Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă. 

Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani

Există un moment precis, greu de surprins, în care seara încetează să mai lupte cu noaptea și i se predă. Nu printr-un gest dramatic, nu printr-o ruptură, ci printr-o slăbire lentă a marginilor. Lumina nu se stinge brusc; se retrage. Zgomotele nu dispar; se îndepărtează. Totul capătă o consistență mai groasă, ca și cum aerul ar fi fost amestecat cu umbre.

Simt acest moment în mine înainte de a-l recunoaște în jur. Marea interioară se adâncește, iar suprafața ei devine aproape nemișcată. Nu e calm, ci o concentrare a mișcării într-un plan invizibil. Ianuarie știe să creeze această iluzie de repaus, sub care continuă să pulseze viața. Iubirea, la rândul ei, se adaptează. Nu mai cere, nu mai provoacă. Doar rămâne.

Mă așez din nou. Corpul meu a găsit o poziție care nu cere ajustări. E cald, într-un mod discret, constant. Jarul despre care știam că există nu mai are nevoie să se manifeste. E suficient că e acolo. În această stare, gândul la tine nu mai e ascuțit. Nu mai doare, dar nici nu se estompează. Devine o prezență liniștită, ca o lumină lăsată aprinsă într-o cameră alăturată.

Îți simt absența ca pe ceva familiar. Nu e un gol, ci un spațiu cunoscut, în care m-am mișcat de atâtea ori încât i-am memorat contururile. În seara care se predă nopții, acest spațiu nu mai cere să fie umplut. Există o formă de acceptare care nu seamănă cu resemnarea. E mai degrabă o înțelegere tăcută: iubirea nu trebuie să fie prezentă fizic pentru a continua să încălzească.

Afară, ninsoarea a devenit aproape invizibilă. Fulgii se pierd în întuneric înainte de a ajunge la pământ. Strada e acum un desen simplificat, câteva linii, câteva pete de lumină. Orașul pare să se fi retras în sine, exact cum am făcut și eu. Seara și-a îndeplinit rolul: a adunat tot ce era împrăștiat și a predat această materie brută nopții.

Respirația mea e regulată. Fiecare inspirație aduce un aer mai rece, fiecare expirație îl încălzește. E un schimb simplu, aproape banal, și totuși profund. Iubirea m-a învățat acest tip de echilibru: să primesc frigul fără să mă închid și să dau căldură fără să mă epuizez. În noaptea care urmează, această lecție va deveni esențială.

Te gândesc pentru ultima oară în această formă. Nu ca adversar, nu ca forță care apasă, ci ca parte din acest proces de trecere. Ai fost, pentru mine, o seară lungă de ianuarie: intensă, apăsătoare, imposibil de evitat. Acum, te lași și tu, odată cu ea, într-o zonă mai adâncă, unde lucrurile nu mai sunt analizate, ci trăite în tăcere.

Mă ridic și sting lumina mică. Camera nu rămâne în întuneric total; mai există reflexe, umbre, o strălucire vagă venită de afară. Exact atât cât trebuie. Prea multă lumină ar strica această trecere. Noaptea are nevoie de resturi de seară pentru a se instala corect, pentru a nu deveni ostilă.

Pentru o clipă, stau nemișcată, cu mâna pe întrerupător. Simt în mine toate etapele prin care am trecut în această seară: pragul, presiunea, lupta, oboseala, rătăcirea. Toate s-au așezat acum într-o formă coerentă, ca un desen care, privit de la distanță, capătă sens. Iubirea a fost linia care le-a legat.

Seara s-a predat nopții fără zgomot. Odată cu ea, mă predau și eu acestei stări mai adânci, mai lente. Nu e somn, dar nici veghe completă. E un teritoriu intermediar, în care frigul nu mai e dușman, iar căldura nu mai e triumf. Doar condiție de existență.

Știu că, dincolo de acest prag, începe altceva. Noaptea de ianuarie nu va semăna cu seara. Va fi mai directă, mai intimă, mai lipsită de protecțiile crepusculului. Dar pentru moment, rămân aici, în acest ultim strat al serii, cu iubirea așezată adânc, ca un jar care nu se vede, dar care face posibilă orice noapte ce va urma.

©Ioan Muntean, 2026

Dragi cititori, prieteni ai tăcerii, călători ai zăpezii,

Acest ciclu de sonete de iarnă, scris pe parcursul lunii ianuarie, nu a fost doar un exercițiu poetic. A fost o incantație, o rugăciune, un dialog cu cea mai adâncă și mai contemplativă parte a anului. A fost o încercare de a prinde în cuvinte ceva ce, în esență, este dincolo de cuvinte: tăcerea albă a iernii, farmecul geometric al înghețului, furia liniștită a viscolului, intimitatea căldurii împotriva gerului.

Iarna din aceste sonete nu este doar cea meteorologică. Este iarna sufletului — acea perioadă în care, voluntar sau nu, ne retragem, ne adâncim, ne punem întrebări asupra sensului, asupra trecutului, asupra relațiilor noastre cu noi înșine și cu ceilalți. Este anotimpul reflecției, al curățeniei interioare, al arderii lent a lemnelor vechi pentru a face loc lemnelor noi.

Fiecare sonet a fost o zi din ianuarie. Fiecare a captat o stare, o imagine, o emoție specifică acestei luni a începutului adevărat. Ianuarie nu este doar prima lună a anului; este luna în care iarna își arată toată autoritatea. Este luna gerului profund, a zăpezii persistente, a nopților lungi în care timpul pare să stea pe loc. Și totodată, este luna în care, subtil, ne dăm seama că zilele încep să se lungească, că lumina câștigă teren, că primăvara, deși departe, și-a trimis deja prima scrisoare sub formă de o rază mai caldă, de un fulg care se topește mai repede.

În aceste sonete am explorat nu doar frumusețea iernii, ci și paradoxurile ei. Am văzut că „frigul” poate apropia oamenii mai mult decât căldura, că „întunericul” poate fi plin de lumină interioară, că „singurătatea” poate fi plină de prezențe invizibile, iar „tăcerea” poate vorbi mai limpede decât orice gălăgie. Am descoperit că iarna ne învață să fim răbdători, să așteptăm, să nu ne grăbim — pentru că totul are timpul său, și forțarea nu aduce decât oboseală și dezamăgire.

Ciclul a început cu sonete despre „sosirea iernii”, cu fulgii ca soli ai liniștii, și a evoluat spre sonete despre „confruntarea cu iarna” — cu viscolul, cu gerul, cu nopțile lungi. Apoi am trecut la sonete despre „refugiul și căldura” — focul, casa, iubirea ca adăposturi. Și am încheiat cu sonete despre „trecerea și transformarea” — cu ultimii fulgi, cu revărsatul zorilor de An Nou, cu promisiunea primăverii ascunsă sub zăpadă.

Fiecare sonet a avut o structură clasică, cu catrene și terțete, cu rime stabilite — pentru că iarna, cu toată aparenta ei haos, are o ordine profundă, o structură repetitivă, un ciclu previzibil. Forma închisă a sonetului a fost oglinda forme închise a iernii: totul pare static, restrâns, limitat — dar în acea limitare se găsește o libertate imensă a imaginației, a reflecției, a descoperirii de nuanțe subtile în aparentul monoton.

Am scris despre „zăpadă” nu ca pe un fenomen meteorologic, ci ca pe o metaforă a curățeniei, a inocenței, a posibilității de a începe din nou. Despre „gheață” ca pe un simbol al frumuseții efemere, al transparenței, dar și al duratei. Despre „vânt” ca pe vocea anotimpului, uneori șoptind, alteori urlând. Despre „lumină” — slaba lumină de iarnă, care nu doar aruncă o rază, ci și aruncă o umbră, și ne amintește de dualitatea tuturor lucrurilor.

Dar, mai presus de toate, acest ciclu a fost despre „om” și despre „timp”. Despre cum omul trăiește iarna nu doar ca pe o provocare fizică, ci și ca pe o șansă de evoluție spirituală. Despre cum timpul, în iarnă, pare să se dilate — o zi poate părea o eternitate, o noapte o veșnicie. Și în această dilatare a timpului, avem ocazia să ne oprim, să privim în urmă, să privim înainte, să ne regăsim.

Acum, când ultimul sonet a fost scris și ciclul se închide, nu simțim tristețe, ci recunoștință. Recunoștință pentru lecțiile pe care iarna ni le-a dat. Recunoștință pentru căldura găsită în frig, pentru lumină găsită în întuneric, pentru speranța găsită în mijlocul iernii celei mai aspre. Recunoștință pentru că am putut împărtăși această călătorie prin cuvinte.

Iarna din aceste sonete va rămâne întotdeauna aici, între aceste rânduri, gata să fie retrăită de oricine deschide pagina la orice anotimp. Pentru că iarna nu este doar o perioadă a anului; este o stare a sufletului pe care o putem invoca oricând avem nevoie de liniște, de curățenie, de reflecție.

Vă mulţumesc că ați fost alături de mine în această călătorie prin „Cărindar de Argint”. Sper că sonetele v-au vorbit, v-au atins, v-au adus o bucată din liniștea și frumusețea iernii în sufletul vostru.

Și acum, închei cu un „sonet într-un vers”*, care sintetizează totul (cu promisiunea unei încercări a idei de sonet într-un vers, dar şi a continuării poveștilor, povestirilor şi eseurilor despre o zi de iarnă în ciclul abia început):

„Iarna rămâne în noi, nu ca o bătaie, ci ca o amintire a faptului că și din frumusețea cea mai rece și cea mai tăcută poate izvorî cea mai duioasă înțelegere.”

Cu respect și căldură,

Autorul

* – un sonet într-un singur vers este o contradicție conceptuală, deoarece un sonet este definit prin structura sa fixă de paisprezece versuri, de obicei organizate în catrene și terține. Acest concept poetic caută să concentreze întreaga esență a unei trăiri, rime și idei (ca cele din sonetele lui Eminescu) într-o singură linie. Un exemplu de „sonet într-un vers" ar fi un vers de tip aforistic care concentrează o emoție intensă: „De-ar fi iubirea doar o toamnă, aș vrea să fiu frunza care cade-n zborul tău”. Acest tip de creație, asemănător cu un haiku sau un aforism, comprimă intensitatea lirică, însă renunță la rigoarea formei tradiționale de paisprezece versuri.

©Ioan Muntean, 2026

Așa, printr-o alchimie lentă a zilelor, se sfârșește un an și începe altul. Calendarul de argint și-a desfășurat toate filele, de la prima ninsoare până la epilogul luminii. Nu e doar o succesiune de sonete, ci o hartă a unui teritoriu interior pe care l-am străbătut pas cu pas, fulg cu fulg, ger cu ger, tăcere cu tăcere. Rămâne în urmă o senzație de călătorie împlinită, de ciclu închis, dar și de ușoară melancolie — acea melancolie care apare atunci când o frumusețe sfârșită îți lasă în suflet o amprentă atât de adâncă, încât dorul de ea devine o parte a ta.

Iarna nu mai este doar un anotimp; a devenit un statut al sufletului, un limbaj prin care am învățat să ne citim propriile adâncuri. A fost o limba secretă pe care norii au vorbit-o în fulgi, vântul în șuierături, gheața în crăpături, iar noi, încetișor, am învățat să o traducem în sentimente, în amintiri, în înțelegeri. Am descoperit că iarna nu e doar o perioadă a anului, ci o postură față de lume: una de reculegere, de refuz al superficialității, de întoarcere spre esențial.

Am început cu „Prologul Zăpezii”, cu inocența aceea fragilă și plină de promisiuni. Primul fulg a fost ca primul cuvânt al unei povești pe care nu știam unde ne va duce. Fiecare fulg a fost o carte deschisă, un vis neted pe care l-am pășit cu grijă, temându-ne să nu-l stricăm, dar și dorindu-ne să lăsăm și noi o urmă. Acea primă ninsoare a fost o curățire — nu doar a pământului, ci și a minții. A acoperit tot ce era vechi, obosit, murdar de trecut, și a oferit posibilitatea de a începe din nou, de a scrie altceva peste stratul alb. În acea fragilitate a primilor fulgi a fost o forță imensă: forța reînceperii.

Apoi am intrat în „Taina Cenușii” a burniței, ceața care a învăluit totul într-un văl de mister. Acolo am învățat că frumosul poate fi și obscur, că adevărata claritate vine uneori ascunsă sub un văl. Lumea a devenit un labirint de umbre, iar noi, drumeți în ea, am descoperit că orientarea nu mai vine din ochi, ci din simțuri mai adânci: din auz, din intuție, din memoria corpului. Burnița ne-a predat lecția călăuzirii interioare — că drumul cel mai sigur, când nu vezi nimic în jur, este să asculți bătăile inimii și să mergi spre ce te cheamă dinăuntru, nu din afară.

Apoi, „Viscolul” ne-a smuls din liniște, ne-a arătat furia naturii, dar și puterea adăpostului. A fost un șoc, o vijelie care a zgâlțâit ferestrele și a urlat prin hornuri. Dar tocmai în forța lui ne-am dat seama de puterea pe care o avem noi: puterea de a ne adăposti, de a face un refugiu, de a aprinde un foc și de a ne strânge unii lângă alții. Viscolul ne-a învățat că protecția nu e lașitate, ci înțelepciune; că adăpostul nu e o închisoare, ci o cetate. În haosul exterior, am găsit ordinea interioară. În vântul care dădea cu pumnii în geamuri, am auzit propria noastră respirație, liniștită, supraviețuitoare.

Iar în „Îmbrățișarea de Cristal” a înghețului pe geam, am văzut că perfecțiunea cea mai mare este cea efemeră, cea care știe că va dispărea și, tocmai de aceea, strălucește mai puternic. Acele flori de gheață, acele păduri miniaturale, cetățile de cristal — toate erau opere de artă care știau că vor muri la prima rază de soare. Și totuși, ele trăiau cu o măreție deplină, fără teamă de dispariție. Ne-am uitat la ele și am înțeles că și frumusețea noastră, și iubirile noastre, și clipele noastre cele mai prețioase sunt efemere. Și că acesta nu e un motiv de tristețe, ci de recunoștință — pentru că fix faptul că nu vor dura le face atât de scumpe.

Am aflat că „Căldura” nu este doar o senzație fizică. Ea este amintirea unei veri, flacăra unei veioze, respirația unui corp iubit lângă tine, povestind sub pături în timp ce furtuna bătea în ușă. Ea este „Oaza Sobii”, punctul fix în jurul căruia gravitează toate fricile și toate liniștile. În acea căldură am găsit nu doar confort, ci și sens. Căldura a fost locul unde ne-am regăsit, unde am împărtășit tăceri care vorbeau mai mult decât cuvintele, unde am putut să ne dezvăluim fără frică, pentru că eram protejați nu doai de pereți, ci și de înțelegerea celuilalt. Am învățat că adevărata căldură nu ține de temperatură, ci de prezență. De a fi acolo, pentru și cu.

Am învățat că și „Singurătatea” are farmecul ei. În „Tăcerea de Gheață” a lacului, în „Baletul Umbrelor” sau în „Cântecele de Gheață” ale zăpezii, am aflat că a fi singur nu înseamnă întotdeauna a fi părăsit, ci uneori a fi complet, lăsat să rezonezi cu liniștea lumii. Singurătatea iernii nu este una goală, ci una plină — plină de sine, de reflecție, de ascultare. Ea nu te izolează, ci te conectează mai adânc cu tot ce este în tine și cu misterul care te înconjoară. În acele momente de singurătate albă, am auzit vocile pe care în zgomotul zilnic nu le percepeam: vocea propriei conștiințe, vocea amintirilor, vocea tăcerii care e mai veche decât cuvintele.

Și apoi, inevitabil, am simțit apropierea sfârșitului. „Dorul de Zăpadă” ne-a adus acea stranie nostalgie pentru ceva care încă nu s-a terminat cu adevărat, pentru un vis pe care știam că nu-l vom mai visa la fel. Am privit ultimii fulgi căzând și am simțit că privesc ceva ce se pierde pentru totdeauna — nu doar iarna, ci o stare a ființei, o inocență, o liniște pe care, odată trecută, nu o mai poți recupera în aceeași formă. Acel dor ne-a amintit că toate lucrurile frumoase au un ciclu, și că partea din ele care rămâne în noi este tocmai dorul — semnul că au avut importanță, că ne-au atins.

„Noaptea Viscolului” a fost mătura care a curățat pragul, o purificare prin foc și gheață care a pus stăpânire pe tot ce a fost vechi și obosit. A fost o noapte a dezlănțuirii, în care toate fricile, toate reziduurile anului trecut, toate umbrele nedorite au fost luate de vânt și azvârlite în întuneric. Am ieșit din ea simțindu-ne ușurați, gata să începem din nou, cu o curățenie în suflet pe care numai o furtună o poate aduce.

Iar acum, în „Epilogul Luminii”, rămânem cu un sentiment de pace. Iarna nu a fost un dușman de învins, ci un ospăț al reflecției, un oaspete solemn și frumos care ne-a pus la încercare, ne-a mângâiat și ne-a transformat. Ne-a arătat că putem suporta gerul, că putem găsi căldură și în singurătate, că putem dansa cu umbrele și să ascultăm cântecele tăcerii. Ne-a făcut mai puțin dependenți de lumea exterioară și mai mult în relație cu cea interioară.

Răspunsul pe care lacul înghețat ni l-a sugerat se dovedește a fi simplu și profund: nimic nu moare cu adevărat. Totul se preface. Iarna în primăvară, noaptea în zi, gerul în apă care dă viață, singurătatea în liniștea care precede o nouă conexiune. Toate sunt doar fețe ale aceleiași existențe, transformări ale aceleiași esențe. Iarna nu dispare — ea se topește în râuri care vor hrăni primăvara. Noaptea nu se pierde — ea devine fundalul stelelor care ghidează călătorii. Gerul nu se duce — el devine umezeala care dă sănătate semințelor.

Calendarul de argint se închide. Fulgii și-au spus povestea, viscolul și-a făcut revelionul, iar lumina palidă a zorilor de An Nou ne reamintește cel mai important lucru: că după cea mai lungă noapte, răsare întotdeauna soarele. Căldura pe care am păstrat-o în piept, sub stratul de zăpadă, va fi combustibilul pentru visurile anului care abia începe. Iarna rămâne în noi, nu ca o bătaie, ci ca o amintire a faptului că și din frumusețea cea mai rece și cea mai tăcută poate izvorî cea mai duioasă înțelegere.

Aceasta este încheierea călătoriei noastre prin „Cărindar de Argint”. Dar nu este un final — este o trecere. Ușa se deschide spre o nouă lumină, spre un nou ciclu, spre alte sonete ce vor fi scrise, altfel, cândva. Iarna ne-a lăsat mai înțelepți, mai calmi, mai conectați cu adevărul nostru interior. Și asta este darul ei cel mai mare.

©Ioan Muntean, 2026

Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă. 

Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani

Oboseala se retrage încet, nu pentru că a trecut, ci pentru că se dizolvă într-o stare mai largă. Simt cum ceva din mine se desface, ca și cum pereții interiori ar ceda fără zgomot. Nu mai e nevoie de apropierea ta directă pentru ca această mișcare să continue. Iubirea, odată aprinsă, își găsește propriile căi. În seara de ianuarie, ea nu mai stă într-un punct; se întinde, devine peisaj.

Mă gândesc la mine ca la o navă oprită temporar. Nu ancorată, doar încetinită. Afară, ninsoarea bate în continuare, dar acum o aud ca pe un val mărunt, repetitiv. Sunetul ei îmi intră în ritmul respirației. E ceva marin în această senzație, deși sunt departe de apă. Iarna știe să creeze mări interioare, adânci și reci, în care nu vezi țărmul, dar îl presimți.

Iubirea ta a fost, pentru mine, acest tip de mare. Nu m-a dus direct nicăieri. M-a purtat. Uneori prea repede, alteori aproape pe loc. În serile de ianuarie, simt din nou această mișcare lentă, aproape imperceptibilă, care nu are nevoie de vânt puternic. E suficientă diferența de temperatură dintre frigul de afară și căldura adunată în mine. Acolo se naște curentul.

Mă ridic și mă plimb prin cameră ca și cum aș măsura o punte imaginară. Pașii mei sunt mai siguri acum, dar nu mai sunt direcționați. Nu știu unde merg. Și, pentru prima dată în această seară, nu mă neliniștește acest lucru. Iubirea m-a obișnuit cu rătăcirea. M-a învățat că a nu avea un liman clar nu înseamnă a fi pierdut, ci a fi în deplasare continuă.

Îți simt prezența ca pe un reper care nu se vede. Nu ești un țărm, nu ești un port. Ești o constelație vagă, suficientă pentru a nu mă lăsa complet în derivă. Chiar și atunci când nu te privesc, știu că există un punct în care, dacă m-aș întoarce, te-aș găsi. Această certitudine m-a ținut în viață în mările mele cele mai întunecate.

Frigul încearcă din nou să pătrundă. Geamul respiră rece, iar aerul din cameră se schimbă subtil. Dar corpul meu nu mai reacționează defensiv. Jarul adunat mai devreme e acum răspândit uniform, ca o căldură internă care nu depinde de un foc anume. Îmi simt brațele, spatele, ceafa, toate scăldate într-o temperatură constantă. E o senzație de plutire calmă, rară, pe care doar ianuarie o permite.

Marea aceasta interioară nu e liniștită. Sub suprafața ei, simt mișcări lente, adânci. Gânduri despre timp, despre ce a fost și ce ar fi putut fi, se rostogolesc ca niște curenți subacvatici. Dar nu mai au violență. Iubirea le-a temperat, le-a făcut suportabile. A învățat apa să nu mai lovească țărmul cu furie, ci să se retragă și să revină într-un ritm mai vechi, mai înțelept.

Mă opresc din nou lângă fereastră. Afară, strada e aproape complet albă acum. Urmele pașilor au dispărut. Orașul pare suspendat, ca și cum ar fi fost pus între paranteze. În acest decor, propria mea rătăcire capătă o noblețe stranie. Nu sunt singura care plutește. Totul pare să fi acceptat această stare de derivă temporară.

Îți vorbesc fără cuvinte, ca unui companion invizibil de călătorie. Nu îți cer să mă conduci. Nici nu îți cer să rămâi. E suficient că ai fost și că, într-un fel, continui să fii parte din această mare care nu seacă. Iubirea nu m-a dus la liman, dar m-a învățat să nu mă tem de adânc.

Seara se subțiază. Simt cum noaptea se apropie nu ca o amenințare, ci ca o adâncire a apei. Totul devine mai lent, mai dens. Marea interioară nu se oprește; doar își schimbă nivelul. Știu că, odată cu noaptea, va veni un alt tip de tăcere, una care nu mai cere orientare, ci abandon controlat.

Pentru moment, rămân aici, pe această punte imaginară, cu frigul ținut la distanță de căldura care s-a răspândit în mine. Iubirea a devenit peisaj, iar eu navighez în el fără grabă. Nu caut încă un țărm. E suficient să știu că marea există și că, în seara aceasta de ianuarie, nu m-a înghițit.

©Ioan Muntean, 2026

epilogul luminii (cybersonet DV)

prima zi în revărsatul zorilor

în revărsatul zorilor prima zi e vie

cu o lumină palidă spălăcită fadă

ce-și varsă sângele pe zăpada crudă

și-ngână-un cântec vechi prea bălaie

iarna zace o regină obosită udă

cu mantia-i albă ruptă ici-colo şuie

și-n ochii ei de gheață o scânteie

căci știe că e frate cu sfârșitul rudă

o prima zi ce te naști din viscol

tu porți în tine amintirea gerului

și promisiunea căldurii ce va veni

privesc cum soarele își taie drumul rotocol

și știu că niciun anotimp nu moare viului

ci doar se preface-n altceva ce nu se va osteni

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

dorul de zăpadă (cybersonet DIV)

ultimii fulgi – în amurg

în amurg ultimii fulgi cad molatic

ca nişte gânduri ce nu mai au vigoare

se-ntorc pe spate se pierd în beznă fiecare

şi lasă în urmă un dor nesfârşit şi mistic

ei ştiu că iarna îşi trage ultima suflare

că primăvara pregăteşte-ntoarcerea-n triptic

şi totuşi cad cu oarecare mândrie în dans erotic

pe-o lume ce-a început să se dezgheţe-n zare

sunteţi ultimii soli ai reginei-albe-nud

voi aduceţi un mesaj de adio

şi-mi umpleţi inima de un fel de frică

vă privesc cum vă stingeţi pe-asfaltul ud

şi simt cum ceva frumos se sfârşeşte cu brio

nu iarna ci un vis ce nu mă mai identifică

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.

 Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani

După luptă, nu vine liniștea. Vine o formă de oboseală care nu seamănă cu nimic din ce cunoaștem în viața de zi cu zi. Nu e epuizarea care cere somn, nici cea care cere uitare. E o oboseală comună, ca o respirație sincronizată după o cursă dusă până la limită. O simt coborând încet din umeri, așezându-se în piept, în brațe, în fiecare mușchi care a fost încordat prea mult timp.

Tu ești încă acolo. Nu te-ai retras, dar nici nu te mai apropii. Distanța dintre noi s-a schimbat fără să ne mișcăm. Nu mai e câmp de luptă; e un spațiu de repaus tensionat, ca între două bătăi de inimă. În acest interval, iubirea își schimbă forma. Nu mai apasă, nu mai provoacă. Doar rămâne, grea și caldă, ca o pătură pusă peste un corp încă fierbinte.

Îmi simt respirația adâncă și lentă. Aerul intră cu greu, dar când iese, lasă în urmă o ușurare difuză. Îmi dau seama că mi-a fost dor de această stare. De momentul în care nu mai trebuie să dovedesc nimic, nici măcar mie. Cu tine, oboseala a fost întotdeauna un limbaj comun. Nu ne-am apropiat niciodată mai mult decât în clipele în care eram prea obosiți să mai jucăm roluri.

Mă așez. Nu ca o retragere, ci ca un gest firesc. Podeaua e rece, dar căldura din mine e suficientă încât să nu o simt imediat. Îmi sprijin spatele de perete și închid ochii pentru o clipă. În întunericul acesta scurt, prezența ta se schimbă din nou. Nu mai e adversar, nu mai e provocare. Devine ceva mai difuz, mai apropiat de o amintire caldă decât de o forță activă. Ești acolo ca cineva care a trecut prin același foc și a ieșit, ca mine, cu urme vizibile doar din interior.

Dacă aș întinde mâna acum, știu că nu m-aș lovi de rezistență. Nu pentru că ai ceda, ci pentru că lupta și-a pierdut sensul în această pauză. Oboseala ne-a adus într-un punct de echilibru precar, dar real. Între noi nu mai e tensiunea care cere confruntare, ci una care cere prezență. E o diferență subtilă, dar decisivă.

Îmi amintesc cum, în alte seri de ianuarie, ajungeam exact aici. După discuții care nu duceau nicăieri, după priviri care spuneau prea mult, ne așezam aproape unul de celălalt, fără să ne atingem. Era suficient să știm că suntem acolo, că împărțim aceeași oboseală. Corpurile noastre emanau căldură ca două sobe mici într-o cameră mare. Nu ne încălzeam doar pe noi; încălzeam spațiul dintre noi, făcându-l locuibil.

Acum, această căldură se întoarce. O simt adunându-se în palme, în ceafă, în piept. Îmi trec mâna printre sâni, încet, ca și cum aș verifica dacă jarul mai e acolo. Este. Nu arde violent, dar nu s-a stins. E o căldură stabilă, profundă, care nu cere nimic. În prezența ta, chiar și imaginară, corpul meu își permite acest tip de relaxare vigilentă. E o stare rară, aproape intimă în sine.

Te gândesc nu ca pe cineva care a rănit sau a fost rănit, ci ca pe cineva care a rămas. În mod paradoxal, faptul că nu am ajuns niciodată la o rezolvare ne-a oferit această formă de continuitate. Iubirea noastră nu s-a încheiat; s-a așezat într-un strat adânc, unde nu mai face zgomot, dar nici nu dispare. În serile de ianuarie, acest strat devine mai accesibil, ca și cum frigul ar subția pereții dintre prezent și ceea ce a fost.

Respir din nou, adânc. Oboseala nu mă trage în jos; mă ține pe loc. E un fel de ancoră blândă. Pentru prima dată în această seară, nu simt nevoia să mă mișc, să fac, să decid. Seara îmi permite să fiu doar aici, în acest echilibru fragil dintre frigul de afară și căldura care persistă în mine. Tu faci parte din această căldură, indiferent dacă ești sau nu cu adevărat prezent.

Știu că această stare nu va dura. Niciodată nu a durat. Dar tocmai caracterul ei trecător o face suportabilă și, într-un fel straniu, prețioasă. Oboseala comună e singurul armistițiu pe care l-am cunoscut vreodată cu adevărat. Nu ne promite nimic, nu ne cere nimic. Doar ne lasă să existăm, unul lângă celălalt, fără a ne ataca, fără a ne retrage.

Seara se apropie de limita ei. Simt cum noaptea începe să se infiltreze, nu prin întuneric, ci prin schimbarea densității aerului. Oboseala devine mai grea, mai așezată. Jarul rămâne. Știu că urmează altceva — o deschidere mai largă, o alunecare spre gânduri care nu mai sunt doar despre tine, ci despre mine în raport cu lumea. Dar, pentru câteva clipe, rămân aici, în acest armistițiu cald, purtându-te nu ca pe o rană, ci ca pe o prezență care a obosit odată cu mine.

©Ioan Muntean, 2026

plăcerea se naşte în trup (cybersonet DIII)

te-apropii mă cuprinzi cu mâinile-ţi grele

buzele-ți îmi răspund dintr-o suflare-n sânge

iar frigul dispare în febra ce te-atinge

plăcerea e aici în detaliile mele

sub pașii tăi pielea aprinsă se frânge

te simt cum mă strângi și te adâncești cu braţele

fiecare mișcare îmi rupe tăcerea din candele

căci în trupul tău simt tot ce e ascuns şi ninge

gura ta mă fură mă face să urlu şi mă minte

atingerea-ți pătrunde fărâme din mine

iar buzele tale nu mă lasă să respir

într-un plâns de dor și strângere fierbinte

mă pierd în fiecare clipă ascuns în tine

lumea dispare și sub mișcările tale transpir

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

tăcere între noi (cybersonet DII)

te-apropii și trupul tău mă încape

mâinile-mi îți caută pielea goală 

în fiecare clipă gândurile se-ntorc năvală

căci dorul ți-e ars fierbinte aproape

în șoaptele tale simt cum mă cufund cu fală

tremurându-mi pielea sub tine adânc în etape

iar buzele se-întind pe pieptul tău strâns de ape

și frigul din aer devine o încrucişare ovală

tăcerea se topește între noi

iar fiecare atingere strigă apăsat

se face un val ce curge între trupuri

în brațele tale cuprind orice gând în doi

dorința devine cuvânt îndesat

și tot ce e în jur se face amor în valuri

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

povestirile Dariei

Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.

Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani

Lupta

Seara nu mai oferă adăpost. A coborât suficient cât să nu mai lase loc pentru ezitări. Ianuarie știe acest moment și îl apasă cu o precizie aproape crudă. Simt cum liniștea se strânge în jurul meu, ca o centură care nu mai permite niciun pas înapoi. Acum nu mai e vorba de a purta sau nu coroana; acum e vorba de a rămâne dreaptă sub greutatea ei.

Tu apari clar. Nu ca amintire difuză, nu ca o prezență insinuată, ci ca o adresare frontală. Te simt în fața mea, chiar dacă spațiul e gol. Ești suficient de aproape încât să-ți pot ghici respirația, suficient de departe încât să nu te pot atinge. Această distanță exactă a fost întotdeauna câmpul nostru de luptă. Nici prea aproape, nici prea departe. Doar cât să doară.

De ce ai venit așa? Nu întreb pentru un răspuns. Întreb pentru tensiunea din întrebare. Tu știi că fiecare seară de ianuarie ne readuce în același punct, indiferent de câți ani au trecut. Iubirea noastră nu a știut să se consume; a știut doar să se adune. Și ceea ce se adună prea mult ajunge, inevitabil, să ceară confruntare.

Îmi simt corpul reacționând înaintea gândului. Mușchii se încordează ușor, ca înaintea unui gest care nu se va produce. Respirația mi se schimbă, devine mai adâncă, mai lentă. E semnul că lupta nu va fi una de cuvinte. Cu tine, niciodată nu a fost. Ne-am confruntat prin prezență, prin rezistență, prin refuzul de a ceda primul. Iubirea ne-a făcut adversari demni, nu amanți liniștiți.

Te apropii un pas — sau poate că doar eu îmi imaginez asta. Spațiul dintre noi se încălzește imediat. E aproape palpabil, ca aerul de deasupra sobei. Dacă aș întinde mâna, aș simți această căldură înainte de a te atinge. Dar nu o fac. Știu prea bine ce urmează după. Știu că, odată început, acest tip de apropiere nu mai poate fi controlat. Și lupta noastră a fost mereu despre control.

— De ce nu m-ai lăsat? îți spun în gând, cu o voce care nu cere scuze.

Pentru o clipă, am impresia că zâmbești. Nu e un zâmbet blând; e unul obosit, aproape tandru în cruzimea lui. Tu nu m-ai lăsat pentru că nici eu nu te-am lăsat. Am rămas unul în celălalt ca două forțe egale, imposibil de separat fără pierderi. Iubirea noastră nu a fost o îmbrățișare, ci o încleștare. Și, ca orice încleștare prelungită, a lăsat urme adânci.

Mă mișc prin cameră, încet, ca un animal care își măsoară teritoriul înainte de atac. Fiecare pas schimbă geometria luptei. Lumina joasă îmi desenează corpul în fragmente: o mână, un umăr, linia gâtului. Simt căldura pielii mele, amplificată de tensiune. E o senzație stranie: corpul e pregătit pentru apropiere, mintea pentru confruntare. Între ele se naște această luptă secundară, mai subtilă, dar la fel de intensă.

Tu rămâi nemișcat. Asta ai făcut întotdeauna. M-ai lăsat să mă apropii singură de margine. Știai că nu voi putea rezista. Știai că iubirea mea nu știe să se retragă elegant. Ea avansează până când întâlnește rezistență. Și tu ai fost cea mai solidă formă de rezistență pe care am cunoscut-o vreodată.

— Dacă aș fi cedat? întreb, mai mult pe mine.

Răspunsul e evident și, tocmai de aceea, dureros: nu am fi fost noi. Iubirea noastră a existat doar în această stare de tensiune maximă. În momentul în care unul ar fi cedat complet, celălalt ar fi rămas fără adversar și, implicit, fără sens. Ne-am ținut vii unul pe altul prin luptă. E o formă de intimitate pe care puțini o recunosc și și mai puțini o acceptă.

Mă opresc. Între noi, aerul e aproape fierbinte. Simt cum pielea mea reacționează, cum sângele se adună sub suprafață. Senzualitatea acestei lupte nu e una a gesturilor, ci a așteptării. A faptului că știm amândoi ce ar putea urma și refuzăm, încă o dată, să ducem lucrurile până la capăt. E un joc periculos, dar e singurul pe care l-am jucat vreodată bine.

Ianuarie strânge din ce în ce mai tare cercul. Afară, ninsoarea s-a îndesit. Fulgii lovesc geamul cu o perseverență aproape agresivă. Parcă ar vrea să ne forțeze mâna, să ne împingă spre o rezolvare. Dar nu există rezolvare pentru acest tip de iubire. Există doar etape. Iar aceasta este etapa confruntării, în care adevărul nu e rostit, ci simțit până la epuizare.

Te privesc — sau mă prefac că o fac. Nu mai contează. Prezența ta e suficientă. Simt că, dacă aș rosti acum un cuvânt greșit, totul s-ar putea prăbuși sau aprinde definitiv. Și poate că tocmai această fragilitate extremă e esența luptei noastre. Ne-am mișcat mereu pe muchie de cuțit, convinși că echilibrul precar e singura formă de existență posibilă pentru noi.

Respir adânc. Îmi las umerii să coboare o fracțiune de secundă. Nu e o capitulare, ci o pauză. Lupta nu se încheie; se suspendă. Știu că oboseala va veni curând, acea oboseală comună care ne-a legat întotdeauna mai mult decât orice victorie. Seara își apropie sfârșitul, iar noaptea își pregătește intrarea. Pentru moment, rămânem așa, față în față, doi adversari încălziți de același foc, incapabili să se retragă, refuzând să lovească decisiv.

©Ioan Muntean, 2026

fulgii ca o mângâiere (cybersonet DI)

fulgii dansează pe pielea ta lină

ca un sărut abia născut în zori

și tu mă privești adânc printre culori

cu ochii ce-ardeau în lumina divină

un vânt ușor îți mângâie părul de candori

și mâinile-mi se pierd pe buzele tale de-afină

cum se topește zăpada între brațele mele ca p taină

lăsându-mi amintirea gustului de primăvară de flori

respir în tine ca un vis de prindere

iar fulgii cad pe pielea ta ușor

cu o dulce răceală ce-mi topește dorul

dimineața ne prinde în tăcere

în care trupurile se-nchid în fulgii lor

și totul se face-un vis de iubire sătul

rima abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

în amurg primii fulgi pe buzele tale (cybersonet D)

pe buzele-ți coboară fulgi subțiri

iar eu îi șterg cu vârful de lumină

ca o atingere ce lin te înclină

spre mine într-un joc de calde amintiri

în ochi îți crește-o strălucire plină

se lasă-amurgul peste chipu-ți de zefiri

se-aprinde-n tandre vibrații și soptiri

iar pielea ta sub mâna mea senină

te strâng încet și frigul ni-l topim

căci fulgii se preling pe tine-ncet

și-mi simți căldura cum în tine-o chem

rămânem prinși în pulberi în care ne risipim

amestecând lumina cu încetul tău fior asccet

iar amurgul ne adoarme-n somnul ce-l veghem

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

povestirile Dariei

Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.

Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani

Coroana de foc

Seara se adâncește fără zgomot. O simt cum își schimbă greutatea, ca o mantie care, pe măsură ce se așază, apasă tot mai ferm pe umeri. Ianuarie nu se grăbește niciodată; își construiește dominația lent, până când nu mai rămâne niciun colț de gând care să nu-i aparțină. Ninsoarea continuă, dar nu o mai privesc. Acum cade în mine, ca o pulbere rece peste jarul care nu se stinge.

Există o formă de putere în iubirea care nu te cruță. O putere pe care am învățat-o pe pielea mea, în serile în care apropierea ta nu însemna alinare, ci intensificare. Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, dar ai apăsat exact acolo unde respirația devine conștientă. Și, paradoxal, tocmai această presiune m-a ținut întreagă. Când iubirea apasă astfel, nu te strivește; te obligă să-ți aduni forțele într-un punct mai mic, mai dens.

Îți port imaginea ca pe o coroană grea. Nu e un ornament, nu e un semn de triumf. E făcută din lucruri care dor: priviri care au ars prea mult, cuvinte spuse prea târziu, tăceri care au apăsat mai tare decât orice reproș. Și totuși, în serile de ianuarie, această coroană devine caldă. Simt cum se încălzește încet, din interior, ca metalul ținut prea aproape de foc. Nu pot s-o dau jos. Poate nici nu vreau.

Mă așez din nou. Camera e acum pe deplin a serii. Lumina joasă îmi desenează conturul pe pereți, iar umbra mea pare mai mare decât sunt. Îmi trec mâna prin păr și simt căldura palmei rămânând acolo, câteva secunde, ca o amprentă. Corpul meu reacționează la aceste gesturi minore cu o seriozitate aproape solemnă. În ianuarie, fiecare atingere capătă greutatea unei decizii.

Te adresez din nou, cu o intimitate care nu cere răspuns. Tu ai fost mereu mai mult o prezență decât un interlocutor. Nu dialogam; ne confruntam. Între noi nu curgea un schimb egal, ci o tensiune constantă, ca într-un arc prea întins. Știam că, la un moment dat, ceva avea să cedeze, dar niciunul nu era dispus să fie primul. Iubirea ne ținea încordați, ca pe niște atleți ai simțirii, incapabili să renunțe fără a se simți învinși.

Îmi amintesc serile în care stăteam aproape și simțeam căldura ta fără să te ating. Era suficient să respiri lângă mine. Aerul dintre noi devenea mai dens, mai cald, ca într-o cameră prea mică pentru două trupuri care nu vor să se atingă încă. Acea căldură era o promisiune și o amenințare în același timp. Știam că, dacă am fi trecut pragul, nimic nu ar fi rămas la fel. Așa că rămâneam suspendați, în această stare de ardere controlată.

Acum, singură, îmi dau seama că această suspendare m-a definit mai mult decât orice gest consumat. Iubirea nu m-a învățat cum să posed, ci cum să rezist. Cum să port o intensitate care nu se descarcă, care nu se liniștește. În serile de ianuarie, acest tip de iubire revine cu o claritate dureroasă. E ca și cum frigul ar curăța tot ce e inutil, lăsând la vedere doar esența: presiunea, căldura, nevoia de a rămâne întreg sub greutate.

Mă ridic și mă apropii de sobă. Metalul e cald. Îmi țin palma aproape, fără să ating, și simt cum căldura îmi mângâie pielea, invizibil. E o atingere care nu lasă urme, dar care schimbă temperatura sângelui. Așa a fost și iubirea ta: nu m-ai atins întotdeauna, dar m-ai încălzit până în punctul în care frigul nu mai avea acces la mine. Chiar și acum, când ești doar o amintire activă, acest efect persistă.

Coroana de foc nu arde constant. Are momente în care pare să se stingă, apoi, fără avertisment, jarul se reaprinde. Un gând, o imagine, o frază spusă de cineva pe stradă — orice poate fi combustibil. În seara aceasta, e suficient zgomotul ninsorii pe pervaz. Fiecare atingere mică a fulgilor de sticlă pare să lovească exact în centrul acestei coroane, făcând-o să pulseze.

Îmi trec degetele peste tâmple, ca și cum aș putea simți metalul imaginar. Capul îmi e greu, dar nu de oboseală, ci de intensitate. Iubirea care a trecut prin mine nu m-a lăsat ușor. M-a încărcat. M-a făcut să port ceva vizibil doar pentru mine. Și, în mod straniu, această povară e și sursa unei intimități profunde cu mine însămi. Fără ea, aș fi fost mai liberă, dar și mai goală.

Seara continuă să apese, dar acum o face cu o căldură stranie. Frigul de afară e ținut la distanță de acest foc interior care nu se vede, dar care luminează fiecare colț al camerei. Ianuarie poate să coboare cât vrea; eu port în mine această coroană care nu se stinge. Iubirea m-a învățat să o port fără să mă plâng, fără să o arăt, ca pe un semn al unei lupte care nu s-a încheiat, ci s-a transformat.

Știu că urmează partea cea mai grea. După presiune vine confruntarea directă. După coroană, lupta. Seara încă îmi oferă un răgaz, o respirație adâncă înainte de a păși mai departe. Jarul e pregătit. Ninsoarea continuă. Și undeva, în acest echilibru fragil dintre frig și foc, iubirea își așteaptă următoarea formă.

©Ioan Muntean, 2026

abur cald peste zăpadă (cybersonet CDXCIX)

sub pielea ta se strânge-un foc fierbinte

când mâinile-mi coboară încet şi blând

te arcuiești sub mine frântă flămând

iar zăpada te-ncadrează alb cuminte

te prind de șold te chem și-mi ceri luând

respir în tine tot nespus de mult în torente

iar trupul tău tresare gol de cuvinte

în ritmul meu ce crește te aprinde adânc

te simt cum vrei mai mult mai adânc încet

mușc gâtul tău te strâng te iau

și frigul se retrage din al tău sân

cuprinsă toată torci din gest și sunet

căldura ta mă face să te vreau

iar dimineața cade toată-n noi păgân

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

pădurea adormită (cybersonet CDXCVIII)

liniștea după viscol

după viscol pădurea e o adormită

cu brațele-ncremenite-n jurul gâtului

povara de nea o apasă-ncet pomului

într-o beznă albă stranie neauzită

niciun sunet doar o tăcere a golului

când și-a scos vântul dinții și-a plecat prin sită

și soarele un ochi palid și sfios se uită

își varsă lumina pe-oglinda-nghețată a râului

o odihnă albă ce te-ntinzi la poiană

tu așterni peste frunzele uscate

o pătură de liniște și uitare

stau și ascult cum inima îmi bate golană

singură voce în această tăcere de păcate

și simt că și-a găsit în sfârșit liniștea în zare

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

povestirile Dariei

Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.

Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani

Pragul serii

Seara se lasă încet, ca o palmă care apasă fără să lovească. Orașul își schimbă respirația, iar ianuarie o face mai adâncă, mai rece, ca și cum aerul ar fi fost scos din plămânii zilei și înlocuit cu un metal subțire. Ninsoarea cade mărunt, fără grabă, o pulbere care nu luminează, ci înfundă. Sub felinare, fulgii nu sclipesc: par mai degrabă niște gânduri albe, rătăcite, care nu știu unde să se așeze.

Mă opresc în prag. Nu e un prag al unei uși, ci unul al stării mele. Îl simt în stern, ca pe o bordură interioară peste care trebuie să trec. Înainte de el, ziua încă mai avea un rest de rațiune; după el, începe teritoriul în care lucrurile nu se mai explică, ci se ard. Ianuarie știe să construiască astfel de hotare. Nu le vezi, dar te împiedici de ele cu toată greutatea inimii.

Te gândesc. Nu ca pe o imagine, ci ca pe o presiune. Ești aici fără să fii, o prezență care nu ocupă spațiu și totuși îl îngustează. De fiecare dată când seara cade așa, cu ninsoare mică și cu lumini rare, revii nu ca amintire, ci ca forță. Nu te chem; nici nu te alung. Te las să fii exact ceea ce ai fost mereu: o tensiune care m-a ținut drept atunci când m-aș fi prăbușit mai ușor.

Frigul de afară îmi strânge obrajii, dar înăuntru se adună o căldură neliniștită. Nu e confort, e febră. O simt urcând lent, ca o flacără bine păzită, care nu are voie să lumineze prea tare. Mă dezbrac de palton și căldura camerei mă cuprinde imediat, indecent de blândă. Pereții păstrează mirosul zilelor trecute, al trupurilor care au stat aici, al timpului care s-a așezat în straturi subțiri, ca praful. Ating masa cu vârful degetelor; lemnul e cald, aproape viu. În ianuarie, orice suprafață caldă capătă o încărcătură intimă, ca o promisiune spusă în șoaptă.

Seara nu e încă noapte. E un interval neliniștitor, în care lucrurile se pregătesc. Simt asta în felul în care tăcerea se adună. Nu e liniște, ci o acumulare, ca înaintea unui cuvânt greu. Mă așez și rămân nemișcată. Îmi ascult corpul. Umerii sunt încă încordați, ca după o luptă purtată fără martori. Pieptul mi se ridică și coboară rar. Respirația mea sună mai tare în ianuarie; aerul rece o face să pară un act conștient, nu un reflex.

Te adresez fără să deschid gura. Tu, care ai fost cândva mai mult decât o persoană. Tu, care ai devenit un fel de lege interioară. Nu m-ai cruțat niciodată și, ciudat, tocmai asta te face să revii cu atâta putere în serile ca aceasta. Iubirea nu m-a mângâiat în tine; m-a strâns. M-a încins. M-a ținut într-o stare de alertă care seamănă prea puțin cu fericirea și prea mult cu supraviețuirea. Și totuși, în seara asta, recunosc că mi-e dor de această strângere.

Mă ridic și aprind o lumină mică, laterală. Nu suport plafoniera în ianuarie; e prea directă, prea rece. Lumina aceasta, joasă, se așază pe piele ca o pătură subțire. Umbrele se alungesc și camera pare mai mare, mai permisivă. Îmi desfac nasturii încet, nu din cochetărie, ci din nevoia de a simți aerul cald pe piept. Pielea reacționează imediat, ca și cum ar fi așteptat un semn. În frig, corpul învață să se bucure de gesturi mici. Un nasture desfăcut devine un eveniment.

Seara apasă, dar nu zdrobește. Are ceva dintr-o coroană grea, purtată fără fast. O simt pe frunte, imaginar, ca pe un cerc de foc stins. Ianuarie nu oferă ornamente, doar greutăți. Și poate că iubirea adevărată arată așa: nu ca o podoabă, ci ca o responsabilitate care te face mai atent la fiecare pas. În prezența ta, am învățat să merg încet. Să nu risipesc nimic. Nici durerea.

Îmi amintesc serile în care stăteam aproape, fără să ne atingem. Era suficient spațiul dintre noi, încărcat ca aerul dinaintea unei ninsori mari. Mă gândesc la căldura care se aduna acolo, în intervalul acela fragil. Nu era nevoie de mai mult. Ianuarie ne învățase deja că apropierea nu e o chestiune de gesturi mari, ci de temperatură. Când e frig afară, două corpuri care stau aproape pot schimba climatul unei încăperi.

Acum sunt singură, dar corpul meu nu a uitat. Memoria lui e mai fidelă decât a minții. Îmi trec palma peste antebraț și simt căldura adunată sub piele. E un gest simplu, aproape banal, și totuși are ceva intim, ca o confesiune făcută în șoaptă. Senzualitatea nu vine din exces, ci din economie. Ianuarie e profesorul sever al acestei lecții.

Mă apropii de fereastră. Afară, ninsoarea continuă să cadă, egal, fără intenții. Strada e aproape goală. O siluetă trece grăbită, cu umerii strânși. Mă gândesc cât de diferit se trăiește iubirea iarna. Vara o risipește, o face vizibilă, aproape ostentativă. Iarna o adună, o comprimă, o face mai densă. Seara de ianuarie e o cameră mică în care sentimentele nu au unde să fugă.

Te simt din nou, ca pe o prezență care se apropie de spatele meu. Nu te întorci niciodată frontal; apari mereu din unghiul mort al atenției. Dacă aș închide ochii, aș putea jura că ești aici, la o palmă distanță. Căldura ta imaginară se suprapune peste a mea și, pentru o clipă, nu mai știu care e a cui. Nu e o iluzie plăcută; e una necesară. În ianuarie, mintea are nevoie de astfel de suprapuneri ca să nu înghețe.

Seara înaintează. Pragul a fost trecut. Simt asta în felul în care gândurile mele devin mai lente, mai grele. Ziua nu mai are nicio pretenție. Rămâne doar această ardere controlată, acest foc care nu se vede, dar care ține pereții în picioare. Iubirea, în forma ei adevărată, seamănă cu focul din sobe vechi: nu flacără, ci jar. Și jarul acesta, în seara de ianuarie, începe să se adune.

©Ioan Muntean, 2026

Subtitlu: Ianuarie ca suspendare

Moto: „În pauză, lucrurile adevărate respiră.”

Cuvânt înainte

(pentru volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare”)

Nu am știut de la început că aceste texte vor forma un ciclu. Au apărut separat, din zile diferite, din stări care nu se anunțau una pe alta. Unele au venit seara, când corpul încetinește fără să obosească; altele noaptea, când gândurile nu mai cer explicații; câteva dimineața, în acea oră incertă în care lumina nu rupe, ci continuă. Abia mai târziu am înțeles că toate se adunau într-o aceeași suspendare — un timp în care lumea stă.

Ianuarie nu este, pentru mine, o lună cronologică. Nu o trăiesc ca pe o succesiune de zile, ci ca pe o stare prelungită, o încăpere interioară cu aer rece și margini clare. În ianuarie, lucrurile nu dispar, dar nici nu se grăbesc să devină altceva. Ele rămân. Se așază. Și tocmai această rămânere creează un spațiu în care apropierea poate fi observată fără grabă.

Textele din acest volum nu caută evenimentul. Nu urmăresc povestea în sens clasic și nu oferă rezoluții. Ele se mișcă în jurul unor momente minore — o respirație care se adâncește, o cană caldă ținută în palme, o tăcere împărtășită, o amintire care nu mai doare, dar nici nu s-a șters. Sunt texte despre ce se întâmplă atunci când nimic spectaculos nu se întâmplă.

Am ales să las aceste voci să vorbească diferit. Uneori la persoana I, alteori la persoana a II-a sau a III-a. Unele sunt confesive, altele descriptive, câteva alunecă deliberat în alegorie sau în suprareal. Nu pentru varietate în sine, ci pentru că iubirea — așa cum apare ea în ianuarie — nu are o singură formă de enunțare. Uneori se spune. Alteori doar se simte. Alteori se recunoaște abia după ce a trecut.

Personajele care traversează aceste texte nu sunt eroi și nu sunt simboluri fixe. Sunt mai degrabă stări coagulate în voci. Unii vorbesc din calm, alții din reținere, din maturitate sau dintr-o senzualitate care nu mai are nevoie să se afirme. Ei nu se contrazic, dar nici nu se armonizează forțat. Fiecare locuiește ianuarie în felul său, iar această pluralitate este esențială pentru volumul de față.

Titlul Când lumea stă nu trimite la o oprire dramatică, nici la o criză. Lumea nu se prăbușește aici; doar încetinește suficient cât să devină locuibilă. Este o stare pe care o recunosc mai ales în apropiere: atunci când doi oameni nu mai sunt în mișcare unul spre celălalt, ci pur și simplu sunt împreună, într-un echilibru fragil și prețios. O stare în care intensitatea nu se exprimă prin gesturi mari, ci prin constanță.

Iubirea, așa cum apare în aceste pagini, nu este focalizată exclusiv pe celălalt. De multe ori, ea apare ca o temperatură interioară, ca o disponibilitate. Nu cere, nu revendică, nu promite. Există. Frigul de afară nu o amenință, ci o face vizibilă. Ianuarie, cu aerul lui clar, trasează contururi mai precise: ce rămâne și ce dispare, ce e esențial și ce era doar zgomot.

Am lăsat deliberat ca unele texte să se apropie de poetic, iar altele să rămână aproape eseistice. Această oscilație face parte din structura volumului. Nu există o graniță clară între reflecție și trăire, între corp și gând. În ianuarie, ele se amestecă. Corpul devine atent, iar gândul coboară în senzație. De aici și ritmul lent, repetitiv pe alocuri, ca o respirație care se reglează singură.

Nu am urmărit să construiesc o imagine idealizată a apropierii. Există și absență aici, și memorie, și spații goale. Dar golurile nu sunt dramatice. Ele sunt parte din peisaj, ca zonele de umbră dintr-o zi de iarnă. Fără ele, lumina ar fi prea dură. Fără frig, căldura nu ar avea consistență.

Acest volum poate fi citit în ordine sau fragmentar. Textele comunică între ele, dar nu depind unul de altul. Așa cum ianuarie poate fi trăit într-o singură zi sau într-o lună întreagă, aceste pagini pot fi locuite pe rând sau deschise la întâmplare. Important nu este parcursul, ci starea în care cititorul se află atunci când le întâlnește.

Dacă există o invitație în acest volum, ea nu este una de identificare, ci de încetinire. De a rămâne puțin într-un spațiu în care lucrurile nu se cer rezolvate imediat. De a observa ce se întâmplă cu iubirea atunci când nu este pusă la încercare, ci lăsată să respire. În pauză, lucrurile adevărate respiră — iar aceste texte nu își propun decât să asculte această respirație. 

©Ioan Muntean, 2026

frigul ne topeşte (cybersonet CDXCVII)

frigul pătrunde dar tu mă frângi sub piele

atingerea ta mi-e caldă te simt adânc profund

fulgii cad pe pielea mea şi-un vânt fecund

îmi sfâșie dorul şi-mi caută mâinile tale

te-apropii mă cuprinzi în valul tău scund

respirăm același aer rece și aprins din stele

într-un trup care se topește în al meu în urale

iar frigul devine un dor când te pătrund

mă simt înghețat dar tu mă dezvălui

cu buzele tale aprinse ca o flacără

atingerea devine un foc pe pielea mea

în brațele tale mă pierd mă topești când spui

că frigul dispare se scurge înghețat afară

sub corpul tău ce arde cum n-am visat în nea

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

îmbrăţişare de cristal (cybersonet CDXCVI)

dimineața înghețului pe geam

dimineața înghețul pe geam își taie

îmbrățișarea de cristal și gheață

creează păduri cetăți și catedrale de ață

ce mor la prima atingere a razei în odaie

sunt flori de briliant sunt aripi de libelulă hoață

și-un univers închis în fiecare fir de ploaie

o hartă a iernii un cod secret ca-n războaie

ce se desface când tu răsufli cu grijă șugubeață

o lume fragilă ce te naști în nopți bruște

și dispari cu o lacrimă de soare îndată

efemeră comoară ce mi se dăruiește

privesc acest miracol ce se topește

și știu că frumusețea cea mai adevărată

e cea care știe că nu durează în linişte

rima: abba baab cdc cdc

©Ioan Muntean, 2026

îmbrăţişare în zăpadă (cybersonet CDXCV)

fulgi grei se topesc pe pielea mea fierbinte

simt cum îți strângi trupul într-o apucare

ți-e gura ca un vânt ce mă caută cu zare

și dorul se naște între buzele-mi ce cedează lente

te simt cum mă cuprinzi adânc cu fiecare încleştare

mâinile-ți ard mă pătrund în tot ce-i al meu atente

ninsorile se topesc înghețul se risipă-n momente

iar timpul nu mai are glas doar pielea ta mă cheamă tare

zăpada joacă pe pielea ta erosul

mângâindu-ți șoldurile țeși dansuri sincere

îți simt respirația fierbinte pe trupul meu

și nu mai știu unde începe visul

tu mă cuprinzi mă frângi sub fiecare atingere

și lumea se topește în carnea mea mereu

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026