Demult, demult, pe vremea când se împrieteneau albinele cu ghioceii și-și împărțeau roua dimineții...

Într-un tărâm magic, ascuns de ochii lumii, unde cerul se întâlnea cu pământul în nuanțe de smarald și aur, se afla un sat uitat de vreme. Aici, natura își desfășura splendoarea în toată măreția ei, iar florile își povesteau secretele vântului. Printre ele, un ghiocel își făcea timid apariția, purtând în petalele sale delicate povestea Lacrimii Evei, o legendă ce dăinuia din cele mai vechi timpuri.

Se spunea că, în zorii lumii, Eva, prima femeie, a plâns de durere atunci când a fost alungată din Grădina Raiului. Lacrimile ei, strălucitoare ca diamantele, s-au transformat în ghiocei, vestitorii primăverii care răsar din zăpadă, simbolizând speranța și puritatea ce pot răzbi prin cele mai întunecate momente. Această poveste era cunoscută de toate florile din pădure, dar ghiocelul, cel mai mic și fragil dintre ele, dorea să afle ce înseamnă cu adevărat iubirea și speranța.

Într-o dimineață de primăvară, când soarele îmbrățișa pământul cu razele sale calde, ghiocelul își deschise petalele albe, dorind să îmbrățișeze lumina. În jurul său, florile de primăvară începuseră să cânte, iar vântul adia ușor, purtând cu sine aroma dulce a florilor.

„Bună dimineața, ghiocelule! E timpul să ne povestești despre lacrimile Evei!”, strigă o narcisă, cu petalele ei galbene strălucind în soare.

„Oh, dragi prieteni, eu nu sunt decât o floare mică, dar am învățat că fiecare lacrimă poate aduce o rază de speranță. Chiar și în cele mai întunecate momente, iubirea poate înflori. Vă voi povesti despre dorința mea de a înțelege ce este iubirea”, răspunse ghiocelul cu o voce melodioasă.

Auzind aceste cuvinte, florile se adunaseră în jurul lui, curioase să afle mai multe. Ghiocelul își aminti de legenda pe care o ascultase de la bătrâna mătușă a florilor, o poveste despre un tânăr viteaz pe nume Aurel și o frumoasă zână numită Elara. Se spunea că iubirea lor era atât de puternică, încât putea înfrunta orice obstacol.

„Aurel era un tânăr din satul nostru, cunoscut pentru curajul său. Când a aflat că Elara, zâna pădurii, era în pericol de a fi prinsă de un spirit malefic, el nu a ezitat să se îndrepte spre pădure, hotărât să o salveze. Își dorea cu ardoare să o protejeze, chiar dacă știa că va trebui să înfrunte întunericul”, începu ghiocelul, iar florile ascultau cu sufletul la gură.

„Când Aurel a ajuns în adâncurile pădurii, a fost întâmpinat de umbrele întunericului, dar inima lui era plină de iubire. Elara, cu frumusețea ei eterală, strălucea ca o stea, dar era prinsă într-o plasă de umbre. Aurel a înaintat cu curaj, strigându-i numele. Când l-a văzut, ochii ei s-au umplut de speranță, iar lacrimile ei s-au transformat în flori de ghiocel, simbolizând iubirea care răzbătea dincolo de întuneric.”

Florile din jurul ghiocelului erau fascinate de poveste. „Și ce s-a întâmplat apoi?”, întrebă o violetă, neputând să-și ascundă curiozitatea.

„Aurel a luptat cu toate puterile sale, dar întunericul era puternic. Cu fiecare pas pe care îl făcea, umbrele se adunau în jurul lui. Dar, în acel moment, Elara a strigat: «Iubește-mă și eu voi fi alături de tine!» Iubirea lor a strălucit, iar lumina a început să străbată întunericul. Aurel a înțeles că iubirea adevărată nu este doar despre a proteja, ci despre a aduce lumină chiar și în cele mai dificile momente.”

Ghiocelul continuă să povestească despre cum, în cele din urmă, iubirea lor a distrus întunericul, iar zâna a fost eliberată. „Aurel și Elara au realizat că, împreună, pot înfrunta orice obstacol. Din acea zi, iubirea lor a devenit o legendă, iar ghiocelul, simbolul speranței și al purității, a răsărit în fiecare primăvară, amintind tuturor că, indiferent de întuneric, iubirea va găsi întotdeauna o cale.”

Florile au aplaudat, iar ghiocelul a zâmbit, simțind că povestea lui devine parte dintr-o mare tradiție. „Aș dori să simt și eu acea iubire”, spuse el cu un fior de dorință.

În acea seară, sub lumina lunii, ghiocelul a început să viseze cu ochii deschiși. În visul său, Elara, zâna pădurii, a apărut în fața lui, cu ochii strălucind ca două stele. „Ghiocelule, eu sunt aici să te ajut să înțelegi iubirea. Vino cu mine în lumea mea, unde iubirea și speranța se împletesc”, îi spuse ea cu o voce melodioasă.

Ghiocelul s-a simțit copleșit de frumusețea ei. „Dar eu sunt doar o floare mică. Ce pot eu să fac în lumea ta?”, întrebă el, temător.

„Fiecare floare are puterea de a aduce lumină în întuneric. Vino, și îți voi arăta cum iubirea poate transforma totul”, răspunse Elara, întinzându-i mâna.

Astfel, ghiocelul a acceptat invitația zânei și, în clipa următoare, s-a trezit într-o lume plină de culori vibrante și sunete melodioase. Aici, florile vorbeau, iar animalele dansau sub razele soarelui. Elara îl ghida prin acest tărâm idilic, arătându-i cum fiecare floare își găsește partenerul și cum iubirea se manifestă în cele mai neașteptate moduri.

„Uite, ghiocelule, fiecare floare are un suflet pereche. Iubirea este un dans al vieții, iar fiecare pas trebuie să fie făcut cu încredere și curaj”, îi spuse Elara, arătându-i cum florile se împletesc în vânt, creând un spectacol de culori și mirosuri.

Ghiocelul, îmboldit de frumusețea ce-l înconjura, începu să simtă cum inima lui se deschide. „Dar cum pot eu să găsesc iubirea?”, întrebă el, privindu-l pe Elara cu speranță.

„Iubirea vine atunci când te aștepți mai puțin. Este o alegere pe care o faci în fiecare zi. Trebuie să crezi în tine și în puterea ta de a aduce fericire”, îi răspunse zâna, zâmbind.

Pe măsură ce zilele treceau, ghiocelul a început să învețe cum să își exprime sentimentele. A observat cum florile își ofereau parfumul în dar, cum păsările își cântau iubirea și cum fiecare rază de soare era o declarație de dragoste. Într-o zi, a întâlnit o frumoasă floare de primăvară, o lalea cu petale roșii strălucitoare.

„Bună, eu sunt ghiocelul, vestitorul primăverii. Tu ești cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o vreodată”, spuse el, cu inima bătându-i rapid.

Floarea l-a privit cu ochi curioși. „Eu sunt laleaua. Mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase. Ești un simbol al speranței, nu-i așa?”

Ghiocelul a zâmbit, simțind cum inima lui se umple de bucurie. „Da, sunt aici să aduc lumină în întuneric. Dar sunt și eu speriat, pentru că nu știu dacă iubirea este pentru mine.”

„Iubirea este pentru toți care îndrăznesc să creadă în ea. Haide, să ne bucurăm împreună de primăvară!”, răspunse laleaua, iar ghiocelul simți cum lumina se intensifică în jurul lor.

Împreună, au început să danseze sub razele soarelui, iar florile din jurul lor s-au alăturat, creând un spectacol de frumusețe. Ghiocelul și lalea s-au apropiat, iar când privirile lor s-au întâlnit, o magie s-a născut între ei. Erau două suflete unite prin iubire și speranță.

Cu fiecare zi care trecea, ghiocelul și lalea își împărtășeau visele și dorințele, învățând unul de la celălalt. Ghiocelul a învățat să își exprime iubirea prin gesturi mici, oferindu-i lalelei picături de rouă și ascultând-o cum vorbește despre visele ei. Laleaua, la rândul său, i-a arătat ghiocelului cum să își deschidă inima și să îmbrățișeze frumusețea vieții.

Într-o zi, în timp ce dansau în bătaia vântului, ghiocelul a simțit că a venit momentul să îi declare iubirea. „Lalea, tu ești soarele meu în fiecare zi. Îmi aduci bucurie și speranță. Vreau să fiu alături de tine mereu”, spuse el cu sinceritate.

Lalea a zâmbit, iar ochii ei străluceau de fericire. „Și eu simt la fel, ghiocelule. Împreună, putem aduce lumină în cele mai întunecate colțuri ale lumii.”

Astfel, doi vestitori ai primăverii, ghiocelul și laleaua, și-au unit destinele, devenind simboluri ale iubirii și speranței. Împreună, au adus frumusețe și bucurie în tărâmul lor, iar florile din jur îi admirau și se bucurau de povestea lor.

În fiecare primăvară, ghiocelul și laleaua își reînnoiau jurămintele de iubire, aducându-și aminte de puterea iubirii care poate răzbate chiar și prin cele mai întunecate momente. Iar legenda Lacrimii Evei continua să fie spusă în fiecare colțișor al pădurii, amintind tuturor că iubirea este cea care dă sens vieții, iar speranța este lumina ce ne călăuzește pașii.

Și astfel, ghiocelul, simbol al purității și al speranței, a rămas mereu înfloritor, aducând bucurie și iubire în fiecare colț al lumii, amintind tuturor că, indiferent de întuneric, iubirea poate înfrunta orice obstacol.

Şi-am încălecat pe-un fir de lalea și v-am spus povestea așa cum mi-a venit ea.

---

©Ioan Muntean, 2026

 

în umbra veche clopote de lut

vă regăsesc mirosul de-altădată

sub pașii mei pădurea e tăcută

ca o fotografie ce-a căzut

 

în fiecare palmă dezghețată

când vă culegeam aveam un început

un drum spre bine simplu și știut

râdeați din alb și lumea era toată

 

acum aud din voi un timp ce pleacă

un clinchet mic de vară netrăită

mă strigă cineva dintr-un trecut

 

nu mă întorc dar port această placă

de alb ca pe-o lumină rătăcită

și-nvăț să merg cu dorul mai tăcut

rimă abba baab cde cde

* - Un florarium este o grădină miniaturală, de obicei închisă în recipiente de sticlă sau plastic (borcane, boluri), concepută pentru a crea un microclimat stabil pentru plante mici. Aceste aranjamente decorative sunt ideale pentru a aduce natura în interior, necesitând întreținere redusă și oferind un aspect estetic modern. Pot include plante vii sau mușchi conservați, fiind adesea folosite ca decorațiuni.

©Ioan Muntean, 2026

 

 

Primăvara începe mereu în mine cu un freamăt abia auzit. Nu în calendar, nu în aer, ci sub stern, acolo unde îmi pulsează sângele mai repede când simt că pământul se dezgheață. Sunt femeie și sunt pământ. Iar când primăvara se apropie, mă deschid asemenea unei grădini care știe că urmează să fie atinsă de lumină.

Ghioceii sunt primii care mă învață să iubesc din nou. Fragili și hotărâți, își strecoară capetele albe prin zăpadă ca niște promisiuni nerostite. Îi privesc și simt în mine aceeași delicatețe încăpățânată. Se spune că au apărut din lacrimile Evei, când a fost alungată din Rai – iar îngerul, înduioșat, i-a preschimbat lacrimile în flori, pentru a-i aminti că iertarea vine primăvara.

Când mă aplec asupra lor, am impresia că ating o piele rece și pură. Albul lor nu este inocent, ci îndrăzneț – o inocență care știe ce urmează. Sub clopoțeii lor se ascunde începutul tuturor dorințelor.

Primulele îmi amintesc de copilărie, dar nu de o copilărie a neștiinței, ci de una a descoperirii. Sunt mici, colorate, vibrante. Le ating petalele și parcă mângâi obrajii unei fete care devine femeie. În mitologia nordică, primulele erau considerate cheile zeiței primăverii – cele care deschid porțile anotimpului nou. Iar eu simt că, odată cu ele, se deschid și porțile trupului meu către lumină.

Viorelele (scilla) apar ca niște stropi de cer căzuți pe pământ. Albastrul lor îmi amintește de adâncimi, de doruri care nu se spun, doar se simt. Când pășesc printre ele, am senzația că merg printr-o mare tăcută, iar fiecare floare este o respirație a dorinței.

Brândușele de primăvară vin cu galben, lila și alb. Sunt mai îndrăznețe decât ghioceii. Dacă ghioceii șoptesc, brândușele rostesc. Ele apar când încă frigul mai pândește, dar nu se tem. Le admir și simt în mine aceeași îndrăzneală – aceea de a înflori chiar și atunci când lumea nu e încă pregătită.

Zambilele sunt însă altceva. Ele nu doar înfloresc, ele seduc. Parfumul lor este dens, aproape amețitor. Îl simt în jurul gâtului meu ca pe un colier invizibil. În mitologia greacă, zambila s-a născut din sângele lui Hyacinthus, iubitul lui Apollo – o floare a iubirii intense și a pierderii. De fiecare dată când inspir parfumul ei, simt că port în mine o poveste de iubire veche, poate netrăită, dar posibilă.

Narcisele mă fascinează. Legenda lui Narcis, îndrăgostit de propria reflecție, mă face să zâmbesc. Narcisa este despre contemplare, despre privirea în sine. Când o țin în palmă, galbenul ei solar îmi încălzește pielea. Mă învață să mă iubesc, să-mi privesc trupul fără teamă, să accept că frumusețea este și o formă de putere.

Lăcrămioarele sunt delicate, dar nu fragile. Clopoțeii lor albi atârnă precum niște bijuterii discrete. Se spune că au apărut din lacrimile Fecioarei Maria la răstignire – flori ale purității, dar și ale durerii transformate în lumină.

Când le ating, simt o tandrețe adâncă. Parfumul lor este discret, dar persistent. Îl port în jurul încheieturilor, ca pe o amintire care nu vrea să se stingă. În ele există o feminitate care nu strigă, ci pulsează tăcut.

Freziile, în schimb, sunt mai jucăușe. Culorile lor, de la galben la roz și mov, mă fac să zâmbesc. Parfumul lor este proaspăt, aproape cristalin. Ele sunt promisiunea unei iubiri sincere. Când le privesc, simt că fiecare floare este un sărut nerostit, o atingere care încă nu s-a întâmplat.

Lalelele sunt reginele grădinii de primăvară. În Imperiul Otoman erau simbolul perfecțiunii divine. Forma lor simplă, aproape sculpturală, mă face să le privesc ca pe niște cupe pline de lumină.

Le ating și simt fermitatea petalelor. Laleaua nu este timidă. Ea se deschide larg, fără rezerve. Roșul ei îmi amintește de sângele care îmi străbate trupul când sunt cuprinsă de emoție. Galbenul – de râsul meu în soare. Rozul – de visare.

Irisul poartă numele zeiței curcubeului, mesagera zeilor. În Egiptul antic era simbol al regalității. Petalele sale catifelate, cu falduri sofisticate, par rochii de ceremonie. Când privesc un iris, simt în mine o demnitate tăcută. Sunt femeie și sunt regină a propriei mele primăveri.

Magnolia este fastuoasă. Florile ei mari, albe sau roz, par sculptate din mătase. În China, magnolia simboliza puritatea și noblețea feminină. Când mă apropii de un arbore înflorit, simt că intru într-o catedrală de petale. Fiecare floare este o cupolă deschisă către cer. Sub magnolie, îmi simt trupul mai viu, mai prezent, mai conștient de propria lui frumusețe.

Spânzul (aconitul de iarnă) înflorește când frigul încă stăpânește. Galbenul lui intens, aproape crud, îmi pare o sfidare. Este o floare cu reputație toxică, misterioasă. Îmi place această ambiguitate – frumusețea care ascunde forță.

Anemona de iarnă este delicată, dar rezistentă. În mitologie, anemonele s-au născut din lacrimile Afroditei pentru Adonis. Sunt flori ale iubirii fragile, dar și ale pasiunii care nu se stinge.

Bergenia, cu frunzele ei groase și florile roz, este robustă. Ea îmi amintește că feminitatea nu este doar fragilitate, ci și rezistență. În fiecare petală există o poveste despre supraviețuire și renaștere.

Salcia pletoasă pitică își apleacă ramurile ca niște plete peste apă. În tradiția românească, salcia este legată de ritualuri de primăvară, de sfințire, de protecție. Mâțișorii ei moi îmi ating palma ca o mângâiere timidă.

Salcâmul galben aduce cu el lumina. Florile sale sunt ca niște clopoței aurii. Îl privesc și simt cum aerul se umple de promisiuni.

Ranunculus asiaticus, piciorul cocoșului, are petale stratificate, bogate, aproape opulente. Îmi amintește de rochii de bal. Îl privesc și simt că primăvara a ajuns la maturitate – nu mai este șoaptă, ci declarație.

Begonia curgătoare aduce fluiditate. Florile ei atârnă în cascade colorate. În ele există o abandonare blândă, o acceptare a propriei frumuseți.

 

Primăvara nu este doar un anotimp. Este o stare a trupului meu, o respirație adâncă, o deschidere. Fiecare floare este o etapă a devenirii mele: inocență, dorință, parfum, forță, mister.

Când ghioceii înfloresc, știu că pot începe din nou.

Când magnoliile se deschid, știu că sunt pregătită să iubesc.

Când lalelele ard în culori, știu că sângele meu este viu.

Sunt femeie și sunt primăvară.

Iar grădina aceasta, dintre coastele mele, înflorește în fiecare an, mai adânc, mai îndrăzneț, mai conștient de propria ei frumusețe.

---

©Ioan Muntean, 2026

Frigul care apropie

Ninsoare târzie la miezul nopții

Ianuarie nu începe niciodată cu data din calendar. Începe mai devreme, sau mai târziu, sau poate nu începe deloc, ci doar se așază. Îl simți când aerul îți intră în piept mai greu, când mâinile caută instinctiv buzunare care nu există, când gândurile se strâng unele în altele ca niște animale mici, surprinse de noapte.

În seara aceea, ianuarie a intrat în mine înainte să intri tu.

Frigul nu era ostil. Era precis. O temperatură care nu te lovește, ci te convinge. Care nu te alungă, ci te face să cauți. De parcă lumea întreagă ar fi fost construită doar ca să justifice un singur gest: apropierea.

Tu ai venit cu frigul pe umeri. L-ai adus cu tine fără să știi, prins în fibrele hainei, în respirația scurtă, în pauza aceea mică de dinainte să spui ceva. Te-am privit cum îți desprinzi iarna de pe tine, strat cu strat, și am avut pentru o clipă senzația că asist la un ritual vechi, repetat de mii de ierni, în mii de camere diferite.

Ianuarie nu cere explicații. Doar prezență.

Când te-ai apropiat, frigul s-a retras fără zgomot, ca o fiară care știe că nu mai are loc aici. A rămas doar urma lui — o vigilență a pielii, o claritate a simțurilor. Am știut atunci că noaptea nu va fi una obișnuită. Că timpul va încetini. Că fiecare gest va conta mai mult decât ar trebui.

Te-am privit fără să te grăbesc. Ianuarie nu iubește graba. Iubește pauzele, spațiile dintre lucruri, respirațiile adânci. Iubește momentul acela fragil în care nimic nu s-a întâmplat încă, dar totul este deja posibil.

„Ți-e frig?”, am întrebat, deși știam răspunsul.

Frigul nu mai era despre temperatură. Era despre distanță.

Camera ne aștepta. Nu într-un mod evident, nu ca o promisiune, ci ca un acord tacit. Lumina era joasă, galbenă, o lumină care nu dezvăluie, ci mângâie contururile lucrurilor. Umbrele nu aveau colțuri, ci curbe. Totul părea pregătit pentru lentoare.

Am închis ușa cu un gest care a sunat mai definitiv decât intenționam. Zgomotul a fost scurt, dar a rămas suspendat între noi, ca un semn de punctuație. De aici încolo, frazele urmau să fie mai lungi.

Te-ai așezat fără grabă, ca și cum ai fi testat textura timpului. Am observat cum îți lași greutatea să coboare, cum respirația ți se așază într-un ritm nou, mai adânc. Frigul încă îți mai locuia marginile, dar centrul începea să se încălzească.

M-am apropiat fără să te ating. Ianuarie iubește distanțele mici, acele spații în care pielea începe să simtă înaintea mâinii. Aerul dintre noi s-a schimbat. A devenit mai dens, mai atent. Ca și cum ar fi știut că urmează să fie traversat.

Te-am privit în liniște. Nu pentru că nu aveam ce spune, ci pentru că anumite lucruri se spun mai bine fără cuvinte. Privirea ta s-a ridicat încet, nu ca o reacție, ci ca o alegere. A fost primul nostru acord al serii.

Am întins mâna și am oprit-o la câțiva centimetri de tine. Gestul a rămas suspendat. Nu era o ezitare, ci o ofertă. Pielea ta a răspuns înainte să te miști. Am văzut asta. O mică schimbare, aproape imperceptibilă, dar suficientă.

Când, în cele din urmă, te-am atins, a fost ca și cum aș fi verificat o ipoteză. Doar atât. Nimic mai mult. O confirmare discretă că frigul poate fi convins să plece.

Camera a început să respire odată cu noi. Lemnul, țesăturile, aerul — toate păreau să se adapteze ritmului care se năștea. Ianuarie nu domină. Se insinuează. Lasă lucrurile să se întâmple în ritmul lor, dar le face inevitabile.

Ai zâmbit, foarte puțin. Un zâmbet interior, care nu avea nevoie de martori. Am știut atunci că suntem deja dincolo de pragul acela invizibil după care lucrurile nu mai pot fi întoarse la forma inițială.

Există o memorie a pielii care nu seamănă cu nimic din ceea ce știm despre amintiri. Nu e cronologică. Nu e logică. Nu ține cont de nume, de locuri, de promisiuni. Pielea își amintește altfel: prin reacție, prin tresărire, prin acel sentiment de recunoaștere care apare fără avertisment.

Când te-am atins a doua oară, nu te-am mai explorat. Te-am recunoscut.

A fost un gest lent, aproape meditativ. De parcă aș fi citit un text scris într-o limbă veche, dar familiară. Fiecare centimetru avea propria lui istorie, propria lui temperatură. Ianuarie făcea totul mai clar, mai precis. Frigul de afară ascuțea senzațiile, le făcea mai vii.

Te-ai apropiat și tu, nu ca o replică, ci ca o continuare. Am simțit cum distanța dintre noi se dizolvă fără zgomot, ca zăpada care începe să se topească înainte să-ți dai seama că a ieșit soarele. Nu era încă ninsoare afară, dar în mine se instala deja acea liniște specifică nopților albe.

Respirația ta s-a schimbat. Am observat acel moment mic în care corpul renunță să mai controleze și începe să asculte. Ianuarie e un bun profesor în asta: te învață să nu te grăbești, să nu forțezi, să lași lucrurile să vină spre tine.

Am închis ochii nu ca să te simt mai bine, ci ca să te las să mă simți. E o diferență importantă. Uneori, apropierea adevărată începe când renunți la intenție.

Pielea mea își amintea alte ierni, alte nopți, alte camere. Dar nimic din toate acestea nu se suprapunea peste momentul de acum. Era ca și cum memoria se reorganiza în jurul tău, ca și cum trecutul accepta să fie rescris.

„E ianuarie”, ai spus încet, de parcă ar fi fost o explicație.

Și ai avut dreptate. Totul era posibil tocmai pentru că era ianuarie. Pentru că lumea, în această lună, nu cere coerență. Cere sinceritate. Cere prezență. Cere acea formă rară de curaj care nu se manifestă prin gesturi mari, ci prin disponibilitatea de a rămâne.

Am rămas.

Iar undeva, foarte departe sau foarte aproape, ninsoarea a început să se gândească la noi.

Ninsoarea nu a început brusc. Nu a fost un gest dramatic al cerului, nici o hotărâre zgomotoasă. A început cu o ezitare. Cu prima particulă albă care a atins sticla ferestrei fără să lase urme, ca o întrebare nerostită.

Am observat-o din reflex. Ochii mei s-au desprins pentru o clipă de tine, atrași de acea mișcare lentă, aproape timidă. Afară, lumea se pregătea să se rescrie. Înăuntru, deja o făcuse.

— A început, am spus încet.

Tu nu te-ai întors imediat. Ai rămas acolo unde erai, ca și cum ai fi știut că ninsoarea nu cere atenție, ci doar existență. Când, în cele din urmă, ai privit, fulgii deveniseră mai siguri pe ei. Cădeau într-un ritm constant, egal, ca o respirație mare, colectivă.

Ianuarie își făcea simțită prezența în sfârșit. Nu ca frig, ci ca liniște.

Ninsoarea a schimbat sunetul lumii. Chiar și dincolo de pereți, zgomotele orașului s-au estompat, ca și cum cineva ar fi pus o mână mare peste ele. Totul a devenit mai apropiat, mai intim. Camera părea mai mică. Sau poate noi ocupam mai mult spațiu.

Te-ai apropiat de fereastră. Am observat felul în care lumina se așeza pe tine, cum umbrele se mișcau lent, fără grabă. Ninsoarea îți desena un fundal care nu cerea nimic, doar oferea. Un alb continuu, fără început și fără sfârșit.

M-am apropiat și eu. Nu ca să privesc afară, ci ca să fiu acolo unde erai. Umărul tău a atins pieptul meu, accidental sau inevitabil — diferența nu mai conta. Contactul a fost ușor, dar suficient ca să mute centrul de greutate al întregii seri.

În acea apropiere, am simțit cum timpul își pierde din funcție. Minutele nu mai erau unități de măsură, ci simple intervale de respirație. Ianuarie face asta. Îți ia graba și ți-o transformă în atenție.

Ninsoarea devenea din ce în ce mai densă. Fulgii nu mai păreau individuali, ci parte dintr-o mișcare comună, ca și cum cerul ar fi decis să se golească lent de toate gândurile lui. Am avut senzația ciudată că ceea ce se întâmpla afară era o replică fidelă a ceea ce se întâmpla între noi.

Straturile se adăugau fără să apese.

Te-ai întors spre mine. Privirea ta era diferită acum — mai adâncă, mai concentrată. Nu era dorință în sensul simplu al cuvântului, ci o formă de disponibilitate totală. Ca și cum ai fi spus, fără cuvinte: sunt aici. Acum.

Am ridicat mâna și am atins aerul dintre noi, nu pielea ta. Un gest care ar fi părut inutil într-o altă seară. Dar ianuarie înțelege aceste gesturi. Le dă greutate.

— Ascultă, ai spus.

Și am ascultat. Ninsoarea. Respirația ta. Sunetul mic al camerei care exista împreună cu noi.

Apropierea nu a fost un eveniment. A fost o alunecare. O trecere atât de lentă încât nu a existat un moment clar în care să poți spune: aici a început.

Corpul tău s-a adaptat corpului meu nu ca o reacție, ci ca o recunoaștere. Ca și cum ar fi știut deja unde să se oprească, unde să continue, unde să rămână. Ianuarie nu suportă exagerările. Preferă exactitatea.

Am simțit căldura ta crescând, nu brusc, ci strat după strat. Ca o sobă veche care nu se aprinde cu flacără mare, ci cu o ardere constantă, sigură. Frigul de afară făcea acest contrast mai intens. Făcea fiecare atingere mai conștientă.

Nu ne-am grăbit. Fiecare gest părea să se nască dintr-o pauză. O pauză suficient de lungă cât să încapă o întrebare, dar suficient de scurtă cât să nu devină îndoială.

Mâinile au început să vorbească într-o limbă pe care nu o poți traduce. O limbă fără timpuri verbale, fără condiționale. Doar prezent continuu. Doar aici.

Respirația ta s-a apropiat de a mea. Am simțit-o înainte să o aud, ca pe o vibrație. Ca pe un semnal că ceva se aliniază. Ianuarie e plin de astfel de alinieri subtile, aproape invizibile, dar decisive.

Ninsoarea continua. Nu mai era doar un fundal, ci un participant tăcut. Fiecare fulg care atingea pământul părea să confirme ceea ce se întâmpla între noi. Să spună: da, așa.

Am închis ochii din nou. De data asta, nu ca să mă retrag, ci ca să mă adâncesc. Senzațiile deveniseră mai clare, mai precise. Fiecare mică variație de temperatură, fiecare schimbare de presiune era amplificată de context. De ianuarie. De noapte.

Apropierea a devenit inevitabilă nu pentru că am fi dorit-o mai mult, ci pentru că nu mai exista nimic care să o împiedice. Nici frică. Nici grabă. Nici întrebări.

Doar această formă rară de liniște activă, în care totul se mișcă, dar nimic nu se pierde.

Și, pentru prima dată în acea noapte, am avut certitudinea că ninsoarea nu se va opri curând.

---

Există un moment în anumite nopți de ianuarie în care granițele încetează să mai fie utile. Nu dispar, nu se destramă spectaculos, ci își pierd sensul. Ca niște linii desenate pe zăpadă, peste care continuă să cadă fulgi, unul după altul, până când nu mai poți spune unde a fost începutul.

Momentul acela a venit fără semn.

Nu a fost anunțat de vreo schimbare bruscă, nici de vreun gest care să iasă din ritm. A fost mai degrabă o acumulare tăcută, o densitate a aerului care a devenit, la un punct, imposibil de ignorat. Ca și cum toate pauzele de până atunci s-ar fi adunat într-una singură, adâncă.

Respirațiile noastre nu mai erau separate. Se întâlneau undeva între noi și se întorceau schimbate. Am simțit cum ritmul meu se ajustează fără efort la al tău, cum corpul învață din mers o geometrie nouă, una care nu are nevoie de explicații.

Ianuarie făcea totul mai atent. Fiecare senzație părea să fie pusă sub lupă, nu pentru a fi exagerată, ci pentru a fi recunoscută. Căldura devenise o stare continuă, nu un contrast. Frigul rămăsese undeva departe, ca o amintire vagă a unei alte vieți.

În acel punct, nu mai era clar cine inițiază și cine răspunde. Gesturile se nășteau simultan, ca niște ecouri care nu au nevoie de sunetul inițial. Timpul nu mai curgea înainte. Se adâncea.

Am avut senzația stranie că nu suntem doar doi oameni într-o cameră, ci un singur fenomen care se manifestă în două corpuri. O vibrație comună, o stare de intensitate calmă, susținută. Nu explozivă. Nu grăbită. Doar deplină.

Ninsoarea de afară devenise aproape abstractă. Nu mai distingeam fulgii individuali, ci doar mișcarea lor colectivă, ca o respirație uriașă a nopții. Era ceva profund liniștitor în această sincronizare: cerul, camera, corpurile — toate aflate în același ritm lent.

Închizând ochii, am simțit cum percepțiile se amestecă. Temperatura, presiunea, sunetul — toate se topeau într-o singură senzație continuă. Nu mai exista „acum” și „după”. Doar acest prezent prelungit, elastic, în care orice încercare de a numi ar fi fost o întrerupere.

Climaxul, dacă poate fi numit astfel, nu a fost un vârf, ci o adâncire. O coborâre într-un strat mai dens al aceleiași stări. Ca și cum ai intra într-o pădure acoperită de zăpadă și, la un moment dat, realizezi că sunetul pașilor tăi a dispărut complet.

Ianuarie a închis cercul.

După aceea, lucrurile nu s-au oprit. Doar s-au așezat.

Risipirea nu a însemnat distanță, ci relaxarea acelei tensiuni subtile care ne ținuse atenți unul la celălalt. Corpurile au rămas aproape, nu din nevoie, ci din inerția unei stări bune. Ca după o ninsoare abundentă, când nimic nu se mișcă pentru că nu e nevoie.

Respirațiile s-au domolit. Ritmurile au devenit mai largi, mai rare. Am simțit cum căldura se distribuie altfel acum, mai egal, mai calm. Ianuarie își arată adevărata natură în aceste momente de după: nu este doar despre intensitate, ci despre ceea ce rămâne.

Am deschis ochii și am privit fără să caut nimic. Fața ta era liniștită, aproape abstractă în lumina difuză. Nu mai era nevoie de interpretare. Totul fusese deja spus, într-un limbaj care nu lasă loc de îndoială.

Ninsoarea continua, dar mai rar. Fulgii cădeau acum mai leneș, ca și cum cerul ar fi obosit să mai insiste. Urmele se adunau tăcut, strat peste strat, construind o liniște care urma să dureze.

Am rămas așa o vreme, fără să măsor timpul. Ianuarie nu se supără dacă îl ignori. Dimpotrivă. Pare să aprecieze această formă de abandon controlat, această acceptare a faptului că unele momente nu trebuie gestionate, ci doar trăite.

Când, într-un târziu, te-ai mișcat, a fost un gest mic, aproape ceremonial. Ca o închidere atentă a unei uși care nu vrei să scârțâie. Am știut atunci că noaptea se apropie de forma ei finală.

Nu era tristețe. Nici regret. Doar o claritate blândă, ca aerul de dimineață care încă nu a intrat în cameră.

Dimineața a rămas pe dinafară.

Ianuarie a decis că această noapte nu are nevoie de continuare imediată. Că poate rămâne suspendată, intactă, ca un glob de sticlă în care zăpada încă nu s-a așezat complet.

Camera păstra urmele noastre fără să le expună. Aerul era încă dens de prezență, de căldură reziduală, de acea liniște specială care apare doar după ce totul a fost spus fără cuvinte.

Am privit fereastra. Afară, orașul era aproape irelevant. Acoperit, uniformizat, redus la linii simple. Ninsoarea transformase totul într-o schiță. Doar esențialul rămânea.

M-am gândit atunci că ianuarie nu este o lună, ci o stare de apropiere extremă. O perioadă în care lumea îți permite să te retragi, să încetinești, să simți mai mult decât explici.

Tu erai încă acolo. Și asta era suficient.

Noaptea nu s-a încheiat. Doar s-a închis cu grijă, ca o carte pe care știi că o vei deschide din nou, dar nu te grăbești.

Ianuarie rămânea sub piele.

---

©Ioan Muntean, 2026

ecouri de contemporan (cybersonet DLXXII)

 

corpul se întinde spre tăcerea din spate

mișcarea respiră între umbră și lumină

iar fiecare pas e un semn ce se abate

în ritm discret ca o silabă sacră divină

 

brațul se frânge-n cercuri de ezitare

genunchiul caută linia ascunsă a timpului

iar trupul deschide spații de visare

în care printre simboluri se ascunde realului

 

dansul contemporan nu ține de regulă

ci de sugestie de tăcere și ecou

unde gestul devine limbajul ce inoculă

poarta către sinele nevăzut și nou

 

simbolul mișcării nu se termină-n clipe

ci pulsează în ecouri de veșnice risipe

rima: abab cdcd efef gg

--- Dansul contemporan, interpretat prin simbolism, se concentrează pe evocarea ideilor și a stărilor interioare prin gesturi. Mișcarea devine limbaj, iar trupul un semn ce sugerează, nu impune. Accent pe subtilitate, spații deschise și ecouri metafizice.

rima: abab bcbc cdcd ee

©Ioan Muntean, 2026

 

Cică era odată... Într-o pădure adormită sub zăpezile iernii, unde fiecare copac părea să țină în brațe un strat de gheață, se ascundea o poveste veche, uitată de timp. Aici, în adâncurile întunericului, un ghiocel (Galanthus nivalis) își pregătea apariția. El era cunoscut ca „Lacrima Evei”, vestitorul primăverii, o floare mică, dar plină de speranță.

Într-o dimineață, când razele soarelui începeau să pătrundă timid printre crengile înghețate, ghiocelul se ridică curajos din zăpadă. Petalele lui albe, delicate ca o lacrimă, străluceau în lumina blândă a soarelui, umplând pădurea cu o aură de puritate. „Astăzi, voi aduce speranță”, gândi el, simțind cum inima îi bate cu putere.

În apropiere, o frunză de arțar, care a fost martoră la toate anotimpurile, observa cu admirație cum ghiocelul își desfăcea petalele. „Ce îndrăzneală ai, micule! Îndrăznești să înfrunți iarna cu frumusețea ta?”, îi zise ea, fascinată.

Ghiocelul zâmbi, simțind că în cuvintele frunzei se ascundea o admirație sinceră. „Nu este îndrăzneală, ci o promisiune. Vino să vezi cum iubirea și speranța pot răzbate prin întuneric. Eu sunt aici pentru a anunța sosirea primăverii, pentru a aduce lumină acolo unde a fost doar umbră”, răspunse el cu o voce melodioasă.

Pe măsură ce ziua avansa, ghiocelul începu să atragă atenția altor flori din jur. Narcisele, timid ascunse sub zăpadă, își ridicară capetele, simțind căldura soarelui și auzind chemarea ghiocelului. „Vino, spune-ne mai multe despre primăvară!”, strigă una dintre ele.

Ghiocelul, simțindu-se încurajat, începu să le povestească despre cum soarele va topi zăpezile și cum pământul va fi îmbrăcat în verdele proaspăt al ierbii. „Fiecare floare va răsări din nou, iar iubirea va înflori în fiecare colțișor al pădurii. Eu sunt doar începutul, un simbol al speranței și al purității”, spuse el, privindu-le cu încredere.

Dar, în timp ce florile își imaginau viitorul plin de culoare și bucurie, o adiere rece de vânt trecu pe lângă ele. „Nu vă lăsați păcălite! Încă este iarnă, iar întunericul nu va pleca atât de ușor”, murmură vântul.

Ghiocelul nu se lăsă descurajat. „Chiar și cele mai întunecate zile au o margine de lumină. Eu voi continua să cresc, voi continua să strălucesc, chiar dacă îmi va fi greu. Speranța este mai puternică decât orice întuneric”, răspunse el cu tărie.

Cu fiecare zi care trecea, ghiocelul atrăgea tot mai multe priviri admirative. Florile din jur începură să-l considere nu doar un vestitor al primăverii, ci și un simbol al iubirii care poate înfrunta orice obstacol. Iar ghiocelul, care se simțea mai puternic decât niciodată, promitea să fie mereu acolo, să aducă frumusețe și speranță, chiar și în cele mai întunecate momente.

Și astfel, sub privirea blândă a soarelui, ghiocelul deveni nu doar o floare, ci o lecție de curaj și iubire, o poveste care va fi spusă de-a lungul timpului, inspirând toate florile să iasă din umbra iernii și să îmbrace lumea în culorile primăverii.

Și-am încălecat pe-un ghiocel și v-am spus tot ce-am cu el.

---

©Ioan Muntean, 2026

anemona de iarnă (cybersonet DLXXI)

 

prin iarba pală sună pași de vânt

un clinchet mic de frig-n atinge

ecoul cade-n cercuri se răsfrânge

și tace-n aer ca un jurământ

 

lumina cântă-n alb pe sub pământ

cu note reci ce tremură în sânge

anemonele-și leagănă auzul -ciunge

un cor subțire aproape fără cânt

 

se-aude-n mine-un gol care respiră

un clopot mut ce bate fără loc

tăceri se-ntorc din marginea de lume

 

rămân să-ascult cum primăvara se miră

își pune pașii moi pe vechiul foc

și lasă-n aer muzica fără nume

rimă abba baab cde cde

* - Un florarium este o grădină miniaturală, de obicei închisă în recipiente de sticlă sau plastic (borcane, boluri), concepută pentru a crea un microclimat stabil pentru plante mici. Aceste aranjamente decorative sunt ideale pentru a aduce natura în interior, necesitând întreținere redusă și oferind un aspect estetic modern. Pot include plante vii sau mușchi conservați, fiind adesea folosite ca decorațiuni.

©Ioan Muntean, 2026

 

Jurnalul secret al primăverii mele

 

Pot să jur că simt cum pământul respiră sub tălpile mele. E o vibrație abia perceptibilă, un freamăt care urcă prin oase și mi se așază în piept ca o promisiune. E începutul lui februarie și, deși afară e încă ger, eu știu. Știu că, la câțiva centimetri sub stratul ăsta de zăpadă care mai rezistă pe alocuri, mii de trupuri vegetale se pregătesc de iubire.

Am învățat de-a lungul anilor că primăvara nu e doar un anotimp. E o stare de grație. E momentul când natura își leapădă hainele cernite ale iernii și se oferă privirii, gata să fie contemplată, adulată, posedată. Iar eu, eu sunt martorul și amantul acestei dezlănțuiri.

Am să vă spun povestea florilor de primăvară așa cum am trăit-o eu – cu trupul, cu sufletul, cu toate simțurile treze. O să vorbesc despre ele ca despre niște femei, pentru că, să fim sinceri, orice floare e o femeie în miniatură: are mister, are grație, are acel parfum care te tulbură și te face s-o dorești. Și, ca orice femeie, știe că e frumoasă și se lasă privită, se lasă adulată, se lasă culeasă.

Ghiocelul – virginitatea care străpunge frigul

Primul care îndrăznește să răsară e ghiocelul. Îl iubesc pentru curajul lui absurd. Afară e încă iarnă, zăpada nu s-a topit de tot, și totuși el își ridică trupul fragil, alb, aproape translucid, ca o mireasă care-și ridică voalul în fața lumii.

L-am cules odată, demult, într-o dimineață rece de februarie. L-am ținut în palmă și i-am simțit răceala. Părea că nu vrea să se încălzească, că vrea să rămână pur, neprihănit. I-am privit petala subțire, aproape transparentă la soare, și mi-am adus aminte de prima mea iubire. La fel era: fragedă, rece, pură. Nu știa încă ce înseamnă patima, dar promitea că va învăța.

Ghiocelul nu are parfum. Și asta-l face și mai tulburător. E acolo, frumos, dar nu îți oferă nimic din mirosul lui. E ca o fecioară care-și păstrează castitatea, știind că abia mai târziu va învăța să dăruiască desfătări olfactive. Îl privesc și mă gândesc: oare și el simte cum pământul îl cheamă să se dăruiască? Oare și el știe că e doar începutul?

Brândușele – surorile timide

Apoi, deodată, ca la o comandă tainică, apar brândușele. Galbene, mov, albe. Le găsești pe marginea drumurilor, în poienițe, acolo unde pământul e mai umed, mai darnic. Sunt mai îndrăznețe decât ghioceii, dar tot timide rămân. Nu se adună în câmpuri întregi, ci stau în grupuri mici, ca niște surori care șoptesc între ele.

Primăvara trecută am stat o oră întreagă lângă un tufiș de brândușe mov. Le priveam cum se leagănă ușor în bătaia vântului și mi se părea că dansează. Am închis ochii și le-am ascultat foșnetul – un sunet abia perceptibil, ca o rochie de mătase care atinge pielea goală.

Când m-am întors acasă, încă le simțeam prezența. Movul lor îmi intrase în retină și nu mai voia să iasă.

Viorelele – albastrul care doare

Scilla, viorelele – ce nume frumos au! Albastrul lor e atât de intens încât aproape că doare. Sunt ca niște ochi deschiși larg în iarba încă rară, niște ochi care te privesc și nu clipesc.

Există un mit grecesc tulburător legat de numele lor. Scilla era o nimfă frumoasă de care s-a îndrăgostit Poseidon. Soția acestuia, geloasă, a transformat-o într-un monstru . Și uite așa, floarea asta micuță, albastră, poartă în ea povestea unei gelozii divine, a unei frumuseți care a atras priviri interzise.

Când culeg viorele, mă gândesc la femeile pe care le-am iubit și care, din cauza unor gelozii absurde, s-au transformat în altceva. În amintiri. În regrete. În flori albastre care înfloresc doar primăvara.

Spânzul (aconitul de iarnă) – galbenul îndrăzneț

Și apoi e spânzul. Aconitul de iarnă. Galben, auriu, sfidător. Răsare prin zăpadă cu o nerușinare pe care puține flori o au. E primul galben al primăverii, prima pată de culoare intensă după atâta alb și gri.

Îl privesc și mi se pare obraznic. Îndrăzneț. Ca o femeie care intră într-o încăpere și știe că toți ochii sunt ațintiți asupra ei. Și nu-i pasă. Din contră, îi place.

Spânzul e și el un vestitor, dar unul mai puțin timid decât ghiocelul. El anunță că vine ceva mare. Că în curând pământul va exploda în culori.

Narcisa – oglinda în care m-am privit

Ah, narcisa! Dintre toate florile de primăvară, ea e cea care mă tulbură cel mai profund. Nu pentru că ar fi cea mai frumoasă sau cea mai parfumată. Ci pentru povestea ei.

Narcis era un tânăr atât de frumos încât toate nimfele se îndrăgosteau de el. Dar el le respingea pe toate, prea îndrăgostit de propria-i imagine. Într-o zi, aplecându-se peste o fântână să bea apă, și-a văzut chipul și s-a îndrăgostit de el. A încercat să-l sărute, dar apa s-a tulburat și imaginea a dispărut. A rămas acolo, privindu-se, până când trupul i s-a transformat în floarea galbenă pe care o cunoaștem .

Când citesc mitul ăsta, simt un fior rece pe șira spinării. Pentru că și eu, ca orice bărbat, m-am privit în oglinda narciselor. M-am întrebat dacă iubirea mea pentru frumusețe nu e, de fapt, o formă de iubire de sine. Dacă atunci când admir o femeie, nu cumva admir, de fapt, propria mea capacitate de a simți frumosul.

Dar apoi miros narcisele. Și parfumul lor e atât de intens, atât de tulburător, încât înțeleg: nu e vorba de iubire de sine. E vorba de iubire, pur și simplu. Și poate că și Narcis, în ultimele lui clipe, nu pe sine se privea, ci pe zeul din el. Pe acea parte divină pe care toți o purtăm și pe care o caută în ochii celorlalți.

Narcisele mele, cele galbene, sunt plantate lângă gard. În fiecare dimineață de aprilie mă duc să le privesc. Și-n fiecare dimineață am senzația că mă privesc și ele. Că mă judecă. Că-mi spun: „Iubește, bărbatule, iubește fără teamă. Că doar de-asta ești aici."

Zambila – lacrimile lui Apollo

Mitul zambilei e poate cel mai erotic dintre toate. Hyacinthus era un tânăr frumos, iubit de zeul Apollo. Într-o zi, cei doi se întreceau aruncând discul. Zephyr, vântul de vest, gelos pe dragostea lor, a deviat discul lui Apollo, care l-a lovit pe Hyacinthus în cap și l-a ucis .

Din sângele tânărului a răsărit o floare purpurie, pe care Apollo a numit-o zambilă, pentru ca numele iubitului său să nu fie uitat niciodată .

Când miros o zambilă, simt în parfumul ei ceva tragic. E atât de intens, aproape sufocant, că mă face să închid ochii și să văd sângele lui Hyacinthus picurând pe pământ. Și mă gândesc: câte flori sunt, de fapt, lacrimi împietrite ale zeilor? Câte povești de iubire se ascund în fiecare petală?

Zambilele mele preferate sunt cele mov. Movul lor regal mă face să mă simt ca un rege când le privesc. Și-apoi vine parfumul – ăla te doboară. Intră pe nări, coboară în piept, se așază acolo și nu mai pleacă zile întregi.

Am o vecină care crește zambile. Uneori, când trec pe lângă gardul ei, mă opresc și inspir adânc. Parfumul e atât de puternic încât simt cum mi se învârte capul. Și atunci, pentru o clipă, uit cine sunt. Uit că sunt doar un bărbat care trece pe stradă. Devin parte din grădina ei, parte din mirosul ăla, parte din primăvara care se dezlănțuie în jur.

Lăcrimioara – lacrimi de Fecioară

Nu există floare mai gingașă decât lăcrimioara. Clopoțeii ei albi, atârnați de o tulpină fragilă, par gata-gata să cadă. Par lacrimi. De-aia și poartă numele ăsta.

Legenda spune că lăcrimioarele au răsărit din lacrimile Fecioarei Maria răstignirii Fiului ei. Alte povești spun că sunt lacrimile Sfintei Cecilia sau ale unor fecioare care și-au plâns iubirea pierdută.

Când le culeg, simt o responsabilitate imensă. Sunt atât de fragile, atât de efemere, că ți se pare că ți le-ai asuma în palmă. Am încercat odată să le fac un buchet pentru o femeie. Până să ajung la ea, jumătate din flori își pierduseră petalele. N-am mai avut curajul să i le ofer. Le-am pus într-un pahar cu apă și le-am privit cum mor, rând pe rând, clopoțel după clopoțel.

Lăcrimioarele sunt florile iubirilor neîmplinite. Ale dorului care nu și-a găsit ținta. Ale privirilor care n-au fost întoarse.

---

Laleaua – sângele pământului

Și-apoi vine laleaua. Și odată cu ea, totul se schimbă.

Lalelele sunt cele mai senzuale flori de primăvară. N-am întâlnit până acum pe nimeni să-mi contrazică afirmația. Forma lor, tulpina lungă și dreaptă, corola care se deschide încet, rușinos, ca o femeie care-și dezvăluie trupul pentru prima dată – totul la ele e erotic.

Sunt atâtea culori! Roșu – pasiunea pură, dragostea adevărată . Roz – tandrețea, gingășia. Galben – bucuria, optimismul . Mov – regalitatea, misterul . Alb – iertarea, puritatea .

Dar cea care mă tulbură cel mai mult e laleaua roșie. Poate pentru că știu povestea ei: în Persia antică, se spunea că acolo unde picura sângele unui tânăr îndrăgostit, răsărea o lalea roșie. E floarea sacrificiului în numele iubirii.

În Olanda, în secolul al XVII-lea, lalelele au provocat o adevărată nebunie. Bulbii lor valorau cât o casă, cât o moșie . Oameni și-au vândut averile pentru un singur bulb. Erau drogați cu frumusețea lor. Și eu îi înțeleg perfect. Pentru că atunci când vezi un câmp întreg de lalele înflorite, când privești cum se leagănă în vânt mii și mii de petale colorate, ai senzația că ai murit și ai ajuns în rai.

Primăvara trecută am fost la un festival al lalelelor. Erau atâtea! Roșii, galbene, mov, portocalii, chiar și negre. Am intrat printre ele și m-am pierdut. Pentru o oră întreagă n-am mai știut unde sunt, cine sunt, ce caut acolo. Doar le priveam. Le miroseam. Le atingea ușor cu vârful degetelor, ca pe niște iubite prea frumoase ca să le atingi cu poftă.

La un moment dat, mi s-a părut că aud ceva. Un freamăt. Un susur. Poate vântul. Poate lalelele care vorbeau între ele. Poate propriul meu sânge care-mi zvâcnea în tâmple atât de tare încât mi se părea că aud lumea.

Magnolia – noblețea înflorită

Magnolia e altceva. E mai puțin floare, mai mult arbore. Dar când înflorește, în martie-aprilie, e ca o nuntă. Petalele ei sunt mari, ceroase, aproape cărnoase. Le atingi și simți că atingi pielea unei femei. O piele fină, catifelată, caldă.

Denumirea ei vine de la botanistul francez Pierre Magnol . Dar mie îmi place să cred că vine de la „magnus", mare. Pentru că e mare în toate: în floare, în parfum, în prezență.

Magnolia mea din fața blocului înflorește la sfârșit de martie. În fiecare dimineață mă opresc sub ea și privesc în sus. Petalele roz, aproape albe, se deschid spre cer ca niște palme rugătoare. Uneori, când bate vântul, cad câteva pe jos. Le culeg și le duc acasă. Le pun pe pernă. Și noaptea, când adorm, le simt mirosul până în vise.

Ranunculus – piciorul cocoșului înflorit

Numele lui popular – „piciorul cocoșului" – nu-i face dreptate. Pentru că ranunculus e una dintre cele mai sofisticate flori de primăvară. Petalele lui sunt atât de multe, atât de strânse, încât floarea pare un buchet în miniatură.

Galben, roșu, portocaliu, mov – toate sunt la el acasă. Și parcă fiecare ranunculus poartă în el toate culorile primăverii.

L-am descoperit târziu, abia anul trecut, într-o piață de flori. O femeie vindea buchete din astea și m-am oprit vrăjit. Am cumpărat unul și l-am dus acasă. L-am pus în vază și l-am privit zile întregi. Se deschidea încet, ca un secret. Ca o femeie care, noapte de noapte, își dezvăluie trupul bucată cu bucată.

Iris – curcubeul în grădină

Iris înseamnă curcubeu în greacă. Și nu întâmplător: florile astea vin în atâtea culori că ai zice că un curcubeu s-a spart în mii de bucăți și a căzut în grădini.

Iris e și numele zeiței curcubeului, mesagera zeilor. Și într-adevăr, când vezi un iris, ai impresia că aduce ceva. Un mesaj. O veste bună.

Lui Iris îi place apa. Crește pe malurile râurilor, ale lacurilor, acolo unde pământul e mereu ud. Și florile lui se oglindesc în apă, ca niște femei care-și privesc chipul în oglindă înainte de a ieși în lume.

Am un prieten care are o grădină plină de iris. Mă duc la el în fiecare primăvară doar ca să-i văd. Stăm pe terasă, bem vin și privim florile. La un moment dat, soarele apune și iris-urile mov parcă prind viață. Se mișcă. Nu știu dacă e vântul sau altceva. Dar se mișcă.

---

Frezia – parfumul care ucide

Frezia înflorește primăvara, dar mie-mi place s-o numesc "floarea dintre anotimpuri". Pentru că parfumul ei e atât de puternic, atât de tulburător, încât te poartă dintr-o lume în alta.

E un parfum dulce, aproape stânjenitor de dulce. Ca o mângâiere prea lungă. Ca o privire prea fierbinte. Intră în tine și nu mai iese.

Legenda spune că freziile sunt florile care au răsărit din lacrimile unei nimfe îndrăgostite de un muritor. Și plângea atât de mult, atât de amar, încât lacrimile ei au înmugurit și au înflorit.

Când miros o frezie, mă gândesc la toate femeile pe care le-am făcut să plângă. La toate lacrimile pe care le-am provocat, conștient sau inconștient. Și simt un gol în stomac. Un regret. O dorință de a da timpul înapoi și de a face altceva, altfel.

Salcâmul galben – mireasma nopților de mai

Salcâmul galben nu e, poate, cea mai spectaculoasă floare. Dar e cea mai parfumată. Seara, când soarele apune și aerul se răcorește, mirosul lui devine aproape insuportabil de intens. Intră pe ferestre, se strecoară prin perdele, te găsește oriunde te-ai ascunde.

Îmi amintesc de o noapte de mai, demult. Eram într-un parc, cu o femeie. Salcâmii înfloriseră de curând și mirosul lor ne învăluia ca o pătură. Ne-am așezat pe iarbă și am stat așa, nemișcați, respirând. La un moment dat, s-a întors spre mine și mi-a spus: "Așa miros îngerii". N-am uitat niciodată vorba aia.

Azi, de câte ori miros salcâm înflorit, mă întorc în noaptea aia. Revăd parcul, iarba, chipul ei. Simt din nou mâna ei în mâna mea. Și mă doare că timpul trece, că oamenii pleacă, că florile doar primăvara înfloresc.

Zambilele (din nou) – parfumul care nu minte

Am mai vorbit de zambile, dar trebuie să mă întorc la ele. Pentru că, dintre toate florile de primăvară, ele au cel mai complex parfum. Dulce, dar ușor amar. Intens, dar nu sufocant. Parfumul lor intră pe nări și coboară direct în inimă.

Există o legendă persană care spune că zambilele au apărut din penele îngerului Gabriel. Când a coborât pe pământ să le spună oamenilor vestea cea bună, i-au căzut câteva pene. Și acolo unde au căzut, au răsărit zambile.

Nu știu dacă e adevărat. Dar când le miros, parcă aud ceva. O muzică depărtată. Un cântec. Poate chiar glasul îngerului ăla care a adus vestea.

---

Grădina mea, trupul meu

Panseluțe – chipuri de femei în pământ

Panseluțele sunt singurele flori care au chip. Literalmente. Privește una: are doi ochi, o guriță, uneori chiar și sprâncene. Par niște fetițe care se uită la tine din pământ.

Sunt florile copilăriei mele. Bunica mea le creștea în fața casei. Îmi aduc aminte că stam ore întregi în genunchi lângă ele și le vorbeam. Le spuneam secrete. Le spuneam ce-am pățit la școală, ce vis urât am visat, de ce fată mi-a plăcut.

Azi, când le văd, mi se pare că văd chipul bunicii. Și al fetelor de-atunci. Și al meu, cel de acum douăzeci de ani. Toate chipurile astea se suprapun și, pentru o clipă, simt că timpul nu există. Că sunt tot copilul de-atunci, doar îmbrăcat în trup de bărbat.

Primula – întâia născută

Primula își trage numele de la "primus", primul . Și pe bună dreptate – e una dintre cele mai timpurii flori de primăvară. Galbenă, mică, discretă, dar plină de viață.

Englezii îi spun "primrose" și au o vorbă: "primrose path" – drumul primulelor, adică drumul plăcerii, al desfătării . Shakespeare vorbea despre el în Hamlet . E drumul pe care mergem când alegem plăcerea în locul datoriei, când ne lăsăm purtați de simțuri în loc să ne ținem de principii.

Ei bine, eu am ales de mult drumul primulelor. Și nu-mi pare rău. Pentru că florile astea galbene, care răsar primele, mi-au arătat că viața e scurtă și că trebuie trăită cu poftă. Cu patimă. Cu toate simțurile treze.

Bergenia – frumusețea care rezistă

Bergenia e o floare mai puțin cunoscută, dar cu o personalitate puternică. Frunzele ei sunt mari, cărnoase, verzi tot anul. Iar florile, mov-rozalii, apar primăvara și rezistă săptămâni întregi.

O plantă care nu se lasă. Care trece prin iarnă și iese la primăvăr la fel de verde, la fel de puternică. Ca o femeie care a îndurat multe, dar nu și-a pierdut frumusețea. Poate chiar a câștigat una nouă – aceea a înțelepciunii, a răbdării, a demnității.

Am în grădină o tufă de bergenia de zece ani. În fiecare primăvară mă uit la ea și mă gândesc: dacă aș fi și eu așa? Dacă aș rezista și eu iernilor vieții și aș înflori la fel în fiecare an?

Salcia pletoasă pitică – tandrețea catifelată

Nu e chiar o floare, dar primăvara ei e la fel de importantă. Mâțișorii ei catifelați, argintii, sunt printre primele semne că iarna a trecut. Îi atingi și simți o mângâiere. O tandrețe pe care puține plante ți-o oferă.

Copiii îi culeg și-i duc la biserică în Duminica Floriilor. Eu îi culeg și-i pun în vază, lângă pat. În fiecare dimineață, când mă trezesc, îi ating. Îmi aduc aminte că viața poate fi și moale, și caldă, și blândă. Că nu trebuie să fii mereu dur. Că uneori, catifeaua e mai puternică decât sabia.

Epilog: Ce rămâne după ce florile trec

Scriu ultimele rânduri ale acestui eseu într-o seară de mai. Afară, florile de primăvară încep să treacă. Lalelele și-au pierdut petalele, narcisele s-au uscat, zambilele nu mai miros. Au rămas doar amintirile. Și așteptarea.

Pentru că, vedeți, florile de primăvară sunt efemere. Vin, își fac datoria – ne încântă ochii, ne tulbură simțurile, ne trezesc patimile – și apoi pleacă. Dispar în pământ de unde au venit. Se transformă în bulbi, în rădăcini, în promisiuni pentru anul viitor.

Dar ceva rămâne. Rămâne în noi. Privirile pe care le-am aruncat, parfumurile pe care le-am respirat, petalele pe care le-am atins – toate astea devin parte din noi. Ne modelează. Ne fac mai sensibili, mai vii, mai îndrăgostiți de viață.

Am învățat de la flori că frumusețea nu trebuie să fie veșnică ca să conteze. Că o clipă de grație poate valora cât o viață întreagă de banalitate. Că iubirea, oricât de scurtă ar fi, merită trăită cu toată ființa.

Azi-noapte am visat că sunt o lalea. Roșie. Plantată în mijlocul unei grădini. Și ploua ușor, iar ploaia curgea pe petalele mele ca niște lacrimi. Și eram fericit. Pentru că, pentru prima dată, înțelesesem ce înseamnă să fii floare. Să te deschizi spre soare, să bei ploaia, să te lași privit și admirat. Să știi că ești frumos și că asta e de-ajuns.

Când m-am trezit, am zâmbit. M-am uitat pe geam și am văzut grădina. Lalelele mele se legănau ușor în vânt. Păreau că mă salută. Sau poate că-și luau la revedere.

Pentru că vine vara. Și odată cu ea, alte flori. Alte parfumuri. Alte povești. Dar primăvara, primăvara rămâne veșnic tânără în inima mea. Cu ghioceii ei curajoși, cu zambilele ei tragice, cu lalelele ei pătimașe, cu toată splendoarea ei care, an de an, mă învață să iubesc.

Iar eu, eu voi fi mereu aici. Privind. Mirosind. Atingând. Iubind. Pentru că asta fac bărbații adevărați: se lasă cuceriți de frumusețe, oricât de efemeră ar fi ea.

---

„Grădina mea, primăvara 2025”

©Ioan Muntean, 2026

Ora Tăcerii Cristaline

Pentru el, trezirea nu va veni din somn, ci dintr-o stare de așteptare atât de profundă, încât o confundase cu insomnia. Va fi în noaptea dinaintea Zorilor, când frigul ianuarie atinge piciorul scării, cristalizând chiar și respirația în acele parcă de gheață care plutesc ca mici fantome în dormitor. Lângă el, cealaltă parte a patului va rămâne goală, nu ca o absență, ci ca un portal. Și atunci, un sunet: nu un sunet al lumii, ci al structurii lumii – un trosnet lung, fin, ca de sticlă care se întinde până la punctul de rupere. Este sunetul întregului oraș acoperindu-se cu încrețeală.

Se va ridica. Pe geam, nu va mai vedea reflexia propriei fețe obosite, ci o altă geometrie. Cruste de gheață perfecte, cu spini și fulgere înghețate, au acoperit sticla, transformând fereastra într-un vitraliu alb. Va întinde mâna. Degetul lui va atinge gheața. Și în loc de frig, va simți un impuls, un curent – nu de electricitate, ci de recunoaștere. Va ști. Este chemarea.

Ușa apartamentului său, când o va deschide, nu va dă în holul obișnuit, ci într-un coridor lung, cu pereții din gheață netedă ca obsidianul, care reflectă o lumină fără sursă, albastru-indigo. Aerul va fi atât de curat încât va durea plămânii să-l inspire. Primul său pas peste prag nu va fi un pas de coborâre, ci de trecere. Va simți o ușoară rezistență, ca și cum ar străbate o peliculă densă de apă, și apoi va fi înăuntru.

Va rămâne pe loc, respirând abia. În fața lui se va întinde Orașul de Sticlă. Nu un oraș nou, ci al său oraș familiar – străzile, piețele, clădirile – dar transfigurat. Fiecare suprafață este înveșmântată într-o carapace perfectă, transparentă și groasă de gheață. Farurile mașinilor înghețate în parcări sunt globuri de lumină înghețată. Copacii sunt sculpturi de cristal, cu fiecare ramură, fiecare mugure, definit cu o precizie de bijutier. Este o lume pusă în pauză, ascunsă într-un diamant.

Și tăcerea. O tăcere atât de completă, încât va auzi bătăile propriului său inimii ca pe niște tobe îndepărtate. Acesta este pragul. Ora Tăcerii Cristaline. Momentul în care granița dintre lumea ce-a-fost și lumea ce-ar-putut-să-fie devine subțire ca o crustă de gheață. Și el a pășit peste ea.

 

Călătoria lui prin acest tărâm nu va fi aleatoare. Va fi ghidată de un magnet intern, de amintirea unei iubiri care a avut forța să sculpteze astfel de forme. El va deveni cartograful propriului său infern și rai înghețat.

Va începe pe Aleea Primului Sărut. Sub picioarele lui, zăpada va fi străvezie ca gheața unui lac. La o palmă sub suprafață, îngropate ca fosile, vor zăcea două perechi de amprente – ale palmelor lor, așezate una peste alta într-un moment de sprijin sau de sfială. Gheața le păstrează cu fidelitate arheologică: liniile, crestăturile, chiar și impresia nervurilor de la mănușile pe care le purtau. Va privi lung, apoi va privi în sus. De-a lungul gardului de fier forjat, acum un labirint de țurțuri argintii, vor atârna clopoței de gheață. Când un vânt prea subtil ca să-l simți va trece printre ei, aceștia vor suna – dar sunetul nu va fi auzit cu urechea. Va fi resimțit în stern, ca un fior rece care se propagă spre inimă: un ecou al râsetelor care odinioară răsunaseră acolo.

Va ajunge în Piața Ecourilor. Aici, un bazin circular uriaș, care în lumea reală este o fântână uscată, va fi plin până la margine cu apă limpede, nemișcată, ca o lentilă gigantică. De la o gură de scurgere invizibilă, picături de apă rece vor cădea la intervale regulate. Fiecare picătură, când va lovi suprafața perfectă, nu va produce un pic-plic obișnuit. Va elibera un sunet clar, cristalin: un fragment de dialog. „Ești sigur?” șoptește o picătură. „Niciodată atât de sigur,” răspunde următoarea, cu un ton diferit. Suspans, râsete scurte, tăceri prea pline – întreaga lor istorie sonică, dispersată și acum recaptată, picătură cu picătură, într-o orchestră haotică și perfectă. El va sta acolo, încremenit, în timp ce propria-i viață lovește în el ca o ploaie inversă.

Drumul îl va duce apoi la marginea Pădurii Dorului. Intrarea este un arc format din doi tei uriași, ale căror ramuri, îmbrățișate de gheață, creează o boltă strălucitoare. Înăuntru, luminile sunt mai verzi, filtrate prin cupola de cristal. Aici, nu sunt clopoței, ci inimi de gheață. Atârnă ca fructe grele de ramurile joase. Nu sunt toate la fel. Unele sunt netede, altele crăpate. Unele au în centru un fir de ceva roșu înghețat – o pană de călin, o fire de ață. Când vântul se ridică printre ele, nu sună, ci pulsă. Un ritm colectiv, anemic și frânt, ca bătăile unor inimi rănite, amplificat de cavitatea glacială a pădurii. El nu va atinge niciuna. Le va privi din depărtare, recunoscând în unele ritmul propriului său dor din anumite perioade – un ritm iute și neregulat, unul greoi și aproape oprit.

Și va ajunge, în cele din urmă, la Palatul Ceasului Inimii. O structură imposibilă, un fel de ceas astronomic gotic, construit întreg din gheață albăstruie. Roțile dințate, camele, cadranele cu cifre necunoscute, toate sunt vizibile prin pereții transparenți. În centrul acestui mecanism complex, în loc de pendul, atârnă o inimă de rubin. Este caldă, vie, și strălucește cu o lumină proprie, roșie și profundă. Ea oscilează lent, stârnind aburi mici de la gheața pe care o atinge ușor la fiecare trecere. Dar unde se lovește, gheața nu se topește definitiv; ea se reîntărește instantaneu, mai curată, mai tare. Este inima care topește și reîntărește, topește și reîntărește, într-un ritm etern de rană și cicatrizare. El va înțelege fără a fi nevoie să i se spună: aceasta este mașina iubirii. Un dispozitiv care simultan păstrează durerea în frumusețe și frumusețea în durere.

 

Călătoria prin geografia exterioară a dus inevitabil către centru. Palatul Ceasului nu are un perete din spate, ci un pasaj care se strâmtorează într-un tunel de gheață care curge în jos, ca un burlan înghețat. El va intra.

Tunelul se va deschide într-o încăpere perfect sferică. Sala Oglinzilor Infinite. Aici, nu există sursă de lumină, și totuși totul luminează. Podeaua, pereții, tavanul – totul este gheață absolut netedă, o oglindă perfectă. Când va păși în centrul sferei, reflexia lui se va multiplica nu doar în față și în spate, ci în sus, în jos, în toate unghiurile posibile și imposibile. Va fi înconjurat de sute, de mii de el.

Dar aceste reflexii nu sunt toate identice. Fiecare arată o variantă.

Într-o oglindă, îl vede pe el însuși, cu ani în urmă, cu o expresie de ușurare pură, ținând mâna Ei. În alta, îl vede pe același el, cu fața distorsionată de mânie, întorcându-se și plecând. Aici este un el liniștit, citind singur pe o bancă, cu un zâmbet absent. Acolo, un el disperat, cu mâinile în păr. Există un el care alege o altă cale, un el care rămâne blocat, un el care se sparge, un el care se reconstituie mai dur. Și în fiecare dintre aceste variante, Ea este altfel: iubitoare, rece, absentă, prezentă, fantomă, realitate de piatră.

Este o clipă de teroare pură – să fii sfâșiat în toate direcțiile posibile ale propriei tale existențe. Să-ți vezi toate viețile alternative, toate iubirile posibile și imposibile, toate durerile evitate și suportate, expuse simultan, într-un hol de instanțe înghețate.

Apoi, va veni împăcarea.

Nu va fi o revelație zdrobitoare, ci o acceptare liniștită, care se va ridica din fundul stomacului. Toate aceste fețe sunt ale lui. Toate aceste iubiri îi aparțin. Fiecare varianta este la fel de adevărată și la fel de reală ca cea pe care a trăit-o. Iubirea nu a fost un drum cu un singur capăt. A fost această sferă. O totalitate. Un univers complet care conține bucuria și disperarea, împlinirea și pierderea, ca două fețe ale aceleiași monede de gheață strălucitoare. Gheața care le ține nu este o închisoare, ci un cristal de păstrare. O arhivă a potențialității umane.

În centrul sferei, el va închide ochii. Și când îi va deschide din nou, reflexiile nu se vor mai uita la el cu reproș sau cu regret. Se vor uita cu recunoaștere. Sunt toți frați. Toți au trăit o poemă. Toți sunt poeți ai aceleiași povestiri fracturate.

 

Sunetul care va sfâși tăcerea nu va veni din interior, ci din exterior. Va fi un crac uriaș, profund, ca de munte care se despică. O rază de soare, subțire ca o lamă și caldă ca o alăutare, va pătrunde printr-o fisură ce se va deschide în tavanul sferei, lovind direct inima de rubin din Sala Oglinzilor.

În acel moment, totul va începe să se topească. Nu cu un sunet de prăbușire, ci cu unul de eliberare – un șuierat ușor, melodios, de apă care curge pe milioane de caneluri. Gheața de pe pereți va începe să alunece în șiroaie subțiri, strălucitoare. Lumea Oglindă se dizolvă. Reflexiile se estompează, se amestecă, până când tot ce rămâne este o ceață strălucitoare, un văl de diamant lichid.

El nu va fi izgonit. Va fi purtat. Curentul acesta de topire, cald și pașnic, îl va ridica ușor și îl va duce înapoi prin tunel, prin pădure, prin piață, pe alee. Va trece prin toată geografia sa interioară, acum transformată într-un fluviu de lumină și apă. Va închide ochii și se va lăsa dus.

Când va deschide din nou ochii, va fi așezat pe o bancă din parcul său obișnuit. Dimineața este rece, obișnuită. Soarele, un disc palid, este deja deasupra clădirilor. Pe el, pe bancă, pe iarbă, încrețeala aceea magică, perfectă, a dispărut. A fost înlocuită de o brumă obișnuită, care se topește rapid, lăsând totul ud, strălucitor într-un mod banal.

Se va ridica în picioare, șovăielnic. Corpul îi va fi greu, real, pământesc. Va privi în jur. Lumea este aceeași. Mașinile trec, câinii se plimbă, fumul se ridică din coșuri.

Și atunci va privi în palmă. Nu știa că o strânge. Acolo, rece dar nu rece-îngheţător, zace un clopoțel de gheață din Pădurea Dorului. Ar fi trebuit să se topească cu sute de ani în urmă. Dar este acolo, perfect, fragil, strălucind cu un luceafăr interioar. Îl va strânge ușor. Nu se topește.

Un pas. Apoi altul. Pornind spre casă, va simți un fior. Va privi în jos. Pe asfaltul ud, soarele, răsucindu-se printr-o picătură care căzuse de pe o ramură, proiectează pentru o secundă perfectă, clară ca o gravură, forma unei inimi luminoase chiar în fața piciorului său. Va păși peste ea, fără să o străpungă.

Lumea se va întoarce la normalitatea ei zgomotoasă, cu toate cercurile ei obișnuite. Dar el va ști. Acum va ști cu o certitudine de gheață și foc că, sub stratul gros și aparent solid al realității, există o întreagă geologie de cristal și lumină. O hartă a tot ce a simțit vreodată. O carte de o poezie infinit de complexă, scrisă nu în cuvinte, ci în forme de gheață, ecouri și inimi de rubin.

Și că, în fiecare ianuarie, zorii îi vor șopti aceeași chemare, pe care o poate auzi doar el. O chemare nu spre luptă, ci spre recunoaștere. Că a trăit. Că a iubit. Că a fost mistuit și că a rămas. Că este, și va fi, atât câmpul plin de flori, cât și parfumul care îl străbate. Ființa lui este o poemă cu un cer nemărginit, iar iubirea, ciudata comedie, este cheia care descuie ușa spre toate sălile oglindă ale universului.

Va intra în casă. Va închide ușa. În palmă, clopoțelul de gheață va rămâne, rece și nemuritor, un semn că tărâmul există. Și că, oricând va vrea, îl poate regăsi doar închizând ochii și așteptând să audă primul trosnet al Tăcerii Cristaline.

---

©Ioan Muntean, 2026

dubstep-ul ca o ezitare (cybersonet DLXX)

 

baza pulsează casa tremură sub picioare

iar trupul meu se frânge-n vibrații crude

sunetul sparge aerul ca o forare

iar fiecare salt dezvăluie lumi ascunde

 

bass-ul lovește cu forță neașteptat

pașii se rup în fracturi ca oglinzi

iar lumina strobo adună spațiul-ntr-o dată

unde orașul dansează în reflexii în benzi

 

corpul e cod algoritm ce se destramă

iar mișcarea devine halucinație

unde totul se pierde și totul se înhamă

într-o energie ce refuză definiție

 

dubstep-ul nu e doar muzică sau joc

ci visul care explodează-n foc

 

--- Dansul dubstep, abordat suprarealist, creează spații fluide între realitate și halucinație, unde corpul se sincronizează cu vibrații neașteptate și fracturi sonore. Suprarealismul permite ca percepțiile să se amestece, iar energia muzicii să fie transpusă în forme imprevizibile și vizuale, ca un vis viu al urbanului. Dubstep este un gen de muzică electronică de dans (EDM) apărut la începutul anilor 2000 în Londra, caracterizat prin basuri puternice, ritmuri sincopate și o atmosferă percutantă, de obicei în jurul a 140 BPM. A devenit popular la mijlocul anilor 2000, evoluând prin linii de bas "wobble".

rima: abab bcbc cdcd ee

©Ioan Muntean, 2026

A fost odată, în vremurile de demult, când florile vorbeau între ele în șoaptă, ca să nu le audă iarna.

Într-un timp în care iarna nu avea sfârșit și zăpada își așternea domnia peste pământ fără teamă, trăia sub omăt o ființă mică, albă și neștiută de nimeni. O chema „Albaea“.

Nu era încă floare. Era doar o tresărire.

Pământul o ținea în palme, iar frigul o strângea ca pe o greșeală pe care lumea voia s-o uite.

— De ce mă împingi în sus? șopti ea într-o zi către Glasul Cald care o mângâia din adânc.

— Pentru că tu ești începutul, răspunse Glasul. Și începuturile dor.

Albaea nu înțelegea ce înseamnă început. Simțea doar apăsarea zăpezii și un dor vag, de lumină, pe care nu-l cunoscuse niciodată.

Într-o seară, când luna cădea peste câmpuri ca o pecete de argint, vântul – pe nume Boreas – se opri lângă locul unde Albaea îndrăznea să crească.

— Întoarce-te în pământ, îi spuse el. Iarna încă respiră. Nu e loc pentru tine.

— Dar eu nu vreau să iau nimic, răspunse ea. Vreau doar să fiu.

Vântul râse rece.

— A fi înseamnă a sfida frigul.

Și o acoperi cu un val de ninsoare.

Dar Albaea nu dispăru.

În adânc, Pământul îi povestea o legendă veche, mai veche decât frigul.

„Când Eva a fost alungată din Eden, lacrimile ei au căzut peste zăpada rece a lumii. Îngerii au vrut să le înghețe, dar Dumnezeu le-a atins și le-a dat o formă albă, mică, smerită – ca o iertare. Așa s-a născut prima floare care înfruntă iarna.”

— Eu sunt lacrima aceea? întrebă Albaea.

— Ești amintirea ei, răspunse Pământul.

Și atunci, din dorul acela, Albaea își ridică tulpina subțire și, pentru prima dată, străpunse omătul.

Lumina o izbi ca o revelație.

Cerul era vast, iar soarele – timid încă – o privi cu o mirare caldă.

— Cine ești tu? murmură Soarele.

— Nu știu, răspunse ea. Dar am venit.

Și atunci se deschise.

Petalele ei albe, plecate ca într-o rugăciune, tremurau. Nu era mândră. Nu era mare. Nu era puternică. Dar era vie.

Boreas se întoarse.

— Cum ai îndrăznit? urlă el.

— Nu am îndrăznit, spuse Albaea. Am sperat.

Cuvântul acela făcu zăpada să trosnească. Speranța era o forță pe care frigul nu o înțelegea.

Zilele treceau. Albaea rămânea.

Alte semințe o simțeau.

În apropiere, sub omăt, o altă voce începu să vibreze. O chema Lira.

— Cum e sus? întrebă Lira.

— Rece. Strălucitor. Vast. Dar merită, spuse Albaea.

— Mi-e teamă.

— Și mie mi-a fost.

Lira tăcu.

Dar într-o dimineață, lângă Albaea, zăpada se umflă. O altă tulpină subțire se ridică.

— Nu vreau să fiu singură, spuse Lira.

Albaea zâmbi în felul ei – printr-o ușoară plecare a capului.

Și astfel, două lacrimi se legănau în vânt.

Primăvara nu venise încă, dar promisiunea ei începuse.

Într-o zi, un copil trecu pe câmp. Se numea Darian.

Avea mâinile roșii de frig și obrajii arși de vânt. Căuta lemne pentru foc.

Se opri brusc.

— Mamă! strigă el. Privește!

Mama lui, obosită și cu privirea învățată să caute doar supraviețuirea, se apropie.

— Ce este?

— O floare.

Ea zâmbi cu îndoială.

— Nu poate fi. E încă iarnă.

Dar era.

Albaea și Lira tremurau sub soare.

Femeia îngenunche.

— Dumnezeu ne-a trimis un semn, șopti ea.

Nu le rupse.

Doar le privi.

Și în privirea aceea era ceva nou: nădejde.

În noaptea următoare, Boreas se retrase.

— Nu voi câștiga anul acesta, murmură el.

Soarele se înălță mai curajos.

Zăpada începu să plângă.

Albaea simțea că trupul ei mic e doar începutul unei revărsări mai mari.

— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă ea.

— Te vei ofili, răspunse Pământul.

— Atât?

— Dar vei fi amintirea care cheamă primăvara.

Și Albaea înțelese.

Nu trăia pentru sine. Trăia pentru trecere.

Într-o dimineață, când câmpul era deja pătat de verde crud, Albaea își plecă mai mult capul.

Lira o privi.

— Ți-e teamă?

— Nu, spuse ea. Am fost ceea ce trebuia.

— Ce înseamnă să fii primul?

Albaea tăcu o clipă.

— Înseamnă să porți frigul pentru ceilalți.

Și se lăsă.

Petalele i se subțiară. Lumina o pătrunse până în rădăcină.

Dar în jurul ei, zeci de alte tulpini se ridicau.

Câmpul alb nu mai era zăpadă.

Era viață.

De atunci, în fiecare an, când iarna pare fără sfârșit, o lacrimă mică și albă îndrăznește.

Nu ca o sfidare. Ci ca o promisiune.

Cu un ghiocei în loc de şa, v-am spus povestea aşa; iar acum mă duc în lalea, să văd ce mai fac şi cei de la odaia de alături cu ea. 

---

©Ioan Muntean, 2026

mândre lalele (cybersonet DLXIX)

 

se schimbă aerul când trec pe lângă voi

ca și cum arde-un soare mai aproape

respir adânc: lumina curge-n pleoape

și-mi vine cald din roșul dintre noi

 

cu frigul vechi ce încă vrea să scape

vă țineți drepte grele de război

un foc subțire viu dintr-un altoi

în piept se-ntinde-un foc ce nu mai încape

 

mă apropii lent: și spațiul se dilată

parfumul vă deschide-n mine drumuri

mi-e trupul plin de primăveri mărunte

 

nu cer nimic doar admir această fiestă

în jurul vostru aerul cu drumuri

să-mi ardă-n piele roșul care munte

rimă abba baab cde cde

* - Un florarium este o grădină miniaturală, de obicei închisă în recipiente de sticlă sau plastic (borcane, boluri), concepută pentru a crea un microclimat stabil pentru plante mici. Aceste aranjamente decorative sunt ideale pentru a aduce natura în interior, necesitând întreținere redusă și oferind un aspect estetic modern. Pot include plante vii sau mușchi conservați, fiind adesea folosite ca decorațiuni.

©Ioan Muntean, 2026

 

Jurnalul primei primăveri din pielea mea

 

Iarna este o mănăstire. Pământul se retrage sub o rasă albă, își ține răsuflarea, se roagă în tăcere. Copacii sunt schelete sfinte, iar vântul cântă psalmi monotoni. E o vreme a castității absolute, a gândurilor adunate în adâncuri ca niște călugărițe în chilii.

Apoi, într-o zi de sfârșit de februarie, simți ceva. O neliniște. O fierbere subtilă sub tălpi. Pământul nu mai geme înăbușit sub platoșa de gheață, ci tremură ușor, ca o fată mare care știe că în curând va fi atinsă pentru prima dată.

Eu sunt martora acestei transformări. Stau în grădina mea, cu palmele lipite de pământul încă rece, și ascult. Și aud totul. Aud rădăcinile cum se întind în întuneric, ca niște degete care caută frenetic o mână de strâns. Aud seva cum urcă prin tulpini ca un fior. Aud mugurii cum pocnesc, ca niște buze care se deschid pentru un sărut.

Și înțeleg, pentru prima dată cu adevărat, că florile nu sunt simple plante. Ele sunt gândurile pământului, materializate. Sunt visele lui de iarnă, făcute trup. Și fiecare dintre ele poartă în ea câte un element fundamental: Foc, Apă, Pământ sau Aer.

Acesta este eseul meu despre patru iubiri. Patru feluri de a fi. Patru chipuri ale primăverii care s-au deschis în mine odată cu florile.

Din foc

Focul este începutul. Este scânteia care spintecă întunericul, pasiunea care arde fără să întrebe, viața care se oferă cu totul, fără rezerve. În iarna mea cea lungă, focul era doar o amintire. O flacără păstrată sub cenușă, care aștepta să fie reaprinsă.

Primăvara, focul înflorește.

Laleaua - Flacăra îmbrăcată în catifea

Ea apare când soarele începe să aibă curaj. Când nu mai e doar o privire palidă, ci o mângâiere caldă pe ceafă. Laleaua. „Tulipa”. Numele ei vine de la „tulbant”, turban, pentru că florile ei le amintesc turcilor de aceste acoperăminte ale capului. Dar pentru mine, laleaua nu e un turban. E o flacără îmbrăcată în catifea.

O privesc și mă gândesc la drumul ei. A venit din stepele Asiei Centrale, din grădinile sultanilor otomani, unde era mai prețuită decât aurul și mai sfântă decât orice altă floare. În harem, laleaua era simbolul frumuseții trecătoare și al iubirii absolute. Femeile își pictau trupurile cu seva ei, își parfumau părul cu petalele ei, așteptând noaptea când sultanul le va alege.

Apoi a venit în Olanda și a înnebunit o lume întreagă. Mania lalelelor, secolul XVII. Un singur bulb de lalea prețuia cât o casă pe canalele din Amsterdam. Oameni și-au vândut averi, case, pământuri pentru o floare. Pentru o clipă de frumusețe efemeră. Ce este asta dacă nu dorință pură, irațională, erotică? Să posezi o lalea însemna să posezi o bucată de rai. Să privești o lalea însemna să înțelegi că există frumuseți pentru care merită să pierzi totul.

Privesc lalelele roșii din grădina mea. Sunt atât de deschise, atât de oferite! Dimineața, bobocii sunt strânși, timizi, ca niște pumni încleștați. Pe măsură ce soarele urcă pe cer, ei se desfac. Petalele se desprind una câte una, cu o lentoare aproape indecentă. La amiază, sunt complet deschise. Staminele negre, pline de polen, sunt ofranda pe care o întind soarelui. E o ofrandă totală, fără rușine, fără teamă.

Ating o petală. E mai fină decât pielea unui copil. Mângâi ușor și simt cum degetul mi se scufundă într-o catifelare aproape lichidă. Și totuși, sub această gingășie, arde ceva. Laleaua e caldă. Soarele a încălzit-o, dar e mai mult de atât. E căldura pe care o degajă propria ei frumusețe, propria ei ofrandă.

Mă apropii atât de mult încât aproape o sărut. Mirosul ei e dulceag, amețitor, un parfum care nu se impune, dar care te urmărește. Închid ochii și pentru o clipă sunt în altă parte. Sunt în grădinile sultanului, sunt în Olanda secolului XVII, sunt oriunde frumusețea e prețuită mai mult decât aurul.

Legenda spune că laleaua neagră nu există cu adevărat. Cea mai închisă e de un purpuriu atât de adânc încât pare neagră, ca un abis de catifea. O am în grădină și mă uit la ea cu un fel de teamă. E invitația la cădere, la pierdere, la abandon. E flacăra care arde fără să lumineze, doar mistuie.

Laleaua mă învață să mă ofer. Să nu mai păstrez nimic pentru mine. Să fiu ca ea: dimineața boboc, la amiază ofrandă, seara, poate, căzută. Pentru că asta e viața. O clipă de foc. Și apoi cenușa din care va răsări altă flacără.

Ranunculus - Focul împrăștiat în mii de petale

Dacă laleaua e o singură flacără, dreaptă și mândră, ranunculus e un foc de artificii. „Ranunculus asiaticus”. Piciorul cocoșului, îi spun oamenii. Ce nume caraghios pentru o floare atât de somptuoasă! Dar mie îmi place. Are ceva pământesc în el, ceva care o aduce mai aproape de mine.

„Ranunculus” vine din latinescul „rana”, broască, pentru că multe specii cresc în locuri umede. Dar ranunculus asiaticus, cel din grădinile noastre, e cu totul altceva. Are atât de multe petale încât pare un buchet întreg într-o singură floare. Ca un trandafir sălbatic, dar mai generos, mai dăruitor. Petalele sunt subțiri ca hârtia de țigară, aproape transparente la soare, și se îngrămădesc unele peste altele într-o abundență care te lasă fără suflare.

Când o privesc, mi se pare că privesc o rochie de bal, cu fuste nenumărate, suprapuse. E exuberanță pură, bucurie de a trăi, de a fi. Ranunculus e floarea care nu se ascunde, nu se codește. Ea vine și spune: „Uite-mă! Uite ce multe sunt! Uite ce plină sunt de viață!”

Există ceva aproape indecent în atâtea petale. Ca și cum floarea și-ar fi pierdut măsura, și-ar fi uitat limitele și s-ar fi lăsat furată de propria frumusețe. E o beție a formei, o orgie a culorii. Roșu aprins, galben ca soarele, portocaliu ca amurgul, roz ca obrajii unei fecioare. Ranunculus e toate acestea deodată.

Îmi place să o țin în palmă și să simt greutatea atâtor petale. E plinătatea pe care mi-o doresc și eu. Să fiu atât de plină de viață încât să nu mai încap în mine. Să mă revărs peste margini, să mă împrăștii în toate direcțiile, să fiu prea mult pentru oricine, prea mult pentru mine însămi.

Legenda spune că ranunculus a apărut din lacrimile unui tânăr care plângea după iubita pierdută. Și poate de aceea are atâtea petale. Fiecare lacrimă s-a transformat într-o petală, fiecare oftat într-o culoare. E durerea transformată în frumusețe, e lipsa transformată în abundență.

Când sunt tristă, mă duc la ranunculus. Mă așez în fața ei și o privesc îndelung. Și după un timp, tristețea mea se risipește. Cum să mai fii trist lângă atâta bucurie de a fi? Cum să mai simți lipsa când vezi atâta plinătate?

Ranunculus mă învață că uneori e bine să fii prea mult. Să nu te codești, să nu te dospești, să nu te păstrezi pentru mai târziu. Pentru că mai târziu poate să nu mai vină. Azi e foc. Azi e flacără. Azi e viață. Mâine, poate, nu mai e nimic.

Panseluțele - Focul jucăuș, focul copilăresc

Panseluțele sunt focul la sfârșit de primăvară. Când lalelele au trecut, când ranunculus își pierde petalele, ele apar, vesele și jucăușe, ca niște copii care intră în casa părăsită de adulți. „Viola tricolor”. Trei culori: mov, galben, alb. Ca o declarație de dragoste scrisă în codice.

În Evul Mediu, panseluțele erau folosite în poțiuni de dragoste. Fetele tinere le culegeau la răsăritul soarelui, le uscau la umbră și le amestecau în vinul pe care îl dădeau alesului inimii să bea. Se spunea că niciun bărbat nu poate rezista unei femei care știe taina panseluțelor.

Petalele lor sunt catifelate, moi ca pielea unui copil. Și au fețe de oameni. Serios, privește o panseluță. Are doi ochi mari, o gură, uneori chiar și sprâncene. Zâmbește sau pare tristă. E imposibil să nu-i vorbești, să nu-i ceri părerea, să nu o întrebi ce mai face.

E focul cel mai blând. Focul din cămin, nu incendiul. Focul la care stai seara și povestești, nu focul care mistuie orașe. Panseluțele sunt florile copilăriei mele. Le culegeam de pe câmp și le puneam în cărți, crezând că așa le păstrez frumusețea pentru totdeauna. Desigur, se uscau și își pierdeau culoarea. Dar în mintea mea, ele înfloresc în continuare.

Din apă

După foc, vine apa. Focul arde, apa curăță. Focul se oferă, apa se strecoară. Focul e patimă, apa e lacrimă și sânge și rouă și parfum. Apa e elementul care curge, care se adaptează, care pătrunde în cele mai mici crăpături și le face să înflorească.

Zambila - Lacrima lui Apollo

Parfumul m-a trezit înaintea luminii. Intrase pe fereastra întredeschisă și se lipea de perdele, de cearșafuri, de pielea mea. Un parfum greu, aproape sufocant, care nu cerea voie să intre, ci intra pur și simplu, se instala și nu mai pleca. Am știut imediat. Zambilele au înflorit.

„Hyacinthus”. Numele ei vine de la un tânăr atât de frumos încât zeii s-au îndrăgostit de el. Hyacinthus era iubit de doi: Apollo, zeul soarelui, și Zefir, zeul vântului de vest. Dar Hyacinthus l-a ales pe Apollo. Și Zefir, orbit de gelozie, într-o zi când Apollo arunca discul, a deviat arma, lovindu-l mortal pe tânăr.

Apollo s-a repezit la el, l-a luat în brațe, a încercat să-i oprească sângele cu ierburi vindecătoare, dar era prea târziu. Hyacinthus murea în brațele lui. Și Apollo, în disperare, a spus: „Tu vei trăi mereu în amintirea mea. În cântecul meu, în inima mea. Și o floare va purta numele tău, pecetluită cu suspinul meu.”

Din sângele tânărului mort, a răsărit o floare. Pe petalele ei, Apollo a scris cu degetul îmbibat în lacrimi „Of of” -  literele acelea. Parcă aud oftatul lui Apollo răsunând peste milenii.

Parfumul zambilei e acest oftat. E durerea transformată în desfătare, e moartea prefăcută în cea mai vie dintre miresme. Îmi îngrop fața în buchet și inspir adânc. Mă amețește. Mă face să vreau să fiu iubită cu atâta patimă încât să meriți o asemenea jale. Mă face să vreau să mor într-un asemenea fel încât din moartea mea să răsară ceva atât de frumos.

Zambilele sunt apa care curge din ochii zeilor. Sunt lacrimile care nu mai contenesc, care au devenit flori. Când le privesc, simt cum mi se umplu ochii de lacrimi. Și nu știu dacă plâng pentru Hyacinthus, pentru Apollo, pentru mine sau pur și simplu pentru că frumusețea doare uneori atât de tare

Irisul - Curcubeul căzut pe pământ”

Dacă zambila e lacrima, irisul e apa liniștită, adâncă, misterioasă. „Iris”. Numele ei vine de la zeița curcubeului, mesagera zeilor, cea care călătorea între cer și pământ pe puntea colorată. Privind un iris, înțeleg de ce. El însuși e o punte între pământesc și divin. Petalele lui superioare se înalță spre cer, cele inferioare cad spre pământ, ca o binecuvântare.

Irișii sunt regii grădinii. Vin în nuanțe de purpură și albastru, cu petale care par aripi de fluturi uriași. Au o eleganță distantă, aproape hieratică. Privindu-i, ai impresia că privești ceva sacru, ceva ce nu ar trebui să fie atins de mâini muritoare.

Ceea ce mă fascinează la iris e barba aceea catifelată din mijlocul petalei inferioare. E un secret bine păstrat, o invitație la atingere. Atingi barba irisului și simți o tresărire, ca și cum floarea ar răspunde. E senzualitatea discretă, dar intensă. E apa adâncă, care pare liniștită la suprafață, dar care ascunde curenți puternici.

În Egiptul antic, irisul era simbolul vieții și al învierii. Era gravat pe frunțile faraonilor și pus în morminte, pentru a-i ajuta pe morți să călătorească în lumea cealaltă. Grecii îl plantau pe mormintele femeilor, pentru ca zeița Iris să le călăuzească sufletele.

Eu am un iris mov închis, aproape negru, în grădina mea. Când îl privesc, mă gândesc la toate femeile care au fost înaintea mea. La bunicile mele, la străbunicele mele, la toate cele care au iubit și au suferit și au murit. Și simt o legătură cu ele, o continuitate. Și ele au privit iriși, și ele au atins barba aceea catifelată, și ele au tresărit.

Irisul mă învață că apa e adâncă. Că ceea ce pare liniștit la suprafață poate fi tulbure în adâncuri. Că misterul e mai atrăgător decât orice dezvăluire. Că uneori e bine să păstrezi ceva doar pentru tine.

Lăcrămioara - Lacrima Maicii Domnului

La sfârșit de aprilie, început de mai, când primăvara e pe sfârșite și vara bate la ușă, apar lăcrămioarele. „Convallaria majalis”. Lăcrămioara, lacrima Maicii Domnului. Se spune că au răsărit din lacrimile Sfintei Fecioare la picioarele crucii, când plângea răstignirea Fiului. Și acum, când le văd clopoțeii albi, atârnați ca niște lacrimi mici pe o tulpină fragilă, înțeleg.

Sunt lacrimi de mamă, lacrimi de durere, dar și de iubire infinită. Sunt atât de mici, atât de neînsemnate, dar când sunt multe, împreună, creează un spectacol de o delicatețe copleșitoare.

Parfumul lăcrămioarelor e dulce, aproape sufocant. Intră în nări și nu mai pleacă. E parfumul amintirilor, al copilăriei, al primelor buchete aduse acasă de 1 Mai. În limbajul florilor, lăcrămioarele înseamnă „întoarcerea fericirii”. Ce promisiune frumoasă! Că durerea trece, că fericirea se întoarce mereu, ca primăvara.

Le culeg un buchet mic, le leg cu o panglică albă și le pun în pahar lângă pat. Toată noaptea visez ploaie și lacrimi și iertare. Mă trezesc dimineața cu obrazul ud. Și nu știu dacă am plâns în vis sau dacă parfumul lăcrămioarelor e atât de puternic încât mi-a stors lacrimi și în realitate.

Lăcrămioara e apa care vindecă. E lacrima care curăță, care spală, care face loc pentru nou. E sfârșitul primăverii, dar și începutul verii. E moartea, dar și învierea.

Din pământ

Pământul e începutul și sfârșitul. Din pământ venim, în pământ ne întoarcem. Pământul e întuneric, e rădăcină, e puterea de a răzbi prin orice obstacol ca să vezi lumina. Florile de pământ sunt cele mai curajoase. Ele răsar primele, când încă e ger, când încă ninge, când nimeni nu le așteaptă.

Ghiocelul - Lacrima Evei

El apare primul. Când încă mai ninge, când pământul e încă înghețat, când toată lumea stă în case și așteaptă, el își ridică fruntea. Ghiocelul. „Galanthus nivalis”. Floarea zăpezii.

Merg prin pădure și-l caut. Știu locurile lui, marginile unde zăpada se topește mai repede, unde soarele privește mai insistent. Și într-o zi îl găsesc. Un fir verde, fragil, spintecând pământul ca o sabie. Și la capătul lui, un boboc alb, plecat, ca o lacrimă.

Legenda spune că atunci când Adam și Eva au fost alungați din Rai și au pășit pentru prima dată pe pământul rece al iernii, Eva a început să plângă. Plângea căldura pierdută, plângea grădinile raiului, plângea blândețea lui Dumnezeu. Și din lacrimile ei, îngerii au făcut să răsară ghiocei, ca să-i aline durerea și să-i promită că iarna nu va ține pentru totdeauna.

Ce poveste tulburătoare! Sânul dezgolit al durerii străbate pământul și naște cea mai pură floare. E ca și cum am spune că din orice lacrimă poate răsări o bucurie, din orice durere o frumusețe.

Eu am stat în fața unui ghiocel și am plâns. Plângeam pentru toate iernile mele, pentru toate durerile mele, pentru toate lacrimile pe care le-am vărsat și care n-au înflorit. Și atunci am înțeles. Ghiocelul nu e doar o floare. E o promisiune. Că orice iarnă trece. Că orice lacrimă, dacă e lăsată să cadă, poate înflori.

L-am cules, l-am lipit de piele, pe încheietura mâinii. Pielea mea s-a umplut de furnicături. Era frigul lui, sau poate răspunsul meu la atâta gingășie. L-am păstrat în palmă până s-a încălzit. Până a devenit al meu.

Brândușa - Vulva pământului

Aproape odată cu ghiocelul, își fac apariția brândușele. Dacă ghiocelul e feciorelnic și trist, brândușa e o nimfă adolescentă, veselă, jucăușă. Vine în cete întregi, acoperă pământul ca un covor, râde în soarele palid de martie. „Crocus”. Numele lor sună grecesc, ca o monedă veche.

Sunt mici, nenumărate, vesele. Vin în nuanțe de lila, galben-pal, alb-crem. Ca o ceată de fetițe îmbrăcate în fuste colorate, care țin în mâini câte o lumânare aprinsă. Pentru că așa arată brândușele: ca niște lumânări mici, cu flacăra stinsă în mugur, dar gata să se aprindă la prima adiere caldă.

În mitologie, ele sunt asociate cu tinerețea și frumusețea efemeră. Se spune că un tânăr pe nume Crocos a îndrăznit să o privească pe nimfa Smilax și, neîmpărtășit, s-a ofilit de dor, transformându-se în această floare. O pildă tristă a dorinței neconsumate. Dar privindu-le acum, pe ele, nu simt tristețe. Simt o veselie aproape nerușinată.

Se cuibăresc una într-alta, își ating petalele, se împletesc. Sunt vulvele pământului, crăpături gingașe prin care natura își arată sexul timid, dar ferm. Mă întind pe pământ lângă ele și le privesc de aproape. Văd cum soarele străbate petalele subțiri și le face aproape transparente. Văd cum staminele galbene ies din mijloc ca niște degete mici, întinse spre cer.

Mi-am vârât degetele printre ele, am simțit pământul cald. E o senzație pe care n-o pot descrie. Ca o mângâiere pe o rană veche, ca o alinare după o durere îndelungată. Brândușele sunt primul râs al primăverii. Și eu râd odată cu ele.

Spânzul - Flacăra din zăpadă

Spânzul e poate cel mai curajos dintre toate. „Eranthis hyemalis”. Aconitul de iarnă. Răsare când încă e zăpadă pe jos, când gerul mai mușcă diminețile, când soarele abia dacă se vede. Și răsare galben. Galben ca aurul, galben ca soarele, galben ca o flacără mică lângă zăpadă.

E ca o gură fierbinte care sărută obrazul rece al iernii. E ca o declarație de dragoste făcută în ciuda tuturor evidențelor. E ca o promisiune călduroasă într-o lume înghețată.

Mă aplec să-l privesc și simt cum genunchii mi se afundă în pământul umed. O umezeală caldă, ca o respirație. L-am atins ușor cu vârful degetului. Petalele lui sunt ceroase, rezistente, parcă blindați pentru această bătălie a începuturilor. Nu sunt fragile ca ale ghiocelului, ci dure, pregătite de luptă.

M-am gândit atunci la toate războaiele pe care le port cu mine însămi. La iernile mele interioare, la momentele când totul părea pierdut, când gerul părea veșnic. Și mi-am promis că, precum spânzul, voi învăța să fiu o flacără chiar și când în jur e încă ger. Că voi înflori galben în zăpadă, că voi fi căldură în frig, că voi fi viață acolo unde toți văd doar moarte.

Anemona - Sângele lui Adonis

Anemona vine puțin mai târziu, când pământul s-a mai încălzit, când zăpada s-a dus cu totul. „Anemone coronaria”. Numele ei vine de la „anemos”, vânt. Grecii antici credeau că florile de anemone se deschid doar când bate vântul, ca și cum ar dansa doar pentru el, s-ar oferi doar lui.

Ce imagine erotică tulburătoare! O floare care se dăruiește vântului, amantului invizibil. Care așteaptă să fie atinsă de ceva ce nu poate vedea, dar pe care îl simte în fiecare fibră. Care se deschide doar pentru o adiere, doar pentru o clipă.

Legenda spune că anemonele au răsărit din lacrimile Afroditei și din sângele lui Adonis. Adonis, tânărul frumos iubit de zeiță, ucis de un mistreț în timpul vânătorii. Afrodita a alergat la el, l-a luat în brațe, dar era prea târziu. Și acolo, unde lacrimile ei au căzut pe pământ și s-au amestecat cu sângele lui, au răsărit anemonele roșii.

Fiecare petală roșie e o picătură de sânge divin, fiecare lacrimă de rouă e o jale de zeiță. Când le privesc, simt cum inima mi se strânge. E atâta frumusețe în durere, atâta viață în moarte. Le-am cules câteva și mi-am pus-o în păr, în piept, între sâni. Pentru o clipă, am fost Adonis și Afrodita în același trup. Am fost iubire și moarte, sânge și lacrimă, vânt și floare.

Narcisa - Iubirea de sine

Narcisa vine când primăvara e deja bine instalată, când soarele nu mai e doar o promisiune, ci o certitudine. „Narcissus”. Numele ei vine de la tânărul care s-a îndrăgostit de propria-i imagine.

Mitul lui Narcis mă bântuie de când l-am auzit prima dată. Tânărul atât de frumos încât a respins iubirea nimfei Echo și a fost pedepsit de zei să se îndrăgostească de propria-i imagine. S-a privit în apa unui lac și n-a mai putut pleca. A murit acolo, privindu-se, și din trupul lui au răsărit narcisele.

Ce poveste tulburătoare despre iubirea de sine! În lumea noastră, iubirea de sine e un păcat. Egoism, narcisism, îngâmfare. Dar oare nu e izvorul oricărei iubiri adevărate? Cum poți iubi pe altul dacă nu știi să te privești pe tine însuți cu aceeași tandrețe? Cum poți dărui ceva ce nu ai?

Eu am stat în fața narciselor ore întregi. M-am privit în ele ca într-o oglindă. Mi-am văzut oboseala din ochi, dar și scânteia. Mi-am văzut ridurile din colțurile gurii, dar și curba buzelor. Mi-am atins obrazul, mi-am urmărit gâtul cu degetul, mi-am mângâiat umerii.

Narcisa m-a învățat că nu e rușine să mă privesc, să mă doresc, să mă iubesc. Ea e prima care îndrăznește să spună: „Uită-te la mine. Sunt frumoasă. Merit.” Și da, merit. Merit să fiu privită, iubită, dorită. Chiar dacă cel care mă privește sunt eu însămi.

Bergenia - Răbdarea întruchipată

Bergenia vine pe nesimțite. Nu se anunță cu parfumuri grele, nu se laudă cu culori strălucitoare. E acolo, modestă, tăcută, de la începutul primăverii până la sfârșit. Frunzele ei sunt mari, cărnoase, verzi tot anul. Au rezistat gerului, au îndurat zăpezile, au așteptat. Și acum, când totul înflorește în jur, ea își deschide în sfârșit buchetele de flori mov-rozalii, ca niște clopoței cărnoși care atârnă grei din mijlocul frunzelor.

E planta care a supraviețuit iernii fără să moară, doar și-a ținut răsuflarea. Și-a strâns seva în frunzele groase, și-a păstrat puterea, și-a ascuns florile în muguri mici, așteptând. Acum, când soarele e destul de cald, când primele flori au trecut, ea își desface florile cu o lentoare aproape trufașă. Parcă ar spune: „Eu nu mă grăbesc. Eu am așteptat tot anul. Pot aștepta și câteva zile în plus."

Ating frunzele de bergenia. Sunt groase, suculente, parcă pline de seva care a stat înghețată luni întregi. Sunt calde la atingere, ca un trup care s-a încălzit după o noapte lungă. Le mângâi și simt sub degete toată puterea aceea acumulată, toată răbdarea aceea transformată în viață.

Bergenia e planta iubirilor răbdătoare, a celor care nu mor, doar așteaptă să vină primăvara ca să înflorească din nou. Mă regăsesc în ea. Și eu am așteptat ierni întregi, păstrându-mi seva, păstrându-mi puterea de a înflori. Și eu am avut momente când totul părea mort, când frigul părea veșnic, dar eu mi-am ținut răsuflarea și am așteptat.

Florile ei sunt mici, dar sunt multe. Atârnă în ciorchini, ca niște clopoței mov, și au o delicatețe pe care n-o bănuiești la o plantă atât de robustă. E ca și cum toată asprimea frunzelor se topește în gingășia florilor. E ca și cum răbdarea își primește în sfârșit răsplata.

Bergenia mă învață că uneori e bine să aștepți. Că nu trebuie să fii prima care înflorește. Că poți să-ți păstrezi puterea, să-ți strângi seva, să-ți ții florile în muguri până când vine momentul potrivit. Și că atunci când acel moment vine, florile tale vor fi poate mai mici, dar vor fi mai multe și vor dura mai mult.

Din aer

Aerul e ultimul element. E cel mai ușor, cel mai fin, cel mai greu de prins. Aerul e parfum și adiere, e plutire și efemeritate. Florile de aer sunt cele care nu par să aparțină pământului. Ele dansează în vânt, se înalță spre cer, parfumează totul în jur și apoi dispar, lăsând în urmă doar o amintire.

Magnolia - Visul împietrit

Magnolia nu e o floare obișnuită. E o apariție, un miracol, o vedenie. Copacul e încă gol, fără frunze, ca un schelet negru împotriva cerului albastru. Și pe ramurile lui goale, ca niște arsuri, au apărut bobocii uriași. I-am privit zile în șir cum cresc, cum se umflă, cum se pregătesc. Și într-o dimineață, s-au deschis.

Magnolia înflorită e cel mai frumos spectacol al primăverii. Petalele sunt groase, ceroase, albe ca marmura sau roz-pal, ca obrajii unei fecioare. Sunt atât de mari, atât de perfecte, atât de ireale, încât ai impresia că nu sunt flori adevărate, ci sculpturi, flori de ceară făcute de un artist desăvârșit.

Magnolia e cea mai veche floare de pe pământ. A existat încă dinaintea albinelor, din vremea dinozaurilor. Era polenizată de gândaci, pentru că albinele nu apăruseră încă. Ce imagine stranie și frumoasă! O floare atât de delicată, atât de perfectă, care a supraviețuit milioane de ani, care a văzut venind și plecând ere întregi, care a fost martora dispariției dinozaurilor și a nașterii omenirii.

Să privesc o magnolia înseamnă să privesc timpul însuși. Înseamnă să simți pentru o clipă că faci parte din ceva mai mare decât tine, dintr-o istorie care a început cu milioane de ani în urmă și va continua milioane de ani după tine.

Stau sub copac și privesc în sus. Petalele albe se desprind pe cerul albastru ca niște porumbei în zbor. Vântul adie ușor și ele tremură, dar nu cad. Magnolia nu-și pierde petalele una câte una, ca celelalte flori. Când o floare de magnolia moare, nu se ofilește încet. Se desprinde dintr-o dată și se prăbușește în iarbă ca o mantie de catifea de pe umerii unei împărătese obosite.

Am cules una de jos. Era încă proaspătă, parcă vie. Am lipit-o de piept, între sâni. Petala rece, ceroasă, pe pielea caldă. Am închis ochii și pentru o clipă am fost zeiță. Am fost veșnicie. Am fost magnolie.

Frezia - Parfumul invizibil

Freziile sunt opusul magnoliei. Nu se văd de departe, nu impresionează prin mărime sau culoare. Sunt mici, fragile, galbene sau albe, cresc în buchete modeste la marginea grădinii. Dar au un parfum... ah, parfumul lor!

Parfumul freziilor e ca o dantelă invizibilă care se întinde peste grădină. Intră în nări fără să ceri voie, se instalează în tine și nu mai pleacă. E proaspăt, dar tulburător. E dulce, dar nu stânjenitor. E parfumul pe care l-ai purta la prima întâlnire, la prima sărutare, la prima noapte de dragoste.

„Freesia”. Numele ei vine de la un medic german, Freese, dar pentru mine e numele unei iubiri de început, al primelor emoții, al primelor promisiuni. Se spune că freziile sunt florile prieteniei și ale încrederii. Poate. Dar eu simt în ele ceva mai mult. E încrederea pe care ți-o oferi când te lași iubită. Când îți deschizi trupul și sufletul fără teamă. Când spui „da" fără să știi ce urmează.

Freziile sunt delicate, dar nu fragile. Tulpinile lor subțiri par că se rup la cea mai mică adiere, dar ele rezistă. Și ele îndrăznesc să parfumeze o grădină întreagă dintr-un buchet mic. Ele sunt cutezanța gingășiei.

Le culeg și le pun în toate camerele. În dormitor, lângă pat. În baie, lângă oglindă. În bucătărie, pe masa unde mănânc. Peste tot. Vreau ca parfumul lor să mă însoțească peste tot, să devină parfumul meu. Vreau ca atunci când cineva intră în casa mea, să simtă frezii și să știe că aici locuiește o femeie care știe să iubească.

Salcâmul galben - Sălbăticia îmblânzită

Salcâmul galben vine la sfârșit de aprilie, început de mai. E mai sălbatic decât cel alb, mai puțin pretențios. Crește pe marginea drumurilor, în câmpii, în locuri părăsite, acolo unde nimeni nu-l plantează și nimeni nu-l îngrijește. Și totuși, când înflorește, totul în jur devine auriu. Ciorchinii lui galbeni atârnă grei, plini de parfum, și toată lumea se oprește să-l privească.

Parfumul salcâmului e parfumul verii care vine, al serilor calde de mai, al primelor nopți când poți dormi cu geamul deschis. E un parfum de miere, de dulce, de săruturi furate la poartă, de iubiri de o vară care vor ține o viață.

Când eram mică, mergeam cu bunica să culegem flori de salcâm pentru ceai și pentru plăcintă. Bunica urca pe o scară veche, iar eu stam jos și prindeam în șorț ciorchinii galbeni pe care ea îi rupea. Aroma aceea dulce, lipicioasă, mi-a rămas în nări toată viața. E aroma copilăriei mele, a verilor la țară, a bunicii mele care nu mai e.

Acum, când trec pe lângă un salcâm înflorit, opresc mașina și cobor. Mă apropii de el, îi cuprind trunchiul cu brațele și inspir adânc. Parfumul mă îmbată. Mă întoarce în copilărie, în brațele bunicii. Pentru o clipă, sunt din nou acolo, cu șorțul plin de flori galbene, așteptând plăcinta caldă.

Salcâmul e timpul care se oprește. E amintirea vie. E aerul care poartă cu el nu doar parfum, ci și amintiri, emoții, oameni care nu mai sunt. E puntea dintre azi și ieri, dintre mine și bunica mea.

Vioreaua - Albastrul cerului căzut pe pământ

La umbra copacilor, acolo unde soarele abia pătrunde, acolo unde pământul e mereu ușor umed, am găsit covorul albastru. Viorelele. „Scilla”. Mici, modeste, dar atât de multe încât pământul pare oglinda cerului. Sunt albastre ca privirea unui copil, ca cerul de martie seara, ca apa lacului când e adâncă.

În mitologia romană, se spune că nimfele le foloseau pentru a-și fermeca iubiții. Le puneau în cununi, le ascundeau în păr, le dădeau celor pe care voiau să-i iubească. Iar în Evul Mediu, viorelele erau considerate protectoare împotriva spiritelor rele. Oamenii le plantau în jurul caselor, le atârnau la uși, le purtau la gât.

Poate de aceea, când stau întinsă printre viorele, mă simt atât de în siguranță. E o liniște albastră care mă învăluie, o pace adâncă, ca și cum toate spiritele rele ar fi ținute la distanță. Nu e patima zambilei, nu e vanitatea narcisei, nu e focul lalelei. E o iubire curată, aproape castă, dar atât de profundă încât mă face să plâng.

Îmi place să le ating cu buzele. Sunt reci, catifelate. Miros a pământ și a ceva îndepărtat, a amintiri din copilărie. Viorelele sunt inocența pe care o regăsesc în mine primăvara. Sunt fetița care am fost, care alerga prin pădure și culegea flori albastre, care credea în zâne și în dragoste veșnică.

Primulele - Primele vestitoare

Primulele vin la început de primăvară, când încă mai ninge uneori, când încă nu știi dacă iarna s-a dus cu adevărat. „Primula”, din latinescul „primus”, primul. Sunt printre primele care înfloresc, curajoase și vesele, colorând grădinile cu galben, roz, roșu, mov.

Sunt mici, dar îndrăznețe. Nu se ascund la umbră, nu așteaptă să vină căldura. Ele răsar acolo unde e soare, acolo unde le vezi, acolo unde pot fi admirate. Sau poate nu vor să fie admirate. Poate vor doar să fie, să existe, să spună: "Uite, primăvara a venit cu adevărat."

În Evul Mediu, primulele erau asociate cu fecioria și cu inocența. Fetele tinere le culegeau și le puneau la icoane, crezând că le vor aduce noroc în dragoste. Iar în unele culturi, se spune că primulele sunt cheile raiului, pe care Sfântul Petru le-a scăpat din greșeală și au căzut pe pământ, transformându-se în flori.

Privindu-le, mă gândesc la toate începuturile. La toate primele dăți. Prima iubire, primul sărut, prima noapte, prima lacrimă, primul râs. Primulele sunt toate acestea. Sunt începutul. Sunt promisiunea. Sunt primăvara însăși.

Când aerul tace și pământul adoarme

Privesc în urmă la aceste luni. La focul lalelei care m-a învățat să mă ofer. La apa zambilei care m-a învățat să plâng. La pământul ghiocelului care m-a învățat să răzbesc. La aerul magnoliei care m-a învățat să visez.

Grădina mea a fost oglinda mea. Fiecare floare mi-a spus ceva despre mine, despre ce pot fi, despre ce am fost, despre ce voi fi. Și acum, la sfârșit de mai, când ultimele petale cad și primele fructe se umflă în copaci, simt o recunoștință adâncă.

Primăvara nu e doar un anotimp. E o stare, e o desfacere continuă. De la primul ghiocel timid, până la ultima petală de magnolia căzută în iarbă, întregul meu corp a vibrat. M-am trezit dimineața și n-am mai avut nevoie de nimic. M-am hrănit cu priveliști.

Am învățat de la lalea că nu e rușine să te oferi. Am învățat de la zambilă că durerea poate fi frumoasă. Am învățat de la ghiocel că și lacrima poate înflori. Am învățat de la magnolie că veșnicia există, măcar pentru o clipă.

Am învățat de la brândușă că veselia e o formă de curaj. Am învățat de la narcisă că iubirea de sine e izvorul oricărei iubiri. Am învățat de la frezii că gingășia poate fi cutezanță. Am învățat de la viorele că inocența nu moare niciodată, doar așteaptă ascunsă la umbră.

Am învățat de la iris că misterul e mai atrăgător decât orice dezvăluire. Am învățat de la anemone că și vântul poate fi iubit. Am învățat de la spânz că poți fi flacără chiar și în ger. Am învățat de la ranunculus că uneori e bine să fii prea mult.

Și am învățat de la bergenia că răbdarea își primește întotdeauna răsplata. Că poți aștepta ierni întregi, păstrându-ți seva, păstrându-ți puterea, și că atunci când vine momentul, florile tale vor fi poate mai mici, dar vor fi mai multe și vor dura mai mult.

Căci, până la urmă, florile sunt doar gândurile pământului. Sunt visele lui de iarnă, făcute trup. Sunt lacrimile lui, sângele lui, râsul lui. Și eu le-am ascultat pe toate. M-am așezat în grădină și le-am ascultat în tăcere. Și ele mi-au spus că singurul păcat este să nu înflorești. Singura rușine e să-ți ții florile în muguri de frică să nu le vezi căzând.

Iar eu, în această primăvară, am înflorit cum n-am mai făcut-o niciodată. M-am desfăcut petală cu petală. M-am oferit vântului, soarelui, ploii. M-am iubit pe mine însămi cu patima cu care n-am iubit pe nimeni. Mi-am privit trupul în oglinda narciselor și l-am găsit frumos. Mi-am plâns durerile în parfumul zambilelor și le-am găsit vindecate.

Și acum, când ultimele petale cad, când grădina începe să se pregătească pentru vara care vine, știu că rădăcinile mele sunt mai puternice. Pentru că am învățat secretul pe care florile îl știu dintotdeauna: primăvara nu vine din cer. Primăvara răsare din noi. Din întunericul din noi. Din pământul din noi. Din semințele pe care le păstrăm în adâncuri, așteptând momentul potrivit să înflorească.

Acesta a fost jurnalul meu. Jurnalul unei primăveri. Jurnalul unei desfaceri. Jurnalul unei femei care a învățat să fie, ca florile, din foc și apă, din pământ și aer. Și care știe acum că, indiferent cât de lungă va fi iarna, primăvara va veni întotdeauna. Și va înflori.

---

Lista florilor de primăvară și poveștile lor

1. „Ghiocelul („Galanthus nivalis”)” - Lacrima Evei, primul vestitor al primăverii. Simbol al speranței și al purității care răzbate prin întuneric.
2. „Brândușa („Crocus”)” - Vulva pământului, râsul primăverii. Asociată cu tinerețea și frumusețea efemeră în mitologia greacă.
3. „Laleaua („Tulipa”)” - Flacăra din harem, simbolul iubirii absolute și al frumuseții trecătoare. Protagonista maniei olandeze din secolul XVII.
4. „Anemona („Anemone coronaria”)” - Sângele lui Adonis, lacrima Afroditei. Floarea care dansează în vânt, născută din durerea zeilor.
5. „Lăcrămioara („Convallaria majalis”)” - Lacrima Maicii Domnului, simbolul întoarcerii fericirii. Parfumul amintirilor și al copilăriei.
6. „Zambila („Hyacinthus”)” - Oftatul lui Apollo, născută din sângele tânărului Hyacinthus. Parfumul durerii transformate în desfătare.
7. „Narcisa („Narcissus”)” - Iubirea de sine întruchipată. Tânărul care s-a privit în apă și a murit de prea multă frumusețe.
8. „Frezia („Freesia”)” - Parfumul încrederii, al primelor iubiri, al gingășiei care îndrăznește.
9. „Primula („Primula”)” - Cheile raiului, prima dintre flori. Simbolul începuturilor și al inocenței.
10. „Panseluța („Viola tricolor”)” - Floarea cu chip de om, folosită în poțiuni de dragoste în Evul Mediu. Focul jucăuș de la sfârșit de primăvară.
11. „Magnolia („Magnolia”)” - Visul împietrit, cea mai veche floare de pe pământ. Veșnicia într-o clipă.
12. „Vioreaua („Scilla”)” - Albastrul cerului căzut pe pământ. Floarea nimfelor, protectoare împotriva spiritelor rele.
13. „Spânzul („Eranthis hyemalis”)” - Flacăra din zăpadă, aconitul de iarnă. Curajul de a înflori în ger.
14. „Salcâmul galben” - Sălbăticia îmblânzită, parfumul copilăriei și al amintirilor.
15. „Bergenia” - Răbdarea întruchipată, puterea de a aștepta și de a înflori atunci când vine momentul.
16. „Irisul („Iris”)” - Curcubeul căzut pe pământ, puntea dintre cer și pământ. Misterul adânc al apei liniștite.
17. „Ranunculus („Ranunculus asiaticus”)” - Focul de artificii, abundența de petale. Bucuria de a fi prea mult, de a te revărsa peste margini.

©Ioan Muntean, 2026

Prologul Viscolului

Viscolul nu veni cu avertisment, ci cu o prefăcătorie. Mai întâi, o tăcere nefirească, ca și cum lumea ar fi întins urechea. Apoi, un șuierat îndepărtat, printre crengi. Și apoi, dintr-o dată, furtună albă. Fulgi mari, pufoși, dansau nebunește în luminile felinarelor, nu cădeau, erau aruncați de la stânga la dreapta, de sus în jos, într-o coreografie haotică. Privind pe fereastră, nu mai vedeam cealaltă parte a străzii, doar un zăduf alb, continuu, o pânză în mișcare.

„S-a dus curentul,” spuse vocea ta din living, calmă, ca și cum ai anunța ceva banal: că s-a terminat laptele.

Întunericul care urmă nu fu întunericul nopții, ci unul gros, compact, care părea să tragă aerul din cameră. Am auzit pașii tăi, siguri, apropiindu-se. O scânteie, un pocnet mic, și flacăra unui chibrit tăie bezna, revelând pentru o secundă conturul feței tale, concentrată. Apoi, mirosul sulfuros, și pe urmă, mângâietorul miros de ceară topită. O, apoi două, apoi trei lumânări luaseră viață pe masa de la mine, aruncând valuri lungi de umbre galbene pe pereți.

„Uite,” ai spus, așezându-te în fața mea, cu un zâmbet care făcea complicit și prăbușirea rețelei electrice, „iarna ne-a deconectat de la rețea.” Ochii tăi prindeau sclipirile flăcărilor. „Ce noroc că mai avem una între noi.”

Râsul care îmi veni atunci nu fu de nervi, ci de eliberare. Era adevărat. În fața acestui asalt alb al naturii, singura rețea care conta era cea dintre noi două, un țesut invizibil, dar mai rezistent decât orice fibră optică. Viscolul, din amenințare, se transformase într-un pretext. Fără ecrane, fără interferențe, fără lumea de dincolo de zăpadă. Doar noi, bula de lumină tremurătoare, și furtuna care cânta înăuntru al nostru colind.

„Atunci, dacă suntem prizonieri,” ai spus, ridicând din sprânceană, „hai să ne jucăm. Până se termină lumea.”

Te-ai ridicat și ai revenit cu cutia veche de table, din lemn, cu piese grele de alamă. O așezarăm pe covor, între noi, lângă șemineu unde buștenii trosneau și scuipau scântei către horn. Ne așezarăm față în față, genunchii noștri atingându-se ușor, un contact electric sub pantaloni groși de lână. Jocul însuși era doar un pretext, o structură, un alfabet pe care îl puteam completa cu tot ce nu spuneam cuvintele.

Îți amintești? Prima aruncare a zarurilor. Sunetul lor sec, clănțănitor în liniștea încăperii. „Șase și unu,” ai anunțat, privindu-mă peste marginea mâinilor împreunate. Mișcările pieselor pe tablă deveniseră o conversație. Fiecare mutare spunea ceva: o înaintare agresivă („sunt sigură pe mine”), o retragere prudentă („mă protejez de tine”), o captură („te-am prins”).

Dar mai mult decât jocul era spațiul dintre mutări. Întinderea mâinii spre piese era o scuză pentru a-ți atinge degetele. Întoarcerea capului să privești focul era o pauză în care te puteam studia, văzând cum lumina joacă pe obraji, cum îți scaldă părul în aur roșiatic. Râsul tău când ai făcut un „dublu-șase”, un sunet cald care se îmbină perfect cu trosnetul lemnului.

„Mereu ai noroc când e întuneric,” am bâiguit, mutând o piesă cu o fățărnicie exagerată.

„Nu e noroc,” ai răspuns, prinzându-mi privirea și ținând-o. O jumătate de secundă mai mult decât era necesar. „E intuiție. Știu ce gândești.”

Și era adevărat. Pe tablă, piesele noastre se încurcau, se atacau, se apărau, ca două gânduri care se lovesc și se mângâie alternativ. Dar în afara jocului, în căldura care creștea între noi, în schimbul acelor priviri prea lungi, se desfășura altă partidă, mult mai veche și mai subtilă. Fiece mutare pe tablă era ca o propoziție în limba noastră secretă. Iar tăcerea dintre ele era plină de tot ce știam deja.

 

Jocul rămase în egalitate, o stare perfectă, nemulțumitoare și satisfăcătoare în același timp. Punând zarurile deoparte, te-ai aplecat înapoi pe brațe, privind tavanul unde dansau cercurile de lumină. „Facem o pauză,” ai spus. „Să bem ceva cald.”

În bucătărie, la lumina unei lumânări, ai pregătit vinul fiert. Tăiai felii subțiri de portocală, aruncai câte un cuișoare, o bucată de scorțișoară. Urmăream mișcările tale precise, ritmice, ca pe o rugăciune domestică. Când ai turnat lichidul roșu-închis în cești de ceramică groasă, aburul care se ridică mirosea a iarnă și a sărbătoare.

Ne întoarserăm lângă foc. Nu la locurile noastre de joc, ci pe canapea, unul lângă altul. Contactul de la umăr la șold era acum continuu, solid, o coloană de căldură. Sorbeam în tăcere, privind flăcările care își schimbau nuanțele de la galben la portocaliu la albastru la baza unui buștean.

„Îți amintești prima noastră iarnă împreună?” ai întrebat, fără să te uiți la mine, cu vocea joasă, absorbită de foc. „Înghețaseră țevile la mine în apartament. Stăteam înfofoliți în același pled, uitându-ne la filme proaste până trecea.”

„Și tu spuneai că ești un om practic,” am râs eu, „și că orice criză se rezolvă cu ceai și cu proximitate fizică.”

„Și aveam dreptate,” ai spus, întorcându-te în final spre mine. Fața ta era atât de aproape în semi-întuneric, contururile ei învăluite de umbre moi. „Uite. Altă criză. Rezolvată la fel.”

Tăcerea care urmă nu era incomodă. Era plină. Era plină de sute de amintiri similare, de mici salvări cotidiene, de momente în care lumea exterioară părea să se destrame, iar noi, prin simpla noastră alăturare, o țineam laolaltă. În lumina aceasta, parcă toate poveștile noastre erau doar variante ale aceleiași propoziții: Erai acolo. Și ești.

Și atunci, fără să vreau, versul din poezia pe care o țineam atât de ascunsă în minte îmi veni pe buze, nu ca o citare, ci ca o concluzie firească: „Este o poemă-ntreagă să poți zice: «Am iubit»”.

Nu o rostii cu glas tare. Dar văd, din modul în care privirea ta se adânci, că ai citit-o pe buzele mele, sau poate că ai gândit-o în același moment. Ai zâmbit, un zâmbet mic, privat, care nu era pentru lume, ci doar pentru mine. Pentru noi. Și în acel zâmbet era recunoașterea întregii poeme.

 

Jocul rămase abandonat pe covor, piesele îngrămădite într-un armistițiu permanent. Vinul fiert ne încălzise până în măduva oaselor. Viscolul, în afară, își petrecea furia pe un univers alb și gol, urlând în horn cu o voce îndepărtată, de ficțiune.

Nu știu care dintre noi a făcut prima mișcare. Cred că a fost simultan. Capul tău a căzut ușor pe umărul meu. Mâna mea s-a ridicat să-ți mângâie părul, apoi obrazul. Pielea ta era caldă, ca o pâine proaspătă. Te-ai întors puțin, și atunci privirile noastre s-au întâlnit din nou, dar de data asta nu mai era niciun joc, nici o aluzie. Era o cerere și o ofertă clare.

Am sărutat-o. Nu era un sărut pasional, disperat, ca în alte vremuri. Era un sărut lent, adânc, de confirmare. Un sărut care nu căuta să ia ceva, ci să constate ce era deja acolo. Un sărut care spunea: „Da. Încă. Mereu.”

Te-am tras mai aproape, și tu te-ai lăsat cu totul, căzând în brațele mele cu un oftat care părea să scoată o tensiune veche de secole. Îmbrățișarea noastră, acolo pe canapeaua veche, în bula de lumină a lumânărilor și a focului, a devenit un singur organism care respira. Inimile noastre băteau ritmuri apropiate, amestecându-se cu pocnetele lemnului.

O lumânare, arsă până la capăt, scârțâi și se stinse cu un firicel de fum care se încolăci în sus. Niciunul dintre noi nu s-a mișcat să aprindă alta. Întunericul deveni mai dens, dar noi îl stăpâneam. Îl cunoșteam. Era întunericul nostru.

Și așa am rămas. Nu știu cât timp. Până când viscolul își potoli mânia și se transformă într-o ninsori liniștită. Până când focul se micșoră la niște tăciuni roșii care pulsau în întuneric ca o inimă gigantică. Trupurile noastre, obosite de atâta prezență, de atâta sinceritate, se relaxară într-o toropeală fericită.

Înainte de a adormi, cu capul încremenit în scobitura gâtului tău, amuzându-mă de mirosul amestecat de vin, scorțișoară și piele, am mai gândit o dată, de data asta pentru mine: „Frații mei de suferință.” Dar nu mai era suferință. Era doar o înțelegere atât de profundă, încât putea fi confundată cu ea. Și știam că, orice ar fi adus mâine, orice vânt iernii ar fi bătut în geamuri, noi am găsit o formulă mai puternică: simpla, necontestată, caldă prezență a celuilalt.

---

©Ioan Muntean, 2026

popping şi locking (cybersonet DLXVIII)

 

trupul se frânge în vibrații rapide

ca un circuit care pulsează-n lumină

iar umbra mea se sparge în forme fluide

fiecare pas devine structură divină

 

brațul îngheață-n aer apoi explodează

mușchiul lovește ritmul exact sincron

iar podeaua ca un senzor ce oftează

preia energia și-o trimite-n neuron

 

fiecare lock e oprire și izbucnire

fiecare pop e scurtă revoluție

iar dansul meu devine adâncire

a viitorului în carne și tentaţie

 

popping și locking nu se opresc

sunt scântei ce aprind orașul şi unesc

 

--- Popping și Locking, în cheie futuristă, accentuează mecanicitatea, tehnica și energia urbană. Dansul devine expresie a mișcării precise, ritmului digital și vitezei, corpul fiind perceput ca un instrument de performanță și manifest futurist. Accent pe fragmentare, impuls, control și energie vizuală.

©Ioan Muntean, 2026

A fost odată ca niciodată, de când se scria albina pe petale și se legăna vântul în leagăn de floare, de când își făceau urșii veacul în coajă de alun și se temeau de țânțari ca de lei, de când se potcovea purecele cu șaptezeci și șapte de oca de fier și zbura în slava cerului să ne-aducă povești... cam pe atunci, și chiar mai demult, a fost odată un băiat.

Băiatul care râdea iernii în față

Într-un sat pitit la poalele munților, acolo unde casele parcă se strânseseră una într-alta să se ferească de crivăț, trăia o familie de oameni buni și harnici. Moș Martin și babuca Maria avea numai un copil, un băiat sprințar și voinic, pe care-l botezaseră Ghiță, după bunicul său.

Ghiță era copilul care râdea iernii în față. Pe când toți ceilalți copii stăteau în case, cu nasurile lipite de geamuri și cu ochii după soarele care nu mai venea, Ghiță își lua sania și se ducea la deal să se dea cu capul în jos prin troienele cele mari cât casa. Când mă-sa îl certa că vine ud până la piele, el râdea și zicea:

— Lasă, mamă, că îi primăvară-n curând și mă usuc eu la soare!

Iar moș Martin îl bătea pe umăr și zicea mândru:

— Băiatul ăsta are foc în el. Nici gerul nu-l poate îngheța, nici zăpada nu-l poate acoperi. Așa eram și eu la vârsta lui.

Ghiță cunoștea toate potecile pădurii ca pe propria palmă. Știa care copac are scorbura cea mai bună de ascunzătoare, știa pe unde trec căprioarele la adăpat și știa unde creșteau cele mai frumoase flori primăvara. Pentru el, pădurea era a doua casă. Mai mare dragul s-o cutreiere.

— Ghiță, să nu te abați din drum! — îi spunea mama când pornea la săniuș. — Pădurea e frumoasă, dar iarna e vicleană. Vine ceața repede, vine noaptea și mai repede, și atunci pe cine găsești să te călăuzească?

— N-avea grijă, mamă! — răspundea băiatul sărind în sanie. — Cunosc eu drumul cu ochii închiși!

Și pornea voios la deal, lăsând în urmă troiene scuturate și râsete care se pierdeau în vânt.

Dimineața senină și furtuna năprasnică

Într-o dimineață de sfârșit de februarie, când soarele se juca de-a v-ați ascunselea printre nori, Ghiță s-a trezit mai devreme ca de obicei. Ceva în aer mirosea a primăvară, deși afară încă era zăpadă până la brâu.

— Mamă, mă duc la pădure! — strigă el înfulecând o mămăligă caldă.

— Iar? Nu ți-ai găsit astâmpăr? Doar ieri ai fost!

— Azi e altceva, mamă. Parcă simt că o să se întâmple ceva frumos. Poate dau de urma primăverii!

Babuca Maria oftă și-i mai puse o bucată de slănină în traistă:

— Du-te, măi băiete, dar fii cu băgare de seamă. Uite, soarele dimineața e frumos, dar am auzit în noaptea asta cum urlă lupii în munți. Semn rău.

— Lasă, mamă, că eu mă-nțeleg cu lupii. Le tot duc oase de la mielul lui tata!

Și Ghiță porni voios, fluierând a drum. Ieșise la uliță și toți sătenii îi zâmbeau:

— Să trăiești, Ghiță al primăverii! Ne aduci și nouă un colț de soare?

— Aduc, aduc! — răspundea el râzând.

Pădurea îl primi cu brațele deschise. Copacii stătea mândri în hainele lor de gheață, iar razele soarelui se jucau printre crengi, făcând diamante din fiecare promoroacă. Ghiță își lăsă sania la margine și porni pe jos, în inima pădurii, acolo unde știa el un izvor care nu îngheța niciodată.

Când ajunse la izvor, rămase cu gura căscată: apa curgea și mai vioaie ca de obicei, iar pe margini, printre pietre, câteva fire verzi îndrăzneau să iasă.

— O, ce vedeți ochii mei! — zise Ghiță bucuros. — Iarbă! E semn că vine primăvara!

Se aplecă să atingă firul verde, când deodată simți ceva rece în ceafă. O adiere de vânt, rece ca ascuțișul unui cuțit. Își ridică privirea spre cer și văzu cum norii negri, pe care nu-i observase până atunci, se strânseseră ca o cergă deasupra pădurii.

— Hm, nu-mi place la ce mă uit... — murmură el.

Și n-apucă bine să termine vorba, că și începu să ningă. Dar nu ningea ca de poveste, cu fulgi mari și line, ci ningea năpraznic, de nu vedeai la un pas. Vântul se porni cu atâta furie, de părea că toți dracii s-au dezlănțuit în pădurea aia bătrână.

Ghiță încercă să se întoarcă, dar poteca se ștersese. Orice urmă de drum dispăruse sub omătul care se așternea peste tot în câteva clipe.

— Stai liniștit, Ghiță, stai liniștit — își zise el în gând. — Cunosc eu pădurea asta ca-n palmă.

Și porni într-o direcție despre care credea că duce spre sat.

Rătăcirea prin vârtejul alb

O oră întreagă merse Ghiță prin viforniță. Două ore. Trei. Pădurea părea că se întinde la nesfârșit, ca un labirint fermecat din care nu mai poți ieși. Copacii pe care îi știa atât de bine acum arătau toți la fel, îmbrăcați în mantii groase de omăt, păzind taine pe care nici el nu le cunoscuse.

Băiatul încerca să țină drumul drept, dar vântul îl lovea din toate părțile, îl întorcea pe dos, îl împingea înapoi. Zăpada intra pe sub haine, îi înghețau obrajii și mâinile. Degeaba mai avea traista cu merinde, că nu mai simțea foamea. O singură senzație îl cuprinsese încet-încet: o frig ce pătrundea până la oase, până în măduvă.

În cele din urmă, obosit și deznădăjduit, se opri lângă un copac bătrân, un stejar uriaș pe care-l cunoștea bine. Era copacul sub care poposea vara să mănânce cireșe. Acum era acoperit de gheață, dar parcă îl privea blând.

— Stejare, stejare, — zise Ghiță cu glasul tremurat —, ajută-mă să ies din pădurea asta, că mama m-așteaptă acasă și-o să plângă de dorul meu.

Stejarul nu răspunse, desigur, căci copacii nu vorbesc decât în povești. Dar Ghiță simți că-l cuprinde o moleșeală. O stare de somn adânc și cald, care nu se potrivea deloc cu gerul de afară. Picioarele i se îngreunară, genunchii i se îndoiră.

— Nu pot să dorm... — își spuse el. — Dacă adorm, pier. Așa zicea tata: cine adoarme în omăt, nu se mai trezește.

Dar trupul nu-l mai asculta. Frigul acela cumplit îi amorțise toate mădularele, iar acum simțea o pace ciudată, de parcă toate grijile se topiseră în zăpadă.

Ghiță se lăsă încet în genunchi, apoi se întinse lângă rădăcinile stejarului. Își strânse mâinile la piept și privi în sus, la fulgii care cădeau încontinuu, acoperindu-l încet-încet.

— Mamă... — șopti el. — Vine primăvara...

Și închise ochii.

Zăpada continuă să cadă. Acoperi trupul băiatului, îl îmbrăcă într-un giulgiu alb, moale și cald. Îl acoperi ca pe o comoară prețioasă, pe care pădurea o păzea cu strășnicie.

Căutarea

La sat, către seară, babuca Maria începuse să-și facă griji. Ghiță nu mai venise acasă. Uitându-se pe fereastră și văzând vifornița, o apucă inima cât un purice.

— Martine! — strigă ea. — Martine, trezește-te! Ghiță nu mai vine acasă!

Moș Martin sări din pat și-și puse cojocul în grabă.

— Poate s-a adăpostit pe undeva pe la vecini. Poate a prins furtuna la coșarul oilor.

Dar inima lui de tată știa că nu-i așa. Ieși în viforniță, urlând după Ghiță, bătând toate casele, toate șurile, toate colibele. Vecinii, auzind, s-au strâns cu toții: flăcăi voinici, moșnegi cu inima bună, chiar și femei curajoase. Au luat felinare și au pornit cu toții în pădure.

— Ghițăăăă! Ghițăăă! — răsuna pădurea de glasurile lor.

Dar vântul le răpea vorba din gură și o ducea în alte zări. Au colindat toată pădurea în noaptea aceea, până ce puterile i-au lăsat. Au căutat și a doua zi, și a treia. Zadarnic. Zăpada intrase în drepturile ei și nu mai voia să dea drumul prazii.

După o săptămână, babuca Maria a căzut la pat de durere. Moș Martin își pierduse graiul. Seara, când vântul urla prin horn, amândoi tresăreau și șopteau în același timp: „Ghiță...”

Minunea din inima pădurii

A trecut iarna cea grea. Martie bătu la ușă, mai întâi sfios, apoi tot mai curajos. Zăpezile începură să se topească, pâraiele să curgă șuvoaie, iar soarele, mai darnic ca niciodată, începu să încălzească pământul.

Într-o dimineață, un cioban care își căuta o oaie rătăcită ajunse în inima pădurii, acolo unde stejarul cel bătrân își întindea ramurile ca niște brațe ocrotitoare.

Lângă rădăcinile lui, zăpada se topise de tot. Și în locul acela, în locul unde omătul fusese mai gros, se întinsese acum o covor de flori albe, mici și gingașe, cum nu mai văzuse ciobanul niciodată. Păreau niște picături de lapte căzute din cer, niște steluțe coborâte să sărute pământul.

Ciobanul îngenunche și privi mirat.

— Doamne, ce frumusețe! Parcă-s suflete de copii nevinovați...

Și atunci, o adiere caldă de vânt trecu prin poiană, iar florile își clătinară căpșoarele, de parcă-i făceau cu mâna. Ciobanul simți un fior și înțelese că locul acela era sfânt.

Coborî repede în sat și spuse tuturor ce văzuse. Babuca Maria și moș Martin, cu inima cât un purice, alergară în pădure. Când ajunseră la stejarul cel bătrân, baba căzu în genunchi:

— Ghiță... Ghiță al mamii...

Căci inima de mamă simte ceea ce ochii nu pot vedea. Înțelese ea, înțelese și moș Martin că acolo, sub florile acelea albe, odihnea sufletul băiatului lor. Dar florile nu erau triste. Ele râdeau în soare, ridicându-și căpșoarele spre cer, de parcă spuneau: „Nu plângeți! Sunt aici, sunt bine, și voi veghea de-acum înainte.”

Blestemul și binecuvântarea

Legenda spune că Dumnezeu, văzând jertfa băiatului care a îndrăznit să caute primăvara în mijlocul iernii, s-a înduplecat și i-a dat o putere mare.

— Ghiță, dragul meu, — i-ar fi spus El într-un vis bătrânei —, tu ai îndrăgit primăvara mai mult decât oricine. De-acum vei fi vestitorul ei. În fiecare an, când iarna se va lupta cu soarele, tu vei fi primul care vei ieși din pământ. Vei sfida zăpada și gerul, vei spune lumii că vremea cea urâtă e pe sfârșite. Și toți oamenii, văzându-te, se vor bucura că vine vremea caldă.

Florile acelea albe, care răsăriseră lângă stejar, s-au răspândit în toată lumea. Oamenii le-au numit ghiocei, în amintirea băiatului care a îndrăznit să sfințească iarna cu moartea lui și primăvara cu învierea lui.

Și mai spune legenda că, în nopțile cu lună plină de la sfârșitul lui februarie, dacă asculți atent în inima pădurii, poți auzi glasul lui Ghiță cântând printre flori. Iar cei cu sufletul curat pot vedea, pentru o clipă, chipul unui băiat zâmbind printre petalele albe.

Ce ne învață ghiocelul

De atunci și până astăzi, ghioceii sunt cei dintâi vestitori ai primăverii. Ei își fac curaj să iasă prin omăt, să lupte cu gerul și cu vântul, să aducă vestea cea bună: viața învinge moartea, lumina învinge întunericul, căldura învinge frigul.

În fiecare an, când vezi un ghiocel, adu-ți aminte de Ghiță, băiatul care n-a încetat să creadă în primăvară. Și, dacă vei privi atent, vei vedea că florile acelea nu sunt doar albe: ele au în mijloc o pată verde, semn că din inima băiatului a rămas pentru totdeauna iubirea lui pentru pădure. Iar petalele lor sunt mereu aplecate ușor în jos, de parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitați, copii, cât de fragilă e viața și cât de prețios e fiecare colț de soare.”

Întoarcerea acasă

Se spune că în satul acela, la marginea pădurii, oamenii au învățat să prețuiască ghioceii mai mult decât orice altă floare. În fiecare primăvară, în duminica Floriilor, copiii satului urcă la stejarul cel bătrân, cântă și împodobesc locul cu flori. Și, an de an, ghioceii răsar mai mulți și mai frumoși, ca o binecuvântare.

Iar bătrânele din sat spun că, în zorii zilei de 1 Martie, dacă atingi un ghiocel cu mâna dreaptă și-ți pui o dorință, aceea ți se va împlini. Pentru că Ghiță, băiatul care veghează primăvara, ascultă rugămințile celor mici și le îndeplinește pe cele bune.

 

Și-am încălecat pe-un ghiocel și v-am spus povestea cu el.

Iar cine-a ascultat-o cu drag,

Primăvara-n suflet să-i stea ca un fagure de ceară,

Și-n locul inimii să-i crească o floare rară!

Că cine poveștile ascultă

De suflet are parte multă!

©Ioan Muntean, 2026

brânduşe (cybersonet DLXVII)

 

pe palme simt un frig ce se dezleagă

iar iarba udă-mi suie-n glezne fum

din lut se-ntinde-un miros crud de drum

și vântul mă atinge parcă-ntreagă

 

în pajiști moi cu violet de scrum

lumina cade scurt apoi se-reneagă

iar ziua-n piele bate se încheagă

mă trece un fior: abur și scrum

 

brândușe mici pulsații de-nceput

îmi scuturați în sânge aer rece;

tăceri se-aprind sub pașii mei ușori

 

nu spun nimic e suficient să fi priceput

în clipa care vine și se trece

când primăvara ne-atinge printre nori

 

--- Abordarea impresionistă senzorială pune accent pe percepțiile imediate ale corpului: frigul pe piele, mirosul de pământ umed, aburul dimineții, vibrația luminii. Brândușele nu sunt simbolizate rigid, ci funcționează ca declanșatori ai senzației de început, ai trecerii subtile dintre iarnă și primăvară, fără concluzii morale sau declarații directe.

rimă abba baab cde cde

* - Un florarium este o grădină miniaturală, de obicei închisă în recipiente de sticlă sau plastic (borcane, boluri), concepută pentru a crea un microclimat stabil pentru plante mici. Aceste aranjamente decorative sunt ideale pentru a aduce natura în interior, necesitând întreținere redusă și oferind un aspect estetic modern. Pot include plante vii sau mușchi conservați, fiind adesea folosite ca decorațiuni.

©Ioan Muntean, 2026

 

Sfârşit de Februarie

 

Există o clipă, în fiecare an, când iarna încetează să mai fie castă. Se întâmplă pe nesimțite, într-o după-amiază când soarele, deși palid, are o altfel de privire. O privire care mă caută pe sub haine, care se agață de ceafa mea dezgolită. Pământul, sub tălpile mele goale pe iarba udă, nu mai geme înăbușit sub platoșa de gheață. El tremură ușor, ca o iubită care știe că amantul ei e pe cale să sosească.

Eu sunt martora acestei așteptări. Mă așez în grădină, pe o piatră rece, și îmi lipesc palmele de pământ. Vreau să simt pulsul. Și îl simt. O bătaie slabă, adâncă, neregulată. Rădăcinile se întind în întuneric, ca niște degete care caută frenetic o mână de strâns. Este cea mai intimă dintre pregătiri. Este dansul subteran al germinației, o coregrafie mută pe care doar pământul și semințele lui o știu.

În aceste zile de sfârșit de februarie, când calendarul minte că e primăvară dar vântul mai mușcă, eu îmi încep jurnalul. Un jurnal al desfacerii mele, odată cu desfacerea pământului. Fiecare floare care va răsări va fi o filă nouă, o confesiune, o mângâiere sau o rană. Voi scrie cu sevă, nu cu cerneală.

---

Jurnalul rădăcinilor nerăbdătoare

25 Februarie

L-am găsit azi. Era acolo, la marginea pădurii bătrâne, sub un tufiș de mure uscate. „Spânzul”. „Eranthis hyemalis”. Aconitul de iarnă. Ce nume războinice pentru o creatură atât de fragilă! Și totuși, el răsare primul, ca o flacără galbenă chiar lângă zăpada care încă nu s-a topit. E ca o gură fierbinte care sărută obrazul rece al iernii. M-am aplecat să-l privesc și am simțit cum genunchii mi se afundă în pământul umed. O umezeală caldă, ca o respirație. L-am atins ușor cu vârful degetului. Petalele lui sunt ceroase, rezistente, parcă blindați pentru această bătălie a începuturilor.

M-am gândit atunci la toate războaiele pe care le port cu mine însămi. La iernile mele interioare. Și mi-am promis că, precum spânzul, voi învăța să fiu o flacără chiar și când în jur e încă ger.

27 Februarie

Azi noapte a nins. Ușor, ca o pudră, o minciună de zăpadă. M-am trezit devreme și m-am repezit la fereastră, temându-mă că florile mele timide au pierit. Și atunci l-am văzut. „Ghiocelul”. *Galanthus nivalis*. Lacrima Evei, floarea zăpezii.

Erau trei fire, ieșite parcă din senin, spintecând pânza albă subțire. Gâturile lor plecate, ca niște capete de îngeri căzuți pe gânduri. Legenda spune că atunci când Adam și Eva au fost alungați din Rai și au pășit pentru prima dată pe pământul rece al iernii, Eva a început să plângă. Din lacrimile ei, îngerii au făcut să răsară ghiocei, ca să-i aline durerea . Ce poveste tulburătoare! Sânul dezgolit al durerii străbate pământul și naște cea mai pură floare.

Eu i-am privit și am simțit cum mă doare în piept. Și nu era frig. Era recunoașterea faptului că și durerea poate fi frumoasă, că și lacrima poate înflori. Ghioceii nu sunt doar vestitori, sunt vindecători. Sunt iertarea pe care ți-o acorzi după ce ai plâns. I-am cules trei fire, le-am lipit de piele, pe încheietura mâinii. Pielea mea s-a umplut de furnicături. Era frigul lor, sau poate răspunsul meu la atâta gingășie.

1 Martie

A venit Martie, luna bărbată, luna războinică. Și parcă și florile au simțit. Azi am dat peste un covor întreg de „brândușe”. Mici, nenumărate, vesele. Sunt ca o ceată de fetițe îmbrăcate în fuste colorate: lila, galben-pal, alb-crem. *Crocus*. Numele lor sună grecesc, ca o monedă veche. Și într-adevăr, în mitologie, ele sunt asociate cu tinerețea și frumusețea efemeră. Se spune că un tânăr pe nume Crocos a îndrăznit să o privească pe nimfa Smilax și, neîmpărtășit, s-a ofilit de dor, transformându-se în această floare . O pildă tristă a dorinței neconsumate.

Dar privindu-le acum, pe ele, nu simt tristețe. Simt o veselie aproape nerușinată. Se cuibăresc una într-alta, își ating petalele, se împletesc. Sunt vulvele pământului, crăpături gingașe prin care natura își arată sexul timid, dar ferm. Mi-am vârât degetele printre ele, am simțit pământul cald. E ca o mângâiere pe o rană veche. Brândușele sunt primul râs al primăverii.

3 Martie

Azi noapte am visat vânt. Un vânt cald, care mă dezbrăca ușor, cu o răbdare infinită. Când m-am trezit, mi-am amintit de „anemone”. „Anemone coronaria”. Numele lor vine de la „anemos”, vânt. Grecii antici credeau că florile de anemone se deschid doar când bate vântul, ca și cum ar dansa doar pentru el, s-ar oferi doar lui . Ce imagine erotică tulburătoare! O floare care se dăruiește vântului, amantului invizibil.

Am ieșit în grădină și ele erau acolo, roșii-sângerii, mov-închis, unele aproape negre. Legenda spune că au răsărit din lacrimile Afroditei, care plângea moartea frumosului Adonis, și din sângele lui vărsat pe pământ . Fiecare petală roșie e o picătură de sânge divin, fiecare lacrimă de rouă e o jale de zeiță. Când le privesc, simt cum inima mi se strânge. E atâta frumusețe în durere, atâta viață în moarte. Le-am cules câteva și mi-am pus-o în păr, în piept, între sâni. Pentru o clipă, am fost Adonis și Afrodita în același trup.

8 Martie

Parfumul m-a trezit înaintea luminii. Un parfum greu, aproape sufocant, care intra pe fereastra întredeschisă și se lipea de perdele, de cearșafuri, de pielea mea. Am știut imediat. „Zambilele” au înflorit.

*Hyacinthus*. Ce nume frumos pentru o tragedie. Tânărul Hyacinthus era iubit de doi zei: Apollo, zeul soarelui, și Zefir, zeul vântului de vest. Dar Hyacinthus l-a ales pe Apollo. Și Zefir, orbit de gelozie, într-o zi când Apollo arunca discul, a deviat arma, lovindu-l mortal pe Hyacinthus. Din sângele tânărului mort, Apollo n-a lăsat să se nască o floare obișnuită. A scris pe petalele ei, cu degetul îmbibat în lacrimi, „AI AI”, suspinul de durere al zeului . Privind o zambilă mov-închis, aproape neagră, parcă văd literele acelea. Parcă aud oftatul lui Apollo.

Parfumul lor e acest oftat. E durerea transformată în desfătare, e moartea prefăcută în cea mai vie dintre miresme. Îmi îngrop fața în buchet și inspir adânc. Mă amețește. Mă face să vreau să fiu iubită cu atâta patimă încât să meriți o asemenea jale. Zambilele sunt iubirea care ucide și care, din moarte, renasc. Sunt stăpânele mele în această săptămână.

12 Martie

Azi a fost ziua narciselor. Am mers special în livadă, acolo unde cresc sălbatice, nu în grădini îngrijite. *Narcissus poeticus*. Narcisa poetului. Cea adevărată. Albă, cu coronița galbenă, roșie la margini. Ca o cupă de aur înconjurată de petale de nea.

Mitul lui Narcis mă bântuie. Tânărul atât de frumos încât a respins iubirea nimfei Echo și a fost pedepsit de zei să se îndrăgostească de propria-i imagine. S-a privit în apa unui lac și n-a mai putut pleca. A murit acolo, privindu-se, și din trupul lui au răsărit narcisele . Ce poveste tulburătoare despre iubirea de sine! În lumea noastră, iubirea de sine e un păcat. Dar oare nu e izvorul oricărei iubiri adevărate? Cum poți iubi pe altul dacă nu știi să te privești pe tine însuți cu aceeași tandrețe?

Eu am stat în fața narciselor ore întregi. M-am privit în ele ca într-o oglindă. Mi-am văzut oboseala din ochi, dar și scânteia. Mi-am atins obrazul, mi-am urmărit curba gâtului cu degetul. Narcisa m-a învățat că nu e rușine să mă privesc, să mă doresc, să mă iubesc. Ea e prima care îndrăznește să spună: „Uită-te la mine. Sunt frumoasă. Merit.” Și da, merit.

15 Martie

La umbra copacilor, acolo unde soarele abia pătrunde, am găsit covorul albastru. „Viorelele”. *Scilla*. Mici, modeste, dar atât de multe încât pământul pare oglinda cerului. Sunt albastre ca privirea unui copil, ca cerul de martie seara.

În mitologia romană, se spune că nimfele le foloseau pentru a-și fermeca iubiții, iar în Evul Mediu, viorelele erau considerate protectoare împotriva spiritelor rele . Poate de aceea, când stau întinsă printre ele, mă simt atât de în siguranță. E o liniște albastră care mă învăluie, o pace adâncă. Nu e patima zambilei, nu e vanitatea narcisei. E o iubire curată, aproape castă, dar atât de profundă încât mă face să plâng.

Îmi place să le ating cu buzele. Sunt reci, catifelate. Miros a pământ și a ceva îndepărtat, a amintiri din copilărie. Viorelele sunt inocența pe care o regăsesc în mine primăvara.

20 Martie

„Bergenia”. O plantă modestă, pe care multă lume o ignoră. Frunzele ei sunt mari, cărnoase, verzi tot anul. Iar primăvara, dintre ele, răsar niște buchete de flori mov-rozalii, ca niște clopoței cărnoși. E planta care a supraviețuit iernii fără să moară, doar și-a păstrat răsuflarea. Acum, își desface florile cu o lentoare aproape trufașă.

Ating frunzele de bergenia. Sunt groase, suculente, parcă pline de seva care aștepta. E planta iubirilor răbdătoare, a celor care nu mor, doar așteaptă să vină primăvara ca să înflorească din nou. Mă regăsesc în ea. Și eu am așteptat ierni întregi, păstrându-mi seva, păstrându-mi puterea de a înflori.

---

2 Aprilie

Azi a sosit ziua pe care o așteptam cu teamă și cu dor. „Lalelele” s-au deschis. Totul s-a schimbat. Grădina nu mai e un loc de taină și șoapte, e un bazar, un carnaval, o sărbătoare a simțurilor. „Tulipa”. Numele vine de la tulbant, turban, pentru că florile lor le amintesc turcilor de aceste acoperăminte ale capului.

Laleaua e haremul primăverii. Vine din stepă, din grădinile sultanilor, unde era mai prețuită decât aurul. Mania lalelelor din Olanda secolului XVII spune totul: un singur bulb de lalea prețuia cât o casă pe canal . Pentru o floare! Pentru o clipă de frumusețe efemeră, oamenii erau gata să dea totul. Ce este asta dacă nu dorință pură, irațională, erotică? Să posezi o lalea însemna să posezi o bucată de rai.

Privesc lalelele roșii. Sunt atât de deschise, atât de oferite! Staminele negre, pline de polen, sunt ofranda pe care o întind soarelui. Ating o petală. E mai fină decât pielea unui copil, dar arde. E ca o flacără care nu dogorește, dar care te cheamă să te apropii. Mă apropii atât de mult încât aproape o sărut. Mirosul lor e dulceag, amețitor. Laleaua e femeia care știe că e frumoasă și se oferă fără rușine. E învățătoarea mea de aprilie.

5 Aprilie

„Irișii”. Regii grădinii. Vin în nuanțe de purpură și albastru, cu petale care par aripi de fluturi uriași. Numele lor vine de la Iris, zeița curcubeului, mesagera zeilor, cea care călătorea între cer și pământ pe puntea colorată . Privind un iris, înțeleg de ce. El însuși e o punte între pământesc și divin. Petalele lui superioare se înalță spre cer, cele inferioare cad spre pământ, ca o binecuvântare.

Ceea ce mă fascinează la iris e barba aceea catifelată din mijlocul petalei inferioare. E o invitație la atingere, un secret bine păstrat. Atingi barba irisului și simți o tresărire, ca și cum floarea ar răspunde. E senzualitatea discretă, dar intensă. Irișii sunt regii care se dezgolesc doar pentru cei care știu să privească. Ei mi-au amintit că și cea mai distantă frumusețe are colțurile ei intime, unde se lasă atinsă.

8 Aprilie

Parfumul „freziilor” e ca o dantelă invizibilă care se întinde peste grădină. „Freesia”. Atât de delicate, atât de galbene, atât de parfumate. Sunt florile pe care le asociez cu iubirile de început, cu primele săruturi furate. Parfumul lor e proaspăt, dar tulburător. E o promisiune.

Se spune că freziile sunt florile prieteniei și ale încrederii . Poate. Dar eu simt în ele ceva mai mult. E încrederea pe care ți-o oferi când te lași iubită. Când îți deschizi trupul și sufletul fără teamă. Freziile sunt delicate, dar nu fragile. Ele îndrăznesc să parfumeze o grădină întreagă dintr-un buchet mic. Ele sunt cutezanța gingășiei.

12 Aprilie

„Ranunculus asiaticus”. Piciorul cocoșului. Ce nume caraghios pentru o floare atât de sofisticată! *Ranunculus* vine din latinescul *rana*, broască, pentru că multe specii cresc în locuri umede . Dar ranunculus asiaticus, cel din grădinile noastre, e cu totul altceva. Are atât de multe petale încât pare un buchet întreg într-o singură floare. Ca un trandafir sălbatic, dar mai generos, mai dăruitor.

Când o privesc, mi se pare că privesc o rochie de bal, cu fuste nenumărate, suprapuse. E exuberanță pură, bucurie de a trăi, de a fi. Ranunculus e floarea care nu se ascunde, nu se codește. Ea vine și spune: „Uite-mă! Uite ce multe sunt! Uite ce plină sunt de viață!” Îmi place să o țin în palmă și să simt greutatea atâtor petale. E plinătatea pe care mi-o doresc și eu.

18 Aprilie

„Magnolia”. Apoteoza. Ea nu e o floare, e o sculptură, un miracol. Copacul e încă gol, fără frunze, iar pe ramurile lui negre, ca niște arsuri, au apărut bobocii uriași. Acum s-au deschis. Petalele sunt groase, ceroase, albe ca marmura sau roz- pal. Parcă ar fi niște porumbei albi așezați să se odihnească.

Magnolia e cea mai veche floare de pe pământ. A existat încă dinaintea albinelor, din vremea dinozaurilor. Era polenizată de gândaci . Ce imagine stranie și frumoasă! O floare atât de delicată, care a supraviețuit milioane de ani, care a văzut venind și plecând ere întregi. Să privesc o magnolia înseamnă să privesc timpul însuși.

Când o floare de magnolia cade, nu se ofilește încet. Se desprinde dintr-o dată și se prăbușește în iarbă ca o mantie de catifea de pe umerii unei împărătese obosite. Am cules una de jos și am lipit-o de piept. Petala rece, ceroasă, pe pielea caldă. Pentru o clipă, am fost zeiță. Am fost veșnicie.

---

1 Mai

Azi e 1 Mai. Ziua muncii, dar pentru mine e ziua „lăcrămioarelor”. „Convallaria majalis”. Lăcrămioara, lacrima Maicii Domnului, se spune că ar fi răsărit din lacrimile Sfintei Fecioare răstignirii Fiului . Și acum, când le văd clopoțeii albi, atârnați ca niște lacrimi mici, înțeleg. Sunt lacrimi de mamă, lacrimi de durere, dar și de iubire infinită.

Parfumul lăcrămioarelor e dulce, aproape sufocant. Intră în nări și nu mai pleacă. E parfumul amintirilor, al copilăriei, al primelor buchete aduse acasă. În limbajul florilor, lăcrămioarele înseamnă „întoarcerea fericirii” . Ce promisiune frumoasă! Că durerea trece, că fericirea se întoarce mereu, ca primăvara.

Le cules un buchet mic, le leg cu o panglică albă și le pun în pahar lângă pat. Toată noaptea voi visa ploaie și lacrimi și iertare.

5 Mai

„Salcâmul galben” a înflorit. E mai sălbatic decât cel alb, mai puțin pretențios. Crește pe marginea drumurilor, în câmpii, acolo unde nimeni nu-l plantează. Și totuși, când înflorește, totul în jur devine auriu. Ciorchinii lui galbeni atârnă grei, plini de parfum.

Parfumul salcâmului e parfumul verii care vine, al serilor calde de mai. E un parfum de miere, de dulce, de săruturi furate la poartă. Când eram mică, mergeam cu bunica să culegem flori de salcâm pentru ceai și pentru plăcintă. Aroma aceea dulce, lipicioasă, mi-a rămas în nări toată viața.

Acum, când trec pe lângă un salcâm înflorit, opresc mașina și cobor. Mă apropii de el, îi cuprind trunchiul cu brațele și inspir adânc. Parfumul mă îmbată. Mă întoarce în copilărie, în brațele bunicii. Salcâmul e timpul care se oprește, e amintirea vie.

10 Mai

„Panseluțele” și „primulele”. Ele sunt florile de la sfârșit. Grădinile sunt deja pline, explozia a trecut, vine liniștea. Panseluțele au fețe de oameni, zâmbesc sau par triste. Sunt inocente și jucăușe. În Evul Mediu, li se spunea *viola tricolor* și erau folosite în poțiuni de dragoste . Petalele lor catifelate, în trei culori, sunt ca o declarație de dragoste scrisă în codice.

Primulele, „Primula”, sunt printre primele care înfloresc primăvara – de aceea și numele lor, din latinescul *primus*, primul . Dar la noi, în mai, ele sunt sfârșitul poveștii. Sunt modeste, vesele, nepretențioase. Vin în buchete mici, colorate, ca niște ultime surprize ale primăverii.

Privind panseluțe și primule, simt o melancolie dulce. Primăvara se duce. Vine vara. Dar nu sunt tristă. Sunt împlinită.

Sfârșit de Mai

Privesc în urmă la aceste luni. La spânzul care mi-a fost flacără, la ghiocelul care mi-a fost lacrimă, la lalea care mi-a fost patimă, la magnolia care mi-a fost veșnicie. Grădina mea a fost oglinda mea. Fiecare floare mi-a spus ceva despre mine, despre ce pot fi, despre ce am fost, despre ce voi fi.

Primăvara nu e doar un anotimp. E o stare, e o desfacere continuă. De la primul ghiocel timid, până la ultima petală de magnolia căzută în iarbă, întregul meu corp a vibrat. M-am trezit dimineața și n-am mai avut nevoie de nimic. M-am hrănit cu priveliști.

Grădina mea a devenit oglinda mea. M-am uitat la lalele și am învățat să mă ofer fără rușine. M-am uitat la viorele și am învățat gingășia. M-am uitat la spânz și am învățat că și în cele mai reci momente, pasiunea poate mocni. M-am uitat la iris și am învățat că frumusețea are colțurile ei secrete.

Căci, până la urmă, florile sunt doar gândurile pământului, iar eu le-am ascultat pe toate. Și ele mi-au spus că singurul păcat este să nu înflorești. Iar eu, în această primăvară, am înflorit cum n-am mai făcut-o niciodată. M-am desfăcut. M-am oferit. M-am iubit.

Și acum, când ultimele petale cad, știu că rădăcinile mele sunt mai puternice. Pentru că am învățat secretul: primăvara nu vine din cer. Primăvara răsare din noi. Din întunericul din noi. Din pământul din noi. Din semințele pe care le păstrăm în adâncuri, așteptând momentul potrivit să înflorească.

Acesta a fost jurnalul meu. Jurnalul unei primăveri. Jurnalul unei desfaceri.

---

©Ioan Muntean, 2026

 

Ceața se lăsase nu ca un văl, ci ca o mare leneșă, un apă care îngloba pădurea. Pe drumul de pământ bătătorit, umed de topiturile de la amiază, pașii mei răsunau singurateci, zdraveni, făcând să trosnească scândurile înghețate de la margine. Nu era frigul tăios al nopții, ci o umezeală rece care pătrundea prin stratul de lână, atingând pielea cu degete fine și insinuante. Respirația îmi ieșea în nori albi, groși, care se disperau în aburul general al amurgului. Mergeam, iar copacii se iveau din ceață ca niște fantome neterminate, cu brațele lor negre și goale, doar pentru a se retrase imediat, înghițiți.

Mergeam către ea. Nu către persoană, ci către loc. Către cabana de lemn aflată la capătul acestui drum, unde o iarnă întreagă fusesem prizonier voluntar într-un experiment de iubire și autodistrugere. În geanta de pe umăr simțeau greutatea inutilă a unui singur obiect: o cheie mică și rece. Nu știam ce voi găsi. Sau mai bine zis, știam precis ce nu voi găsi: liniștea. Dar venisem pentru o dovadă materială, pentru un artefact, ca un arheolog al propriului dezastru.

Amurgul de ianuarie are o lumină care nu luminează, ci colorează. Un auriu pal, stingher, care se ține câteva minute pe cerul de plumb, înainte de a aluneca spre un albastru profund, aproape violet. În ceața aceasta, lumina se frângea în milioane de picături, creând o difuziune fantomatică. Fiecare pas era o înfrângere a tăcerii, o afirmație că mai existam. Simțeam cum căldura îmi crește sub haine, cum sudoarea se lipea de tricou, o căldură animalică și singuratică în contrast cu recele cosmic din jur. Îmi aminteam, atunci, de căldura ta. Nu ca o nostalgie dulce, ci ca o amintire fizică, un spasm al pielii goale care căuta contactul cu altă piele. Era prima invitație a fantomelor.

Și apoi, ea apăru. Nu progresiv, ci ca un apariție. O masă întunecată de lemn, cu acoperișul înclinat acoperit de un lichen verzui, cu un singur geam care prindea ultima dâră de lumină și o arunca înapoi, orbitor, ca un semnal. Cabana părea mai mică, mai strâmbă, ca și cum s-ar fi lăsat puțin pe o parte sub greutatea amintirilor noastre.

Am stat o clipă în față, respirând greu, aburul respirației amestecându-se cu ceața. Apoi am scos cheia. Contactul metalului rece cu broasca ruginită produse un scârțâit care tăie tăcerea ca un strigăt. Ușa cedă cu un geamăt, mișcând o ploaie de firicele de praf auriu în fâșia de lumină.

Mirosul mă lovi primul. Un amestec complex: lemn vechi și umed, ceară de albine de pe vechile scânduri, o urmă de fum rece din sobă, și, deasupra tuturor, ca o notă de sus, persistentă – un firicel de ylang-ylang. Parfumul tău exotic, pe care îl disprețuiam atunci pentru că era prea dulce, prea străin, prea tău. Îl inhalam acum cu o aviditate animalică, ca pe ultima emanație a pielii tale, suspendată încă în particule.

Intrai. Liniștea dinăuntru era mai adâncă, mai densă decât cea a pădurii. Era o liniște încărcată. Lumina slabă și diafană umplea încăperea, tăind obiectele în siluete cu contururi incerte. Totul era la locul lui, și totul părea străin. Sobă de teracotă, masa masivă, canapeaua cu saltea căzută. O cană de ceramică pe masă, cu fundul uscat într-un inel maro de ceai. Un roman deschis pe brațul canapelei, paginile ușor bombate de umezeală.

Primul meu gest nu a fost să caut. A fost să ating. Vârful degetului pe masa brută de stejar, urmărind un cerc lăsat de un pahar, acum doar o diferență de textură. Apoi palma întinsă pe spătarul scaunului pe care obișnuiai să stai, înfășurată în cercevele de fier. Metalul era atât de rece că durea, dar sub el simțeam căldura iluzorie a coapsei tale odinioară așezate acolo. Eram un orb care citea un braille al fantomelor.

 

Și apoi am văzut-o. Cămașa ta de noapte, de un mătase albastru închis, aruncată ca o piele vânată peste brațul canapelei. N-o purtasei în ultima noapte. O lăsasei acolo dimineața, înainte de cearta aceea finală, când te-ai îmbrăcat în grabă și ai părăsit cabana fără să te mai uiți înapoi. M-am apropiat. Ridicând-o, materialul a lunecat printre degete cu un șopot rece, dar în același timp păstra, în pliurile lui, conturul unui corp absent: rotunjimea umărului, strâmtoarea taliei. Am dus-o la față. Parfumul era acum mai puternic, amestecat cu mirosul tău de piele, sărat și cald – un amestec care mă lovea în stomac ca un pumn. Închizând ochii, am văzut-o pe tine, tocmai scoasă din ea, cu părul răvășit pe pernă, cu spatele arcuit în prima rază de soare care pătrundea pe fereastră. „Soră preaiubită,” șoptii în gând, repetând versul ca pe o descântece, „și crud călău.” Căci această cămașă era dovada amândurora: al îngrijirii intimității și al cruzimii abandonului.

Am continuat ritualul, mutat de un magnetism dureros. În baia îngustă, oglinda era acoperită de o peliculă cenușie. Cu marginea mânecii, am șters o pată circulară. În reflexia aceea tulbure, am văzut două siluete fantomatice – trupurile noastre în aburul unui duș luat împreună, în zilele în care apa caldă era o scuză pentru a ne atinge, a ne spăla unul pe altul, într-un joc lent și umed de curățare și profanare simultană. Atingerea palmelor pe spate, săpunul care luneca pe coaste, râsetele care răsunau îngroșate de plăci. Am pus palma pe oglinda rece, acoperind reflexia. Căldura degetelor a lăsat o amprentă trecătoare, care a început imediat să dispară.

Scopul meu oficial, obiectul pentru care venisem, devenise aproape o banalitate. Totuși, m-am îndreptat spre pat. Așternutul era neted, făcut cu îngrijire de mine în dimineața plecării tale, ca un act final de ordine sau de negare. În lumina care slăbea, avea culoarea sidefului pârguit. M-am aplecat. Și acolo era, strălucind palid pe cearșaful alb: brățara. O spirală subțire de argint, cu un mic ceas de buzunar prins ca un pandantiv – un ceas care nu mai mergea de ani buni, pe care îl purtai din capriciu. Ai scăpat-o în noaptea aceea, când mișcările noastre fuseseră mai bruște, mai disperate. Se învârtise sub pernă și rămăsese acolo, ca un os îngropat.

M-am așezat pe marginea patului și am luat-o. Argintul era o gheață care părea să ardă. O țineam în palmă închisă, și simțeam cum se încălzește lent, preluând temperatura sângelui meu, devenind o parte a mea. O parte a noastră. Ceasul, cu fața lui albă și cifrele negre, arăta ora trei și douăzeci. Nu știam dacă era dimineața sau după-amiaza. Timpul se oprise în acel cadran, fixând o clipă fără context, o clipă din lupta noastră cruntă de Iacov, în care nici unul nu fusese învingător, doar epuizați. „Ca Iacov intrai în luptă și am ieșit ca el de-asemeni,” murmurai, strângând metalul până când marginea ascuțită îmi săpa în carnea palmei. Durerea era clară, curată. O ofrandă.

Privind în jos, spre brățară strălucind în umbra mâinii mele, am înțeles că nu venisem aici să caut un obiect. Venisem să mărturisesc. Că fusesem mistuit. Că fusesem încins cu flăcări. Că rămăsesem cu o coroană de cenușă rece și cu un munte de amintiri pe piept. Și că, în ciuda tuturor, purtam încă strălucirea aceea fioroasă pe frunte. Era semnătura ta asupra mea.

În afară, ultima dantelă de lumină aurie se stinse. Cabina se cufundă într-un albastru aproape negru, lila adânc. Nu aprinsei lumânări. Întunericul era mai sincer. Mă așezai pe podea, lângă sobă, cu spatele rezemat de cărămida caldă, acum rece. În mâna strânsă, brățara continua să ardă cu propria ei căldură împrumutată.

Și atunci, în întuneric, lupta se redeșteptă, nu ca o amintire, ci ca o stare prezentă. Nu era vorba despre tine, ci despre noi. Despre ce făcuserăm unul altuia. „Mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsași pe el un munte,” recitai în gând, și pieptul îmi deveni greu, respirația scurtă, ca și cum într-adevăr un munte ar fi fost așezat acolo. Dar versul următor veni ca un antidot: „Dar mi-ai dat și-a ta putere spre a nu fi de el strivit.” Puterea aceea nu era a ta. Era a noastră. Era rezistența care se năștea din presiune, duritatea care se forma în focul certurilor noastre. Certuri care nu erau schimburi de cuvinte, ci schimburi de trupuri, de priviri, de tăceri prea groase. Ne încinsesem cu flăcări care nu luminau, ci ardeau tot ce era de prisos, lăsând doar o esență dură, carbonizată, strălucitoare.

Lumina unui far de mașină, probabil de pe drumul îndepărtat, lunecă pentru o secundă pe geam. În acea clipă, în oglinda întunecată a ferestrei, îmi văzui fața. Nu o față de om înfrânt, ci una ascuțită, cu ochii adânciți care prindeau reflexul trecător ca niște scântei. „Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte.” Era adevărat. Disperarea aceasta îmi dăduse un fel de mândrie melancolică, o autoritate a suferinței. Eram regele propriului meu regat pustiit, și coroana mea era făcută din lacrimile care se transformaseră în pietre nestemate în jarul patimii. Fiece lacrimă vărsată în perna ta, fiece oftat înfierbântat pe gâtul tău, se cristalizase într-un diamant negru pe care îl purtam acum pe tâmple.

Și înțelesei atunci, cu o claritate care doare mai mult decât orice confuzie, că nu mă puteam despărți de tine. Pentru că tu, ca forță, ca experiență, ca călău și soră, te transformaserăm în mine. Lupta cu îngerul lăsase o coapsă luxată, dar și o binecuvântare. Eram schilodit, dar numit. Iar tu, fantoma mea dulce-amară, purtai pentru eternitate piciorul pe beregata mea sufletească.

 

Când mă ridicai, trupul părea mai greu, ca și cum într-adevăr aș fi asimilat greutatea muntelui. Dar nu mă mai strivise. Îl purtam. Brățara o strânsei din nou în palmă, luând decizia finală. Nu o voi lua cu mine. Să rămână aici, relicvă a unui cult încheiat. O așezai pe masă, lângă cana uscată. Argintul străluci palid, singurul punct luminos în întunericul care acum era absolut.

Ieșii din cabană fără să mă mai uit înapoi. Ușa o închisei cu același geamăt, și scârțâitul broaștei păru acum un sunet de adio definitiv. Ceața se transformase în întuneric lichid. Cerul, pe unde se deschisese, era înţesat de stele reci, tăioase. Respiră aerul nopții, un aer pur și anestezic, care pătrunse în plămâni ca o spălătură.

Drumul înapoi fu mai ușor. Nu pentru că greutatea ar fi dispărut, ci pentru că învățasem să o port. Pașii mei nu mai răspundeau singurateci, ci hotărâți. Pădurea nu mai era o galerie de fantome, ci doar pădure. Un loc. Iar eu eram un om care părăsise un loc.

Când ajunsei la mașină, la capătul drumului forestier, privii în urmă. Cabana nu se mai vedea. Fusese înghițită de întuneric și de copaci. În mintea mea, rămânea o formă precisă, cu toate detaliile ei dure, dar era acum ca o cutie închisă, pusă pe un raft înalt.

„Sunt un soare care-apune,” gândii, pornind motorul, și farurile tăiară noaptea, „sunt un cântec care trece.” Dar în acel apus era o frumusețe pe care soarele de amiază n-o are. Iar în acel cântec care trece era o melodie care rămâne, impregnată în aerul prin care a trecut.

Și cel mai adevărat: „Sunt o frunză care zace pe al vieții negru lut.” Simții acea negură sub picioare, acea pământească moale și rece a existenței. Dar frunza, uscată și smulsă, mai păstra nervurile ei precise, modelul unic al ei. Modelul pe care îl creaserăm împreună, cu bucuria și durerea noastră.

Am pornit pe drumul întunecat, lăsând în urmă amurgul care, în sine, se transformase deja în noapte. În mine, totuși, continua să ardă, foarte lent, un foc mic și persistent – jarul din care se naște cenușa, și din care, poate, se poate naște altceva.

---

©Ioan Muntean, 2026

pole dance (cybersonet DLXVI)

 

trupul alunecă pe tija rece

în cercuri lente ca un gând ascuns

iar pielea știe cum să se suflece

în gesturi moi pe ritm adunat și pătruns

 

brațul se-nalță sfidând gravitația

șoldul desenează o spirală fină

iar respirația e în extaz senzația

că timpul se oprește într-o lumină divină

 

fiecare rotire dezvăluie dorință

fiecare balans poartă promisiune

iar corpul liber creează o romanţă

pentru priviri și fantezie în ascensiune

 

pole dance nu e doar spectacol și joc

ci trupul ce devine vis și foc

 

--- Pole dance, ca expresie a erotismului, combină forța acrobatică cu gestul seducător. În acest context, trupul este instrument și obiect de privire, exprimând senzualitate, libertate și control. Erotismul aici nu e vulgar, ci corporalitate atent calibrată, joc de atracție și tensiune estetică.

©Ioan Muntean, 2026