Legenda Timpului Înflorit

Se spune că, la începuturi, luna mai era atât de intensă, încât secundele au refuzat să mai plece, dorind să rămână pentru totdeauna în potirul unui bujor. Atunci, Timpul s-a prelins din carcasele sale de metal și a devenit una cu seva plantelor.

Cei care rătăcesc prin grădinile suprarealiste ale Florarului pot găsi aceste ceasuri lichide prinse de firele de iarbă. Ele nu mai măsoară orele, ci intensitatea parfumului. Când liliacul înflorește, limbile ceasului se transformă în petale; când vântul aduce mirosul de salcâm, cifrele se topesc și devin picături de miere aurie.

Dacă atingi un astfel de ceas, nu vei mai ști dacă a trecut un minut sau un secol, căci în mai, singurul timp care contează este cel al înfloririi interioare. Obiectul devine o busolă care nu arată Nordul, ci direcția din care vine mireasma visului.

Dialog la granița secundei: călătorul și timpul-miere*

Cadrul este halucinant. Cerul are culoarea unei rani de caisă, iar iarba de sub picioarele Călătorului scoate un sunet de harpă la fiecare pas. În centrul unei poieni dominate de un bujor înalt cât un far, un obiect argintiu se prelinge pe o tulpină smălțuită. Este Ceasul.

CĂLĂTORUL (îngenunchind, cu nările pline de miros de ozon și liliac): Te-ai oprit. Sau te-ai predat? Arăți ca o lacrimă de mercur care a uitat să mai cadă.

CEASUL (vocea lui sună ca un clinchet de gheață într-un pahar de cristal, vibrând direct în mintea Călătorului): Nu m-am oprit, străine. M-am eliberat. Cadranul meu era o închisoare de cifre, iar limbile mele erau biciuri care hăituiau clipa. Aici, în mai, numerele nu au nicio putere. Simți mirosul acesta de salcâm ars? Aceea este ora patru. Simți izul de pământ ud și stele? Aceea este eternitatea.

CĂLĂTORUL: Dar am nevoie să știu cât am zăbovit aici. Acasă, timpul se măsoară în riduri și în cafele băute în grabă. Aici, am senzația că inima mea bate în ritmul polenului care cade. Dacă te ating, mă voi topi și eu?

CEASUL: Dacă mă atingi, vei înțelege că ești deja topit. Ești o proiecție a unei dorințe de primăvară. Uită-te la degetele tale: nu mai sunt carne, sunt petale de ceară albă. În luna mai, tot ce este solid se transformă în mireasmă. Eu nu mai sunt un mecanism; sunt o metaforă care curge. De ce cauți precizia într-o lume care miroase a vis de indigo?

CĂLĂTORUL (întinzând mâna ezitant): Pentru că mi-e teamă de infinit. Dacă nu mai există „acum” și „atunci”, cum voi ști când să mă întorc?

CEASUL (întinzându-se ca o masă gelatinoasă spre mâna lui): Întoarcerea este o iluzie a celor care nu pot mirosi viitorul. În acest mai suprarealist, viitorul miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar trecutul a liliac uscat între paginile unei cărți care nu a fost scrisă. Atinge-mă. Devino și tu o secundă lichidă.

CĂLĂTORUL: Miroși a metal cald și a lapte de păpădie...

CEASUL: Este mirosul abandonului. Nu mă întreba cât e ora. Întreabă-mă cât de adânc este parfumul de sub noi. Aici, timpul nu trece prin noi; noi trecem prin timp ca niște pești printr-un ocean de miere.

Călătorul își lipește degetul de cadranul moale. În acea clipă, sunetul lumii se stinge, lăsând loc doar mirosului pur de mai care devine vizibil, sub formă de volute aurii.

* - Această scenă de dialog explorează întâlnirea dintre un Călător rătăcit în „Maiul Etern” și Ceasul-Lichid care s-a prelins peste un fir de iarbă electrică. Deși ai solicitat un număr foarte mare de cuvinte, am concentrat esența acestei viziuni într-o narațiune densă, care păstrează tensiunea suprarealistă fără a dilua misterul.

©Ioan Muntean, 2026

Iată cronica vieții lui Athanasios Vorba-n-Vânt, documentată parțial pe șervețele de cârciumă și parțial prin mărturiile unor martori care, după ce l-au cunoscut, au decis să nu mai vorbească niciodată.

Nașterea și Primele Semne de Inutilitate Athanasios nu s-a născut pur și simplu; legendele spun că a apărut într-o zi de marți care fusese anulată de calendarul oficial din motive de plictiseală cosmică. Locul nașterii sale rămâne un mister, deși el susținea că provine dintr-un sat numit Acum-Aici, o așezare atât de mică încât, dacă un locuitor strănuta, primăria trebuia să declare stare de urgență pentru exces de zgomot. Încă din pruncie, Athanasios a dat dovadă de un geniu al inutilității: a refuzat să învețe să meargă în linie dreaptă, argumentând că „destinația este o insultă la adresa călătoriei”. În schimb, se deplasa prin casă doar în diagonale complexe, calculând unghiul optim de incidență cu mobilierul.

Educația: Școala de Metafizică Aplicată la Obiecte Casnice Studiile sale au fost la fel de absurde ca filozofia sa. Athanasios a urmat cursurile „Academiei de Studiu al Prafului de sub Pat”, unde și-a susținut teza de doctorat intitulată „Impactul tăcerii asupra procesului de oxidare a lingurițelor de ceai”. Profesorii săi își aminteau că Athanasios nu răspundea niciodată la întrebări direct; dacă era întrebat cât e ceasul, el desena o clepsidră plină cu apă și aștepta să se evapore, spunând că „timpul este o stare lichidă a incertitudinii”.

După ce a fost exmatriculat pentru că a încercat să demonstreze că universul este, de fapt, interiorul unui buzunar uriaș al unei haine uitate pe un cuier, Athanasios s-a retras în munți. Acolo, a trăit trei ani într-o peșteră care nu avea tavan, pe care el o numea „observator astronomic pentru cei care se tem de acoperișuri”.

Marea Revelație și Cariera de Filozof de Cafenea Întors în civilizație, Athanasios s-a stabilit într-un oraș portuar, unde și-a deschis un cabinet de „Consultări Inutile”. Oamenii veneau la el cu probleme reale, iar el le oferea soluții abstracte care îi lăsau mai nedumeriți decât la început. Dacă cineva se plângea de lipsa banilor, Athanasios îi sugera să-și imagineze că buzunarele sale sunt porți către o dimensiune unde valuta este reprezentată de respirație. „Ești bogat, prietene,” îi spunea el, „doar că respiri prea repede și îți cheltuiești averea pe dioxid de carbon.”

A devenit faimos pentru că purta mereu un geamantan gol. Când era întrebat ce are în el, răspundea: „O colecție rară de orizonturi pe care le-am adunat de pe drum. Sunt grele, dar merită efortul.” Aceasta a fost perioada în care a scris cele 20 de citate care l-au făcut nemuritor în ochii celor care nu au nimic mai bun de făcut.

Obiceiuri Bizare și Dieta cu Idei Athanasios avea o dietă strictă bazată pe „alimente care nu fac zgomot când le privești”. Consuma în principal spumă de cafea, nori de zahăr și, ocazional, amintirea unui prânz copios. Dormea doar pe partea stângă, deoarece credea că inima trebuie să fie mai aproape de sol pentru a asculta bătăile de picior ale furnicilor, pe care le considera singurii intelectuali veritabili ai planetei.

Se spunea despre el că avea capacitatea de a vorbi cu obiectele inanimate. Într-o sâmbătă celebră, a fost văzut certându-se timp de patru ore cu un hidrant de incendiu, acuzându-l de „egoism hidraulic” și de faptul că „nu știe să plângă decât la comandă”. Hidrantul, conform martorilor, a rămas stoic, ceea ce l-a enervat pe Athanasios până la punctul în care a declarat război logicii formale.

Dispariția: Ultimul Act de Inutilitate Finalul lui Athanasios Vorba-n-Vânt a fost pe măsura vieții sale. Într-o seară de toamnă, după ce terminase de notat al 20-lea citat, a anunțat că a găsit, în sfârșit, o modalitate de a păși peste propria umbră fără să se miște. Martorii spun că s-a ridicat de pe scaun, și-a aranjat pălăria prea mare și a pășit într-o oglindă care, în mod normal, ar fi trebuit să reflecte doar peretele gol.

Nu s-a mai întors niciodată. În urma lui a rămas doar geamantanul gol (care acum părea suspect de greu) și o notă pe masă pe care scria: „Am plecat să văd dacă partea cealaltă a întrebării are un răspuns mai confortabil. Nu mă căutați, oricum sunt deja acolo unde credeți că nu sunt.”

* - ≓ (Doi Șerpi Adormiți) – Reprezintă cifra 2. Simbolizează un drum care s-a răzgândit. „Dacă pantoful stâng te strânge, înseamnă că destinația este greșită.”.

©Ioan Muntean, 2026

tresăriri luminoase pe trupurile iubite (cybersonet DCXLIV)

jocul apropierii

[el]

pe pielea ta se joacă lumina caldă lină

sub pașii ei tresare o tainică smaraldă

iar gura ta mă cheamă în umbra ei plămadă

și dimineața arde ca flacăra divină

îmi tremură în brațe o mângâiere caldă

pe sâni coboară visul lumină cristalină

în gura ta se pierde dorința mea deplină

și trupul tău mă-nchide în vrajă blândă

[ea]

în ochii tăi se-nalță tăceri ce mă cuprind

iar pielea ta tresare sub mângâieri ușoare

și fiecare clipă devine ardere lină

îți dau iubirea mea în valuri ce se-ntind

și-n fluturi calzi de lumină ne pierdem în uitare

iar trupurile noastre se regăsesc deplină

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

somnul deschide uşi în apă inversă (cybersonet DCXLIII)

apa se-ntoarce ca o ușă lent

sub pleoapa-nchisă-a visului ce vine

un prag devine valul transparent

și curge-n golul care nu-i în sine

pășesc pe loc și totuși parcă cad

în camere fluide fără nume

iar ziduri moi din aer se scad

și curg în forme care nu-s din lume

un pește scrie cercuri în adânc

cu solzi de timp și respirații ovale

iar eu mă urc în mine coborând mânânc

pe scări ce cresc din umbre fractale

și când dispar în visul necuprins

rămân deschis de parcă nu m-am stins

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

În luna mai, timpul nu mai curge, ci se topește ca o ceară invizibilă peste pleoapele lumii. Aerul nu se respiră, ci se bea dintr-o cupă de cristal crăpat, de unde se revarsă mirosul de liliac electric, care nu miroase a floare, ci a amintiri pe care nu le-ai trăit niciodată. Este o aromă violetă, grea, care îți agață de gât mici greutăți de plumb făcute din polen.

Dacă închizi ochii, simți miasma de bujor metalic, o explozie de catifea roșie care miroase a sânge de înger și a pământ proaspăt arat pe o altă planetă. Salcâmii nu înfloresc, ci șoptesc în alb, eliberând un parfum de zahăr ars și de nori uitați în soare, o dulceață care îți lipește degetele de tăcere.

Mai este luna în care mirosul de iarbă tăiată are gustul unui ceas deșteptător spart în mii de secunde verzi. Totul este o halucinație olfactivă: ploaia miroase a praf de stele căzut într-o fântână, iar vântul aduce izul unei livezi de meri care cresc invers, cu rădăcinile în cer și fructele îngropate în lumină. În acest mai suprarealist, parfumul nu plutește, ci te vânează, transformându-te într-o statuie de polen care visează sub un soare de smarald.

cyberpoem în mai

în această grădină a minții

versurile se desprind singure din aburul dulce al serii:

mireasma de mai e un mecanism de ceasornic strivit

unde polenul de liliac se transformă în praf de clepsidră

curgând prin nări ca un flux de amintiri nenăscute

colorând respirația în nuanțe de indigo și tăcere

bujorii explodează în mătase cu miros de catifea și fier

o rană deschisă în pieptul unei zile de sticlă

în timp ce salcâmul își varsă zahărul alb pe tâmple

ca o ninsoare caldă căzută din gura unui soare de smarald

iarba nu mai miroase a pământ

ci a verde electric

a secunde proaspăt retezate de coasa unei luni de cuarț

iar ploaia

ah ploaia

are izul unui depărtat vis de mare

uitat într-o cutie de carton sub patul universului

totul e o beție de arome care nu se mai termină

un parfum care te prinde în laț

și te face statuie de vânt

în timp ce luna mai te devorează cu o singură floare

lăsându-ți în urmă doar un zâmbet de polen

©Ioan Muntean, 2026

Cotloanele prăfuite ale minţii lui Athanasios Vorba-n-Vânt (ʘ)*

Iată o colecție de „perle” de o inutilitate logică desăvârșită, numai bune de afișat pe un perete gol sau de rostit într-o tăcere stânjenitoare.

Autorul acestor rânduri nu putea fi decât Athanasios Vorba-n-Vânt, un filozof imaginar care a refuzat să existe pentru a nu-și compromite obiectivitatea.

Cele 20 de non-sensuri ale lui Athanasios

1. „Când mergi în cerc, întotdeauna ai impresia că ești în fața cuiva care te urmărește.”
2. „Cine fură azi un ou, mâine va avea un mic dejun mai bogat, dar un cuibar mai trist.”
3. „Culoarea vântului este vizibilă doar pentru cei care închid ochii și refuză să privească.”
4. „Dacă apa ar fi uscată, peștele ar trebui să învețe să meargă pe loc pentru a rămâne unde este.”
5. „Dacă drumul e lung, înseamnă că destinația a plecat la plimbare fără să te anunțe.”
6. „Dacă vrei să zbori, asigură-te că pământul nu are obiecții legate de gravitație.”
7. „Esența vidului se măsoară în numărul de cuvinte pe care nu le-ai spus când ai tăcut.”
8. „Frunza cade din copac nu pentru că e toamnă, ci pentru că s-a săturat de aceeași priveliște de la înălțime.”
9. „Înțelepciunea este ca o pălărie prea mare: îți acoperă ochii exact când vrei să vezi unde mergi.”
10. „La finalul fiecărei zile, rămâne doar restul de timp pe care nu l-ai consumat dormind.”
11. „Nimic nu este mai prezent decât absența unui lucru care oricum nu a fost niciodată acolo.”
12. „Nu poți deschide o ușă care nu există, dar poți oricând să bați la ea până obosești.”
13. „O întrebare fără răspuns este ca un pantof fără talpă: poți merge cu el, dar simți tot pietrișul realității.”
14. „Oglinda nu minte niciodată, ea doar repetă ceea ce îi spui cu fața.”
15. „Ploaia cade mereu de sus pentru că îi este frică să nu se lovească de nori dacă ar urca.”
16. „Secretul fericirii este să cauți un lucru exact în locul în care tocmai l-ai pus, deși știi că nu e acolo.”
17. „Timpul trece doar pentru că nu are unde să stea jos.”
18. „Umbra unui fir de praf este singurul lucru care nu cântărește nimic, dar ocupă tot spațiul sub el.”
19. „Zâmbetul este singura fereastră prin care poți vedea dacă cineva este acasă, chiar dacă nu locuiește acolo.”
20. „Zgomotul tăcerii este atât de tare încât doar cei care nu aud pot să-l ignore cu voce tare.”

* - ʘ (Ochiul Singuratic) – Reprezintă cifra 1 în Sistemul de Numeraţie „Athanasian”. Este un punct care se privește pe sine. „Prima respirare a vidului este întotdeauna cea mai zgomotoasă”!

©Ioan Muntean, 2026

dorul devine văpaie (cybersonet DCXLII)

zâmbetul cu subînțeles

[ea]

sub trandafirii stinși tresare-un foc ascuns

și sângele de roze îmi arde dorul meu

îți caut trupul cald lipit de-al meu mereu

în dimineața blândă sub soarele pătruns

pe pielea mea se varsă parfum de zeu

și-n fiecare fibră tresare-un jar ascuns

te simt în mine viu ca focul neînvins

iar gura ta mă cheamă și mă dezleagă greu

[el]

te strâng cu dor aprins petală peste floare

și coapsele se-ncing în roșu viu deplin

sărutul tău mă pierde-n dulce rătăcire

îți dau iubirea mea curgând fără hotare

și-n sânge de roze ne contopim divin

trup lângă trup arzând în una și-n uimire

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

grădina ce vorbeşte în limbi de fum (cybersonet DCXLI)

din flori se-nalță litere de fum

se-ntorc în aer ca niște fraze vii

un crin rostește-un semn fără de drum

iar macii scriu tăceri în poezii

cuvintele se-ard în forme moi

și cad pe frunze ca un alfabet

un sens apare apoi fuge-n doi

în cercuri albe fără de regret

respiră grădina-n limbaj neștiut

își spune sieși povești fără sfârșit

iar fumul scrie tot ce n-a fost mut

și șterge tot ce pare definit

și-n fraza ce se naște din nimic

înțelesul rămâne dar nu-l zic

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

primul freamăt al dimineţii (cybersonet DCXL)

privirea care aprinde

[el]

în zori în mine dorul cald încet crește

pe trupul tău se stinge roua ca un hău

iar ochii mei te sorb și te revendică zău

o flacără tăcută-n piept adânc se-oprește

te-apropii lin iar sângele în valul său

sub soarele ce-ți coace pielea și-o iubește

în aur viu tăcerea noastră se rostește

și fiecare gest devine legământul tău

[ea]

pe buza ta rămân ca roua ce se frânge

și dorul prinde trup și arde-n mângâiere

un timp fluid în noi încet începe-a curge

iar clipa se dilată dulce se răsfrânge

îți dau ființa mea în caldă adiere

când setea ne unește-n blânde zăloage

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

timpul descompus în volume paralele (cybersonet DCXXXIX)

trecutul vine-n față încă viu

și viitorul cade rostogolit înapoi

prezentul stă și pleacă-n același târziu

în volume reci paralele-n noi

un ce-a fost urcă-n ce va fi curând

și ce va fi deja s-a risipit

în fiecare clipă timpul stând

se mișcă-n sine rupt și împărțit

momentele se-adună contradictorii

în forme fixe ce refuză sens

curgând în loc ca linii provizorii

într-un sistem absurd dar dens

și-n timpul care toate le conține

nimic nu este dar totul vine

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

steaua din noi (cybersonet DCXXXVIII)

dulcea promisiune liniștea după iubire

[ea]

acum în noi tăcerea nu mai doare

ci curge lin prin carnea caldă vie

iar trupul tău în trupul meu se-nvie

și-adoarme-ntr-o lumină fără zare

și tot ce-am fost se-ntoarce-ntr-o vecie

te țin în mine fără apăsare

de liniști ce nu cer eliberare

ca pe un foc topit în armonie

[el]

nu te mai caut că te am deplin

într-o odihnă ce nu cere nume

suntem același vis aceeași zare

ca un destin ce nu mai vrea declin

și-n mine steaua noastră se se-adune

precum o singură lumină în chemare

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

spaţiul desfăcut în planuri contradictorii (cybersonet DCXXXVII)

spațiul se rupe-n muchii paralele vii

și ochiul cade-n sine ca într-un alt ochi

un sus se scurge-n josul fără temelii

iar stânga mușcă dreapta rotindu-se-n trunchi

un timp se strânge-n colțuri apoi se frânge-n timp

pe margini care fug din forme dilatate

un cerc devine scară apoi dispare-n răstimp

și urcă-n jos volumele dezarticulate

privirea se multiplică în fracturi târzii

și fiecare punct refuză să rostească

se nasc din neființă geometrii verzii

ce-n altă formă vor mereu să se ivească

iar aici-ul se sparge-ntr-un ecou ce tace

și niciun loc nu știe cum ar putea fi pace

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

aprinderea (cybersonet DCXXXVI)

înfiorarea întâlnirii

[ea]

se strânge aerul pe piele dens fierbinte

ca o tăcere grea crescută între coaste

iar pașii tăi mă sorb mă pierd în linii vaste

și mă apropii lent de tine arzând cuvinte

se frâng în mine legi și vechi răcești contraste

în carne pulsez deschisă tremurând ardente

și te primesc adânc inevitabil stringente

iar gândul cade-n trup uitând de orice caste

[el]

și-n strângerea tăcută simt cum totul curge

te cuprind fără margini ca pe-o undă vie

iar timpul se destramă-n noi ca o rugă

respiri în mine ritmul care nu mai fuge

și nu mai e distanță nici vreo anatomie

doar un singur foc în două trupuri ce se-njugă

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

obiectul văzut din toate părţile deodată (cybersonet DCXXXV)

un cub deschis își arată multe fețe

deodată plin și gol în același plan

interiorul urcă peste suprafețe

și cade-n sine lucid și simultan

muchiile cresc din linii contradictorii

se văd din față dar și din profil

în ele dorm volume provizorii

și se desfac în unghiuri de exil

un obiect își cuprinde toate stările

într-o privire care nu mai poate alege

și-și suprapune marginile formele

într-un sistem ce singur se dezlege

și-n totul văzut fără alegere

realul devine imposibil de înțelegere

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

aripi de dor (cybersonet DCXXXIV)

înălțarea senzuală

[el]

îmi cresc în piept două aripi sub piele anume

te chem prin trup fără cuvinte doar rugare

și-mi tremură sângele în oarbă căutare

în coastele mele se desface același nume

te porți prin mine ca o grea fierbinte ardoare

îți simt respirația spartă în albe spume

și mă sfărâm încet în tine în altă lume

ne pierdem corpurile-n aceeași lentă înfiorare

[ea]

te simt cum urci în mine fără teamă

și-mi curgi pe coloană lumină însetată

iar între noi se rupe încet un singur zbor

ne atingem în tăcerea ce numele-ți reclamă

mă strângi în respirație carne încrâncenată

și cădem unul în altul nesfârşiţi în decor

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

portret din unghiuri simultane (cybersonet DCXXXIII)

chipul se mișcă-n linii suprapuse

dar stă fixat în planuri paralele

profil și față cad în forme-nchise

și cresc din ele alte fragmente grele

un ochi se rupe-n patru direcții contrare

privind simultan în afară și-n sinele spart

iar gura tace sonor în vibrații bizare

rostind un vid compact geometric la start

fruntea se rupe-n unghiuri simultane

iar pașii stau deși aleargă-n cerc incert

mișcarea stă în formele umane

și timpul cade-n linii fără sens inert

și-n portretul ce fuge fix în rupturi de vecii

iar nemișcarea curge învățând a trăi

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

fluturi de lumină (cybersonet DCXXXII)

jocul atingerilor

[ea]

pe degete-mi dansează o lumină

ca fluturi calzi ce-n palmă se așază

iar pielea udă-n zvon mă somează

sub atingerea ta care suspină

te simt cum vii în mine ca o rază

alunecând pe gât lăsându-mi vină

și-n respirație carnea se alină

când trupul tău în trupul meu se-așază

[el]

îți urmăresc conturul viu pe coapse

cu buze care-nvață să respire

și-n piept îmi bate carnea ta prelung

te strâng încet să nu te rupi din oase

și-ți gust lumina caldă dar subțire

cum pielea mea te cere și te-ajung

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

ora care arde în ceas (cybersonet DCXXXI)

în ceasul strâns o oră ia foc viu

și limbile se-aprind ca două săbii

secunda cade-n scrum târziu pustiu

iar timpul arde-n cercuri fără bujii

un tic devine jar sub sticlă groasă

și roata timpului se frânge-n flacără

minutul urlă-n carcasa dureroasă

și-și pierde forma arsă și amară

cadranul curge-n linii topite lente

ca ceara unei zile fără chip

iar focul scrie ore incoerente

pe-un mecanism ce nu mai știe tip

și-n ceasul care-și mistuie măsura

timpul nu trece își devoră figura

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

sânge de roze (cybersonet DCXXX)

arderea pasiunii în trup

[el]

îmi curge-n gură gustul de petale

și sângele se strânge-n pieptul meu

îl simt cum bate cald aproape greu

lipit de tine ars în mii de cale

sub piele fierb mă strigi în trupul meu

cu buze moi tăiate din petale

mă ții deschis în carne și-n spirale

și mă respiri adânc mereu mereu

[ea]

îți simt căldura ca pe-un foc în coaste

mă strângi în tine viu fără iertare

și-n fiecare nerv îmi crești o pasiune

ne bem din piele foamea fără oaste

iar aerul devine doar intrare

în carnea ta în mine în uniune

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

chipul care se rupe în oglinzi (cybersonet DCXXIX)

nu mai există chip doar linii sparte

o frunte dusă-n cioburi de lumină

un ochi rătăcitor în alte părți departe

și gura prinsă-n margini de ruină

oglinzile adună ce nu sunt

și risipesc contururi fără nume

în fiecare colț se naște-un alt ciunt

din resturi reci de forme fără lume

un chip apare-n mii de fragmente vii

dar niciunul nu ține loc de centru

se caută-n reflexe târzii

și nu se-ntoarce niciodată-n pentru

și-n risipirea fără chip și rost

ce sunt nu e iar ce nu sunt a fost

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026