un ghimpe ascuțit pe ramura unui arbust rănit.

Doamne, viața mea s-a scurs în uscăciunea acestui deșert,

iar inima mi s-a împietrit sub loviturile ispitelor mari.

Nu am frumusețea crinului din vale să Te încânt,

nici dulceața smochinului copt în amiezile calde.

Sunt doar o picătură de amărăciune.

Dar Tu nu Te-ai ferit de gustul meu cel greu pe Golgota,

ai primit să miroși smirna îngropării Tale în mormânt,

și ai transformat această substanță a morții noastre

în parfumul nemuririi și al harului Preasfânt.

Tai acum în scoarța mea plină de mândrie, Doamne,

lasă să curgă prin rănile deschise ale sufletului

oleo-rășina curată a pocăinței mele celei adevărate.

Nu mă lăsa să putrezesc în stricăciunea păcatelor mele,

păstrează-mă neatins de duhul cel viclean al lumii,

fă-mă un bob fragil de smirnă adunat în vasul Tău.

Și când mă vei pune în potirul Sfântului Tău Mir,

lasă-mă să mă topesc complet pentru frații mei,

să devin o unire mistică, un semn de sfințenie,

un abur discret ce mângâie rănile celor suferinzi,

strigând din adâncul nevoinței mele de lut:

Primește-mă, Hristoase!

---

©Ioan Muntean, 2026

- intensitate minimă (diafană) -

reflexii în sclavie (cybersonet CMXV)

stăpânului din prezent

mă voi supune blând privirii de opal

cum taina mării naște floarea din tăcere

iar crinii nopții ard în albă mângâiere

purtându-mi visul viu spre templul tău regal

țesând pe trupul meu o sfântă adăpare

sub pașii tăi înflorește-al inimii coral

ca un parfum adus dintr-un ținut austral

din fiecare șoaptă crește-o înălțare

îți beau lumina lin ca pe un vin divin

în iulie când marea își dezleagă dor

iar luna varsă mir pe valul cristalin

stăpân al timpului rămâi în mine senin

și fiecare clipă înflorește-n zbor

să-mi fii prin veacuri foc și cer bizantin

---

rima: abba baab cdc cdc

©Ioan Muntean, 2026

simetria unei indiferenţe totale (cybersonet CMXIV)

de Arhiva Ruinelor Matematice - Vol. V

un bloc rigid de piatră ne desparte

când amăreala orelor se-adună

o simetrie oarbă și nebună

ce duce restul dorului departe

în jurul nostru frigul se răzbună

păstrăm pe buze semnele de moarte

o amăgire extrasă dintr-o carte

unde niciun răspuns nu mai răsună

amorul dus în puncte fără nume

se prăbușește-ncet sub cerul tern

iraționalul nins în mod stingher

matricea stinsă fuge din astă lume

lăsând pe fund un vid complet etern

oprit mecanic în acest ungher

---

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

în luncile uitării (cybersonet CMXIII)

îndrăgostiților care au lăsat frica în urmă și au păstrat doar parfumul iubirii

poteca de sulfină ne-ascunde iar în lunci

când briza de la prânz s-a preschimbat în jar

maturii se adună cu gesturi de atunci

și lasă amintirea să urce pe altar

o rochie subțire coboară pe pământ

când degetul meu mângâie linia de șold

un dor sălbatic crește sub cerul fără vânt

iar patima ne prinde în tainicul ei jold

trecutul n-are glas și soții sunt uitați

rămâne doar parfumul din trupul cel curat

în iarba de iulie de soare luminați

trăim acest amor de lume condamnat

în noaptea ce coboară cu pașii ei discreți

lăsăm în urmă frica din recile cetăți

rima: abab cdcd efef gg

crin trompetă alb-aurit (regale) 10

pâlnii de alb şi aur (cybersonet CMXII)

cântecul vechi al iubirii sacre

trompete mari de mătase și argint

răsună mut sub cerul de smarald

petale albe marginile-și prind

în gâtul lor de aur pur și cald

în taina serii hainele mi le cald

parfumul lor divin ne-a învăluit

și-n ochii tăi senini din nou mă scald

simțind cum timpul iată s-a oprit

un dor curat în piept s-a trezit

ca o poveste scrisă de străbuni

când sub altarul alb și înflorit

noi doi trăim eterne minuni

rămâne doar acest sentiment sfânt

cel mai frumos ecou pe acest pământ

---

--- Crinul Trompetă Alb-Aurit (Regale): Specie pură descoperită în Sichuan, China (1903), de Ernest Wilson. Răspândită pe toate continentele în grădini clasice. Pâlniile mari sunt albe, cu interior galben-auriu strălucitor și exterior purpuriu. Parfumul este legendar, extrem de puternic. Simbolizează maiestatea și poartă o aură sacră, nobiliară.

secunda din livadă (cybersonet CMXI)

idilă de sfârșit de iulie printre perii bătrâni din transilvania

bătrânul ceasornicar privea uimit

cum fata picta perii în amurg

în timp ce clipe leneșe se scurg

pe pânza unui timp încremenit

o mută armonie i-a unit

când umbre lungi pe umerii lor curg

iar orologii din bătrânul burg

băteau secundele din asfințit

el a oprit o roată din arcadă

să nu mai moară iulie în zare

păstrând culorile vii pe faţade

ea a lăsat penelul să-i mai cadă

simțind în suflet o uimire mare

prin liniștea lăsată peste izvoade

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

poemul idilic („idila vegetală” - în proză)

Soarele amiezii se oprește greu deasupra stâncilor pleșuve ce străjuiesc oazele En-Ghedi-ului, topind marginile pământului biblic într-o lumină aurie, caldă și orbitoare. În această vale adâncă, ocrotită de furia crivățului deșertic, o mică grădină de arbuști de smirnă își întinde ramurile rigide și spinoase peste solul uscat, calcaros. Natura respiră aici într-o cadență tainică, liniștită, departe de zgomotul cetăților pline de mândrie. Fiecare tufiș de Commiphora seamănă cu un pustnic bătrân care a învățat să tacă și să îndure arșița zilei, transformând uscăciunea pământului în nectar binecuvântat. Câțiva stropi de rouă timpurie, ascunși sub frunzele mici și trifoliate, strălucesc ca niște mărgăritare scumpe, înainte de a fi absorbiți de briza subțire ce vine dinspre Marea Moartă.

Un bătrân monah, purtând pe chip liniștea anilor petrecuți în chilia de piatră, coboară încet treptele săpate direct în munte. În mâinile sale aspre, bătătorite de nevoință, ține un vas de lut ars și un cuțit mic cu lama curbată. Îmbrăcat în rasa sa cernită, el pășește printre arbuștii spinoși cu o evlavie ce transformă simpla culegere a aromatelor într-o adevărată slujbă liturgică. Pentru acest bătrân trăitor, fiecare arbust este o mărturie vie a înțelepciunii divine, un pom al Crucii ce învață sufletul taina răbdării și a jertfei de sine. El se oprește în fața unui trunchi contorsionat, a cărui scoarță argintie s-a crăpat pe alocuri sub dogoarea necruțătoare a soarelui orientului.

Cu mișcări sigure și blânde, călugărul curăță bobițele maronii-roșiatice care s-au scurs de la sine prin crăpăturile firești ale scoarței. Aceste picături înghețate de rășină sunt lacrimile pure ale deșertului, smirna curată pe care natura o oferă Creatorului ei ca un prinos de mulțumire. Monahul începe să recite cu glas scăzut Prohodul Domnului, iar cuvintele sale se topesc în foșnetul discret al frunzelor subțiri. În acest colț idealizat de Canaan, munca trupească nu obosește, ci devine o scară mistică spre Cer, o contemplare pastorală în care omul și creația se unesc în aceeași doxologie neîncetată.

Pe colina vecină, un tânăr păstor își mână turma de capre printre pietrele golașe, lăsând animalele să caute umbra rară a arbuștilor de smirnă. El poartă o tunică simplă din lână albă și se sprijină într-un toiag de lemn de migdal înflorit. Pacea care îl înconjoară este deplină; nicio strigare nu tulbură armonia absolută a acestei amiezi sfințite. Flăcăul scoate un fluier și începe să sune o melodie lentă, curgătoare, ale cărei note par să mângâie pantele muntoase și să vindece rănile pământului ars. Turma se liniștește instantaneu, iar mieii se culcă pe pământul cald, parfumându-și lâna cu izul balsamic ce se ridică din vegetația din jur.

Aerul văii devine din ce în ce mai dens, saturat de un parfum aspru, iute și profund mistic, ce aduce aminte de taina Sfântului și Marelui Mir. Este mirosul ascezei transfigurate de har. Călugărul adună cu răbdare fiecare nodul ceros, așezându-l în vasul de lut ca pe o comoară de mare preț. El știe că această substanță amară va sluji la sfințirea altarelor sau la pregătirea mirului liturgic, devenind purtătoare de sfințenie pentru mii de suflete. Fiecare gest al său este însoțit de o metanie adâncă și de un gând de pocăință pentru păcatele întregii lumi.

Întreaga natură pare să participe la această liturghie cosmică a tăcerii. Păsările cerului își opresc zborul în arșița zilei, iar șopârlele mici se ascund sub pietrele mari, lăsând doar smirna să își reverse aroma în calea razelor de foc. Viața religioasă a acestor oameni simpli curge în perfectă armonie cu ritmurile naturii; ei nu caută slava lumii, ci se mulțumesc să trăiască în ascundere, învățând de la plante secretul rodiri în Duh. Pentru ei, amărăciunea smirnei este dulce, deoarece ea prefigurează bucuria cea veșnică a Împărăției Cerurilor.

Când soarele începe să coboare încet spre apus, lăsând umbrele lungi să îmbrățișeze valea En-Ghedi-ului, monahul își încheie ascultarea. Cu vasul plin de darurile înmiresmate ale pustiei, el pornește înapoi spre sihăstria sa din stâncă, mulțumind lui Dumnezeu pentru această zi de har. Sunetul fluierului de păstor se stinge treptat în depărtare, dar mireasma smirnei rămâne agățată de pantele de piatră ca o rugăciune permanentă, amintind oricărui drumeț că în acest loc sfințit, pământul a redevenit un pridvor al Raiului.

---

©Ioan Muntean, 2026

- intensitate maximă (senzuală) - 

zori de vanilie (cybersonet CMX)

nimfelor din prezent

în zori de iulie ne-am prins în sărutare

pe plaja caldă arsă de-nfiorat destin

cu răsuflarea dulce plutind ca un festin

iar marea ne-mbrăca în albă legănare

sub cerul fără margini în tainică-nchinare

se revărsa pe umeri mireasma de iasmin

și tremura văzduhul sub vraja din suspin

când carnea devenea lumină și chemare

fără cuvânt vă simt în clipe de-nnoiri

iar trupul meu se pierde-n dulce îmbrățișare

ca valul care-și află limanul în opriri

din zori se nasc tăceri cu aripi de iubiri

o nimfe de vanilie izvor de desfătare

aprindeți infinitul în blânde mistuiri

---

rima: abba baab cdc cdc

©Ioan Muntean, 2026

densitatea albului de calcar (cybersonet CMIX)

de Masa Inerțială Nulă

materia-n foc își pierde-a ei greutate

când boaba oarbă-n cuptor se albește

un praf ușor ce-n aer se trezește

lăsând în urmă spații descărnate

nuanța mată-n porțelan sporește

prin calcinări de urme devalorizate

o cretă oarbă-n linii despicate

ce greutatea veche o golește

un abur alb în unghiuri se propune

când sorb din crio-filtrul sedimentat

iraționalul nins în atom pur

materia mută vrea doar să adune

un sediment de calcar solidificat

oprit mecanic în acest azur

---

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

secretul rămas pe nisip (cybersonet CMVIII)

îndrăgostiților care și-au ascuns legământul în șoapta ultimului val

ultimul val al mării ne spală pe nisip

încheind această noapte de iulie fierbinte

păstrăm în suflet mândrul și dragul tău chip

și legămintele sfinte fără cuvinte

femeia de treizeci și opt de ani zâmbește

iar bărbatul de patruzeci o strânge tare

amorul nostru secret acum se sfârșește

lăsând ca briza nopții să piară în zare

ne întoarcem la viață la falșii parteneri

dar marea va păstra secretul de la mal

unde am îngropat uitatele dureri

și am trăit din plin acest romantic val

o noapte discretă se pierde sub un nor

lăsând în urmă marea și sfintele de amor

rima: abab cdcd efef gg

crin asiatic roșu-negricios (landini) 9

abis de purpură neagră (cybersonet CMVII)

obsesie topită în vis oniric

din somnul nopții cresc tulpini de fier

cu flori de catifea și sângerări

crin negru urcă liber către cer

topind în umbră vechile cărări

o mare de ceară naște tulburări

iar trupul tău e-un fluture de jar

ce zboară orb prin misticele mări

să stingă dorul pe un vechi altar

secunda curge straniu și bizar

sub ochii tăi ce scot lumini din hău

când ne iubim în visul cel amar

și carnea mea se pierde-n trupul tău

erotism pur crescut din flori de smoală

o noapte lungă caldă și regală

rima abab bcbc cdcd ee

--- Crinul Asiatic Roșu-Negricios (Landini): Hibrid olandez modern, cu strămoși botanici în Asia de Est. Cultivat ca raritate în colecții exclusiviste. Este cel mai întunecat crin din lume, având petale catifelate roșu-negricioase, fără parfum. Creează un impact vizual gotic, suprarealist, simbolizând misterul total, obsesia și eleganța interzisă.

Prologul şi Epilogul

invitaţie la mareograf – prolog (cybersonet CMV)

introducerea în atmosfera nocturnă marină și senzuală a lunii iulie

cobori încet pe țărmul plin de taină

când iulie își toarnă blând fior

iar marea-ți leagănă tăcutul dor

sub vălul nopții caldă și senină

păstrează-n suflet vraja cea divină

când iasomia-și risipește-al ei odor

iar valul cântă lin același dor

pe plaja-nmiresmată și deplină

se deschide-o carte scrisă pe nisip

cu pagini vii scăldate în amurg

în care două inimi nasc iubire

pășește-n vis și lasă-al tău chip

să se topească-n apele ce curg

sub luna verii dulce amintire

---

arhiva de chihlimbar (sonetul de apoi) – epilog (cybersonet CMVI)

promisiunea eternizării sentimentelor prin poezie

s-a curs și ultima noapte plină de glorie

iar marea și-a strâns spuma în vechi monumente

lăsând pe plaja goală doar calde fragmente

din tot ce-a fost în iulie o sfântă istorie

volumul se închide dar o memorie

rămâne vie-n pagini și în elemente

purtând parfum de taină prin lungi sentimente

ce-au cucerit pe veci o sacră călătorie

când iarna va veni cu reci și lungi izolări

deschide această carte și-ai să simți o rază

din soarele de vară ce-a apus în larg

iubirea noastră prinde noi și calde zări

în timp ce iasomia în noapte vibrează

iar marea ne așteaptă sub vechiul catarg

---

Motto: „Când marea se îngână cu luna în argint,/Parfumul de iasomie e singurul alint."

dedicaţia ciclului: „Sufletelor ce își găsesc ecoul în murmurul valurilor și în tainele nopților de iulie."

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

Imnul lacrimei amare de pe Golgota

oda ortodoxă

Te slăvim, o, smirnă, pom al suferinței,

Arbust ce sângerezi bobițe de argint,

Tu ești icoana scumpă a pocăinței,

Ce cureți sufletul de praful pe pământ.

Aliluia, cântă mironosițele-n cor,

O, vas înmiresmat al Sfântei Îngropări!

Tu verși în inimi un mântuitor și sfânt dor,

Ridicându-ne din grelele încercări.

Gustul tău amar ne-nvăța asceza sfântă,

Omorârea patimilor care ne robesc,

Când întreaga fire cu evlavie Îți cântă,

Căutând veșmântul cel duhovnicesc.

În potirul Marelui Mir tu ești sfințire,

Pecete a Duhului pe trupul cel spălat,

Tu aduci în suflet liniște și dăruire,

Alungând tot duhul cel rău și necurat.

Giulgiul lui Hristos de tine-a fost atins în noapte,

Când Nicodim plângea la marginea de stâncă,

Și prin tine s-au rostit cele mai sfinte șoapte,

În acea tăcere mistică și-adâncă.

Fii laudă Bisericii în vecii de veacuri,

Mărturie mută a Învierii Sale,

Tu tămăduiești ale noastre grele leacuri,

Schimbând în bucurie suspinele de jale.

Pe cărbunele aprins te pui cu umilință,

Să înalți mireasmă spre Cerul cel înalt,

Păstrând aprinsă în noi marea credință,

Să nu cădem vreodată în păcatul celălalt.

Primiți, o, sfinților, această odă curată,

Ce smirna o privește ca prinos divin,

Căci prin ea făptura a fost răscumpărată,

Înmiresmând pământul de harul Său deplin.

---

©Ioan Muntean, 2026