Cârciumi de pomină de altădată (2)
„La Cățeaua Leșinată” – alte cârciumi, alte locaţii
Am încercat un tur virtual al cârciumilor „La Căţeaua leşinată”. Iată ce a ieşit:
„La Cățeaua Leșinată” Pitești
În centrul Piteștiului la doar câțiva metri de Consiliul Județean se afla un restaurant pe care mulți nu l-au cunoscut sub acest nume „Cățeaua leșinată’. Pe vremea lui Ceaușescu aici era un loc bun de întâlnire al amatorilor de sporturi alcoolice. În prezent s-a făcut o cofetărie „Marie Gilbert” şi o bancă comercială.
Ataşez la acest post o poza veche cu localul de altădată.
Restaurantul Cățeaua Leșinată, Azuga
Pentru cine nu știa deja unde se mănâncă cei mai buni mici din Brașov, aceștia se găsesc la Rapid, un local rămas în anii ’70-’80, oferind o experiență minunată, un veritabil salt în timp😊, sau la Capra Neagră, salonul Medieval, adică intrarea dinspre pârtie.
Să nu vă imaginați că numele restaurantului Cățeaua Leșinată este vreun nume peiorativ. Chiar nu este, şi chiar așa se numește. Localul este situat pe DN 1, la ieșirea din Azuga cum vii din Brașov, sau la intrarea în Azuga dacă vii dinspre București. Restaurantul arată mult mai bine decât numele pe care îl poartă, doar că era cam răcorică înăuntru; nu dăduseră drumul la căldură, dar poate au făcut-o între timp. Am tot auzit că sunt cei mai buni mici aici, şi am mers să testez.
Craiova – „Trenul pierdut” şi „Căţeaua leşinată” – două cârciumi în vogă
„Trenul pierdut” şi „Căţeaua leşinată” erau două cârciumi în vogă, acum mulți ani, în Craiova. Locațiile mai există şi astăzi, însă sub alte denumiri. Multe poveşti şi amintiri interesante le amintesc şi în zilele noastre, vârstnicilor, de o lume care era cu totul şi cu totul diferită față de vremurile pe care ei le trăiesc acum. „Trenul pierdut” se află în zona cartierului Lăpuş-Argeş (Lăpuș-Argeș este unul dintre cartierele mărginașe ale Craiovei situat în partea de nord-est a orașului la ieșire spre București). Cârciuma care acum poartă o altă denumire nu avea o reputației prea bună, fiind considerată un loc rău-famat, de unde oamenii uitau să mai plece şi din această cauză pierdeau trenul care îi ducea acasă.
Înainte era berărie, băieții coborau în stația de tren, la Halta Bordei şi vizavi era berăria aceasta, acum este un supermarket. Erau navetiștii care veneau de la muncă, aici cobora şi urca cea mai multă lume, iar după muncă, bărbații ziceau să se mai recreeze puțin şi mergeau la barul de peste stradă, iar după două, trei beri uitau să ia trenul. Așa i-a rămas denumirea aceasta de „Trenul pierdut” sau „Pierde Trenul”. „Trenul pierdut” se mai numea şi Vama, pentru că înainte era vama aici, la magazia de mărfuri şi a funcționat câțiva ani. Acum vama e pe Caracal, lângă port. (a povestit Florentin Breleşteanu)
Oamenii care beau prea mult uitau să ia trenul pentru că se întindeau la băutură, erau
„Căţeaua leşinată”, cârciuma apreciată pentru cei mai gustoşi mici din oraş
Cea de-a doua cârciumă faimoasă, „Căţeaua leşinată’’ se afla în zona Autogării. Bătrânii povestesc cu bucurie că localul era foarte apreciat pentru micii gustoși care erau preparați acolo.
Totodată, un vârstnic își amintește că în împrejurimi exista o cățea căreia clienții îi mai dădeau, din când în când, să bea bere şi să mănânce mici.
Portrete în ciment la marginea cartierului
Pipera nu este numai despre corporații, blocuri, parcări de beton şi cantine de firme. La capătul dinspre Barbu Văcărescu, flancate de o fabrică de panificație a lui George Copos şi Grupul Școlar Industrial „Constantin Brâncuși", se află câteva blocuri vechi, de patru etaje, mărturie a epocii în care muncitorii angajați la fabricile din Pipera primeau repartiție în zonă.
Astăzi, din fosta Platformă Industrială a rămas doar renumele, iar oamenii care locuiesc în blocurile astea au ajuns aici mai mult întâmplător, bucurându-se de prețul mic al unor apartamente blocate printre clădiri turn, dar aflate la doi pași de lacul Herăstrău.
Aici întoarce tramvaiul 16, printre două terase, una îngropată în mirosul de mici de la grătarul ce fumegă în stradă, alta renovată recent, locație semi-permanentă pentru elevii din apropiere şi localnicii dornici de o bere rece şi extrem de ieftină. Peisajul nu-i tocmai desprins dintr-o pictură romantică. Blocuri scorojite, asemănătoare celor din Ferentari, chiloți şi sutiene puse la uscat, într-o simbioză nefericită cu câte un ghiveci cu flori spânzurat la fereastră, şi copii jucând fotbal pe linia de tramvai, având una dintre porți în ghișeul unde se opresc vatmanii să-şi facă pontajul. În rest, oameni în treninguri mulate, râcâind asfaltul cu tălpile, fără vreun obiectiv precis, privind spre strada unde se perindă mașini scumpe şi fete îmbrăcate în fuste scurte.
Locul ăsta, cu terasele sale, a rămas ultima bucată a unei vechi lumi, înghițită de blocurile noi, bani şi forfota generală. Înainte, până acum vreo trei ani, mai exista un bar „ca pe vremuri" în Pipera, ceva mai încolo, la doi pași de stația de metrou. I se zicea „La Cățeaua Leșinată", şi tot ce se mai poate spune semnificativ despre acel loc este că avea probabil cea mai decadentă toaletă din toată Capitala. Tot acolo, nevestele își vânau bărbații, plecați de juma' de zi „la o bere".
Veneau după ei, călcau peste pietrișul ce ținea loc de asfalt, printre mesele de plastic pătate, şi se puneau pe urlat în ziua mare. „La Cățeaua Leșinată" se spărgeau sticle în cap, erau conflicte încheiate în pumni şi sânge, iar barmanul îți punea boabele de porumb prăjit cu mâinile jegoase, direct pe tejghea.
Astăzi, locul nu mai există. În spatele său s-a construit o nouă clădire de birouri moderne, iar unde se aflau terasa şi nenorocirea de toaletă se întinde o parcare ticsită cu automobile de lux.
Bacău – „Cățeaua Leșinată” a devenit „dulău” printre restaurante
Nelu Broșteanu
Sunt câteva locuri în Bacău care-au devenit repere fixe, iar Restaurantul Cerbul de pe Alecu Russo e unul dintre ele. Cu enorm umor, i s-a spus „Cățeaua Leșinată” încă de pe vremea lui Ceaușescu, dar atunci era doar o cârciumă de cartier, loc de popas al clasei muncitoare din zonă.
După 1989, lucrurile s-au schimbat pentru că Petre Moldovan a luat spațiul și l-a transformat într-un loc unde mâncarea bună ține bună companie șprițului, iar clienții se simt bine, indiferent de câți bani au în buzunar. Era crâșmar adevărat, care a condus restaurantele Gherăești, Gambrinus și Tic-Tac, dar și un om pentru care banii n-au fost niciodată pe primul loc.
Petrică Moldovan – O legendă a crâșmarului din Bacău
Avea 16 ani când sora sa asistentă medicală l-a adus de la Târgu-Mureș, ca să-și facă un rost prin Bacău. Avea 14 lei în buzunar și a început spălând vase sau golind mesele prin restaurantele locale. Meseria a învățat-o încet-încet de la adevărații profesioniști ai artei (de)servirii clienților, până când a crescut în vârstă și pricepere dovedită. A dovedit că-i bun șef în „alimentație publică” la Popas Gherăești, de nu mai încăpea lumea din primăvară până toamna târziu la domeniul condus de tânărul Moldovan. Pe urmă l-au chemat și i-au spus: „Petrică, ești gospodar, ocupă-te!”. Adică i-au pus în brațe viitorul Restaurant Gambrinus, aflat atunci doar la stadiul de cărămidă pusă una peste alta, dar care pe urmă a stabilit un standard înalt băcăuan al deservirii de calitate. Pe urmă, l-au trimis să se ocupe și de Restaurantul Tic-Tac, aflat și el „la roșu”, fără dotări minime în bucătărie, fără mobilier, fără personal. I-a reușit și aici! Pe amândouă le-a adus la profit capitalist în plin socialism, cu terase arhipline vara și cu clienți fideli în orice anotimp.
Petrică Moldovan nu s-a îmbogățit din munca lui de zeci de ani, așa că după 1989 șmecherii au luat cele mai bune restaurante din Bacău, fără a se pricepe, doar pe interese politice.
El a plătit cât i s-a cerut pentru „Cățeaua leșinată”, o bombă de pe Alecu Russo, loc de care au fugit toți. Dar meseriașul știa că poate face treabă și acolo. Vânător pasionat, a schimbat numele locației în „Cerbul” și l-a decorat cu trofee de vânătoare, inclusiv uriașa blană de mistreț ce acoperea aproape un întreg perete. Nimic de zis, mai ales pentru prietenii de împușcături ce se adunau la balurile vânătorilor, unde mâncarea bună și șprițul zglobiu dezlegau poveștile mai mult sau mai puțin… vânătorești.
Timişoara - istoria din cutia de pantofi
Daniel Vighi: „Bâiguiam versuri bacoviene prin cimitirul evreiesc timișorean, despre alaiuri funerare semite care traversau târgul prin ploaie de toamnă măruntă, gata, gata să dea în spicul alb al lapoviței, şi mă adăugam, alcoolizat, asemenea poetului, în alai.
Dacă bine îmi aduc aminte, versurile sunau cam așa: „În murmure stranii semite/M-adaug şi eu în convoi/Şi nimeni nu știe ce-i asta“. Adăugarea în convoi, exaltarea peregrinării într-o noapte de vară printre monumente din piatră, iarba, talismanul lui Solomon sub Lună, sicomorul de la mormântul vechi al unui „rebă“ (rabin, adică), pericolul de a fi depistați de Securitate, șansa nesperată pentru aceștia de a ne compromite definitiv ca fasciști, antisemiți, legionari, profanatori tocmai pentru că eram democrați.
Securitatea Timiș n-a știut despre aceste peregrinări la vremea nopţii, prin cimitirul evreiesc, le știau pe celelalte, după cum i-au spus răposatului poet de cartier Gheorghe Pruncuț, actant-mistagog al unor beții prin birturi proletare, care a fost tot pe atunci arestat, căruia i s-a spus, ca să aflăm cu toții, cum că, vezi bine, ei știu, ne urmăresc şi adună dovezi cu care se vor năpusti asupră-ne, când va veni vremea.
L-au pus să recite versuri pe slăbănogul romantic al birturilor proletare: Oltul, Cățeaua Leșinată, Grădina de vară Cina, Calul Bălan, Aroma, şi el a trebuit să explice ce e cu versurile: „Nu voi minți nicicând că-i primăvară/Un soare fals dă ordin să trăim/Şi-îngenuncheată școala milenară/E virgula ce-așteaptă să vorbim“.
Ce e aia „școala milenară“, l-au întrebat la anchetă, ce e, mă, aia virgula şi ce așteaptă ea, cine-i soarele fals, cine-i primăvară? Numai întrebări al căror răspuns depindea şi de bețiile la vreme de noapte prin „țintirime“, cum le alinta poetul de bodegi cu care ne rătăceam printre monumente funerare din secolul al XIX-lea. „Ce credeți că noi nu știm?“, i s-a spus, ca să aflăm cu toții cum stă treaba şi să bage spaima în poporul scriitoricesc optzecist timișorean care, drept să spun, s-a cam pleoștit după aceea, că intram în cimitire regulamentar, de Ziua Morților, pe la vremea amiezii, așezați pe bănci dosite, printre tuia şi cruci de marmoră, ca să fim mai greu dibuiți de ochiul atoatevăzător al colonelului Indirei, care răspundea de scriitori. N-a știut, totuși, Indrei Andei cum am dat noi buzna, într-o noapte de vară africană, prin cimitirul evreiesc. Dacă ar fi știut, altfel ne-ar fi prelucrat!”
mă sorbi din buze, gustul tău mă minte
-->