Mecanica ciubărului și înghețul de ceară

piesă de teatru suprarealist în 3 acte şi 12 tablouri

Personaje Principale (Prezente din Actul I, Tabloul 1):

Maria – Gospodina cu satârul de argint. Femeie aprigă, dar visătoare, ale cărei mâini sunt pătate de sare și saramură; ea vede în ciubărul de stejar o hartă a constelațiilor.

Nicolae – Omul de rugină/Unchiul lacom. Un bărbat masiv, cu mișcări rigide, care dorește să vândă pădurea de pe Grind; corpul său elimină treptat praf de oxid de fontă.

Radu – Flăcăul de pe haturi. Un tânăr melancolic, care curăță uneltele părăsite la marginea satului și ascultă cum respiră pământul înghețat.

Personaje Secundare (Introduse succesiv):

Actul I, Tabloul 2: Clara – Fata din vatra de spuză. Verișoara primară, o prezență eterică ale cărei haine miros a dovleac copt și a zahăr ars, refugiul cald al serii.

Actul I, Tabloul 3: Toma – Vânătorul de fum. Un bătrân bizar din sat care strânge fumul de tizic în saci de pânză și citește profeții în cenușă.

Actul II, Tabloul 2: Notarul Călinescu – Arhivistul cadastral. Un funcționar rigid sosit de la Brașov, îmbrăcat într-un palton de postav umed, obsedat de hărțile vechi de celuloză.

Actul II, Tabloul 3: Bunica Aglaia – Păstrătoarea semințelor. O bătrână aristocratică ale cărei fuste sunt făcute din foi de ziar vechi și care miroase a castane coapte.

Actul III, Tabloul 2: Meșterul Grigore – Fochistul Gaterului. Un personaj industrial asru, care vine cu toporul pe umăr și emană miros de vaselină și motorină arsă.

Actul III, Tabloul 3: Conductorul fără Chip – Mesagerul Iernii / Străinul de la Miazănoapte. O siluetă acoperită de o pânză de brumă grosieră, ce vine pe patine de zinc să aducă înghețul total.

ACTUL I: „Pristolirea saramurii și rugul de pe haturi”

TABLOUL I

(Decorul reprezintă curtea din spate a unei gospodării vechi de piatră din Moieciu de Sus. În centru se află un ciubăr uriaș din lemn de stejar, spălat recent, jilav, din care se ridică o dâră invizibilă, dar densă, de acid terestru. În fundal se profilează crestele ascuțite ale munților, acoperite de o pâclă lăptoasă. La marginea ocolului, o plită de fontă stinsă și o grămadă de frunze uscate de nuc. Maria stă în genunchi lângă ciubăr, frecându-l cu o perie aspră de sârmă; gesturile ei sunt sacadate, ritualice. Nicolae, masiv, rigid, stă sprijinit de un plug vechi de fier, lăsând să cadă din mâinile sale un praf maroniu, ca o rugină fină. Radu curăță o coasă la marginea scenei, ascultând pământul. Aerul este rece, tăios.)

MARIA: (Izbește peria de doage – sunet greu, lemnos) Mirosul ăsta nu pleacă, Nicolae. Oricât aș freca stejarul, sarea de anul trecut a intrat în fibre ca o cerneală de plumb. Când pun mâna pe lemnul jilav, simt toată varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru). E mirosul care oprește revolta mustului, o geometrie de oțet și hrean care ne ține casele vii când vine viscolul de pe creste. Tu vrei să vinzi pădurea de pe Grind, dar nu înțelegi că lemnul ăsta ne știe toate testamentele.

NICOLAE: (Mișcă brațul cu o lentoare mecanică, scoțând un scârțâit înăbușit) Pădurea e bătrână, Maria. Copacii de pe Grind nu mai au sevă, sunt doar celuloză uscată care așteaptă toporul gaterului de la Brașov. Lumea merge înainte cu bani și acte semnate la oraș, nu cu ciubăre de lemn și saramură. Uită-te la mine. Pielea mea s-a uscat. Când respir, simt cum se desprinde din mine fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp. Miroase a vaselină veche, a oxid și a oboseală utilitară. Suntem ca uneltele astea abandonate la marginea haturilor.

RADU: (Ridicându-se de la coasă) Pământul nu e mort, unchiule. Dacă pui urechea pe brazda răsturnată de sub nuc, auzi cum solul își digeră propria substanță. Arde o combustie lentă sub noroi. Este pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite (Humusul Galactic). Frunzele de prun și de salcâm devin una cu huma neagră, umedă. Pământul respiră greu, acid, și ne cere socoteală pentru fiecare copac pe care vrei să-l pui la pământ.

MARIA: (Se ridică, ținând satârul în mână) Saramura de azi o să fie fierbinte, Nicolae. O turn de sus, de la piept, ca să curețe curtea asta de lăcomie. Dacă vinzi pădurea, Grindul o să rămână gol, iar vântul de miazănoapte o să ne prăbușească acoperișurile peste paturile de puf.

NICOLAE: (Scuipă o dâră de funingine) Să coboare! Curentul de aer o să ducă banii direct în buzunarele mele. Voi rămâneți aici să mirosiți noroiul și sarea. Eu plec la Brașov înainte ca prima brumă să blocheze drumul.

(Tăcere lungă, minimalistă. Personajele încremenesc în poziții rigide. Maria ține satârul ridicat, Nicolae are mâna de fontă pe plug, Radu privește fix spre munți.)

TABLOUL II

(Lumina devine ușor portocalie în dreptul vetrei din spatele curții. Se introduce Personajul 4: Clara – Fata din vatra de spuză. Vine purtând o tavă mare de tablă pe care se află bucăți mari de dovleac copt, din care iese un abur dens, dulceag-pământos. Rochia ei de postav poartă urme de cenușă caldă.)

CLARA: (Așază tava pe o lădiță) Beți și vă încălziți, că dinspre munte coboară o iarnă de piatră. Tocmai am scos tăvile din vatră. Este dovleacul copt în cuptor de cărămidă, cu miezul lui portocaliu ca o lavă stinsă, plin de zahăr caramelizat în cenușă și ceară topită. Asta e bateria noastră solară, cea care ne ține inimile vii când afară totul devine rigid și metalic.

RADU: (Ia o bucată, respiră aburul dulce) Are gust de duminică salvată, Clara... Dar uită-te la unchiul Nicolae. Rugina i-a ajuns la coate. Hainele lui de postav s-au rigidizat ca o tablă de zinc.

CLARA: (Se apropie de Nicolae, îi atinge mâna metalică) E rece ca o șină de tren abandonată. Unchiule, lasă contractul ăla cu Brașovul. Mirosul ăsta de dovleac copt pe vatră e promisiunea bunicilor că nu vom muri de foame sub viscol.

NICOLAE: (O împinge cu brațul său greu, scoțând un praf portocaliu) Căldura voastră e o iluzie, Clara! O dulceață de adormit copiii! Afară, pe câmpuri, realitatea e aspră. Uitați-vă la Toma, vine de pe haturi cu sacul plin de cenușă de porumb.

TABLOUL III

(Lumina scade în intensitate, devenind cenușie, opacă. Se introduce Personajul 5: Toma – Vânătorul de fum. Este un bătrân bizar, îmbrăcat în zdrențe de lână umedă, târșâind un sac de pânză din care iese un fum subțire, înecăcios, ce se lasă ca o cergă peste curte.)

TOMA: (Răstoarnă sacul pe pietriș) Cumpărați fum! Fum gros de tizic și tulpini de porumb arse! Cenușa caldă a câmpiilor pustiite după cules! Este fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse, tămâia aspră care blochează privirea și vă obligă să coborâți ochii spre brazdă!

MARIA: (Tușește artificial) Actele la control, bătrânule! Pe ocolul moștenit de la socrul meu este interzisă arderea timpului liniar! Fumul tău ne sufocă varza!

TOMA: (Râde strident) Care varză, gospodină? Toată valea Moieciului e un rug mare în care universul își arde resturile de celuloză! Uită-te pe uliță. Mirosul dens de castane coapte pe jar stins vine dinspre oraș ca un avertisment de cenușă caldă. Toate amintirile noastre devin o pungă de hârtie de ziar strânsă în mâini înghețate.

RADU: (Privind spre cerul opac) Se lasă aerul înghețat al dimineților de miazănoapte (Ozonul de Cristal). O lamă de diamant care cristalizează respirația. Nicolae, dacă nu semnezi testamentul cel vechi, gheața asta o să ne pecetluiască pe toți în interiorul acestei curți de piatră.

TABLOUL IV

(Plouă extrem de fin, o burniță ce se transformă pe haine în ace mici de gheață. Personajele se strâng în jurul ciubărului de stejar, formând o instalație minimalistă de supraviețuire. Lumina devine complet albă, clinică.)

MARIA: (Potrivește satârul deasupra căpățânii de varză) Timpul de așteptare a expirat. Pritocirea începe acum. Radu, aruncă sarea grunjoasă. Clara, adu hreanul pentru tărie.

NICOLAE: (Imobilizat parțial, cu picioarele îngropate în humusul grădinii) Nu puteți... opri... contractul... Gaterul... vine... mâine...

TOMA: (Aruncă cenușa de porumb în cercuri) Rotația s-a oprit, om de rugină! Sarea nu iartă lăcomia! Când saramura o să-ți atingă cizmele de fontă, o să vezi cum foile de varză încep să citească cu voce tare testamentele vechi!

ELENA: (Soarbe din cană, privind ceața) Totul intră în carantină salină. Respirați ozonul. Acceptați ruginirea metalului. Actul doi o să fie umed, prieteni. Foarte umed.

(Lumina se stinge brusc. Se aude doar foșnetul sec al frunzelor uscate de nuc izbite de vânt și sâsâitul saramurii fierbinți turnate în ciubărul de stejar.)

CORTINA (ACTUL I)

 ©Ioan Muntean, 2026

capitolul II gălbenele (CALENDULA OFFICINALIS)

explozii radiale de cilindri calzi (cybersonet MXLI)

gălbenea cu petale tubulare

vectori alungiți în raze de tuburi

cilindri portocalii cresc dintr-un centru

fragmentând lumina aspră-n sferturi

printr-un unghi rigid și concentric

o coroană-n tuburi clar aliniată

descompune sfera-n linii fine

geometrie pură calculată

în carcase reci și alcaline

segmente drepte ascuțite-n spațiu

prind un rest de aur pe fațetă

măsurând al toamnei greu spațiu

ca o fixă și rigidă paletă

ești un soare-n tuburi calculat

în matricea brumei tensionat

---

Notă: denumire populară: gălbenea cu petale tubulare/calendula radio; denumire științifică: calendula officinalis 'radio'; origine: varietate istorică introdusă în Europa în anii 1930, selecționată pentru forma geometrică; arie de răspândire: grădini de colecție, parcuri geometrice și amenajări urbane moderne din România; culoare dominantă: portocaliu-chihlimbar intens; florescență: octombrie, petalele sale rulate strâns sub formă de tuburi reduc suprafața de evaporare și rezistă remarcabil la frig.

Motto: „Lumina unghiulară a lui octombrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026

volumul XVI: autoportretul feminin nr. 8 (marele sigiliu)

Evaporarea Madonei de Mercur în Oglinda de Catifea Violet

Pentru ultima bătaie a ceasornicului de nisip, cea care topi unghiurile drepte ale lumii și lăsă să curgă poemul direct în sertarul deschis al nopții.

Descrierea Entității Scriitoricești

Suntem în prezența actului de dizolvare totală și sigilare ontologică redactat de către Marea Instanță a Unghiurilor Moarte și Taxonomie Eterică, acea entitate scriitoricească inventată care a vegheat, din umbră, la nașterea tuturor celor cincisprezece fragmentări anterioare. Acest scriitor-spectru nu mai folosește instrumente de măsură, nu mai notează indici birocratici și nu mai calcinează metale; el operează în chiar clipa în care realitatea refuză să se mai reflecte în sticlă, scriind direct pe pelicula fină ce desparte somnul profund de trezirea definitivă. Pentru acest observator suprem, corpul feminin este peisajul unui cataclism oniric final, o masă de imagini viscerale și elemente cerești ce se contopesc voluntar pentru a anula granițele dintre carnea biologică și aburul abstract al memoriei.

Sub privirea sa hipnotică și plină de o melancolie cosmică, subiectul numărul șaisprezece — o entitate feminină înregistrată sub numele de „Ultima Oglindă Răsturnată” — este supusă celei din urmă disecții poetice. Instanța observă cum scheletul acestei femei se transformă într-o rețea de raze de lună solidificate, iar măruntaiele sale devin o mare de catifea violet prin care plutesc bărci din coajă de nuc pline cu dinți de lapte și ace de siguranță ruginite. Chipul ei refuză orice legătură cu anatomia speciilor; el este o incizie fluidă în textura nopții, o mască schimbătoare din mercur mat unde ochii sunt două ferestre luminate din interior de arderea lentă a unei păduri de ghips alb.

Scriitorul-eter nu mai caută să explice paradoxul, ci îl celebrează prin fraze somptuoase și disonante. În fișa de evacuare a sensului, el notează că respirația acestui subiect feminin eliberează în aer particule fine de parfum de iasomie amestecat cu miros greu de ceară topită și praf de stele măcinate. Acest observator final concluzionează că personajul feminin reprezintă cheia de boltă a întregului proiect de avangardă, o ființă ce acceptă voluntar propria sa evaporare în vidul poetic pentru ca toate cele șaisprezece autoportrete să se închidă într-un cerc perfect de fum asimetric, dincolo de care nu mai rămâne decât tăcerea pură a formelor geometrice depline.

Proiecția Extinsă a Eul-ui feminin (Perfectul Simplu Oniric-Visceral)

Pășiți prin propria mea cutie toracică și simții cum fiecare coastă deveni un arc de triumf din os de fildeș, sub care se revărsă o mare de parafină fierbinte. Deschsăi pântecul cu o seceră din aur alchimic și privii cu uimire cum plămânii mei nu mai prinseră aer organic, ci eliberară mii de fluturi din sârmă de cupru ce își loviră aripile de pereții mei interiori. Simții cum degetele de la mâna stângă mi se lungiră peste noapte, transformându-se în liane subțiri de celuloză ce căutară cu disperare un strat de turbă umedă în parchetul acestei camere fără ieșire. Totul în jur mirosi a somn greu, a petrol brut și a tămâie veche lăsată să ardă într-un potir de plumb nituit direct de inima mea mecanică.

Oglinda din fața mea refuză să îmi mai întoarcă chipul civil; ea îmi arăta o câmpie nesfârșită unde un grup de femei fără chip săpară șanțuri adânci pentru a îngropa umbrele unor nori de cobalt. Îmi privii palmele de vinil roz și văzui cum liniile destinului începură să se miște singure, ca niște viermi subțiri de fosfor albastru, rearanjându-se într-o ecuație algebrică aberantă ce îmi refuză trecutul. Devenii o structură sculptată în gheață neagră și ciment mat, un monolit feminin ce se prăbuși în interiorul propriei sale fundații cu zgomotul surd al unei cărți de mătase aruncate într-o fântână adâncă. În acel moment de colaps geometric, gâtul meu deveni o pâlnie de sticlă venețiană prin care curse un flux neîntrerupt de furnici electrice.

Turnai peste genunchii mei din fontă turnată un flacon de ulei de vitriol și lăsai ca febra alchimică să îmi devoreze ultimele articulații biologice. Venele mele se transformară în tuburi fluorescente prin care circulă o lavă albastră, un lichid fosforescent ce îmi lumină organele interne ca într-un muzeu al ororilor tehnocratice și al simetriilor eșuate. Aud și acum zgomotul surd al unei biele libere ce lovi ritmic în peretele sternului, în timp ce un fierăstrău mecanic îmi tăie încet gândurile în felii subțiri de celuloid transparent pe care cineva proiectă filmul deconstrucției mele. Fiecare pas lăsă o dâră de argint viu pe podeaua de pământ jilav unde crescură ciuperci de porțelan alb și spini metalici rigizi.

Fugii prin galeriile subterane ale palatului de ghips în timp ce rochia mea din mătase putredă se agăță de craniile fixate în zidurile de beton brutalizat. Îmi smulsei fața ca pe o mască de ceară ieftină pentru a vedea ce se ascunde în spatele acestei fațade de regină melancolică, dar în spate nu găsii decât o altă oglindă orientată spre un perete gol. Picioarele mele se transformară în două coloane de sare neagră ce se topiră încet sub acțiunea unei umidități venite dintr-un trecut pe care îl îngropai sub trei straturi de asfalt. Nu mai avui identitate; devenii o simplă funcție monoton crescătoare pe un grafic al plictiselii absolute, o depeșă trimisă prin poșta pneumatică direct în stomacul unei balene de piatră.

Sângele meu artificial își schimbă densitatea, transformându-se într-o pastă de smalț verde ce îmi blocă încheieturile și mă reduse la condiția unei marionete rigide ale cărei sfori fură trase de o maimuță de pluș. Fiecare gând al meu deveni un obiect fizic ce îmi aglomeră camera: un gând despre singurătate se făcu cheie ruginită, un gând despre frică se preschimbă în pasăre împăiată, iar un gând despre moarte se transformă într-o farfurie adâncă plină cu o supă neagră din care se ridicară aburi cu miros de iod. Mă privii de sus, de pe tavanul metalic, ca un spirit detașat și îmi văzui trupul întins pe un pat acoperit cu cearșafuri din foi de indigo dactilografiate la schimburile de noapte.

Văzui cum medicii, care avură capete de lup și purtară halate din piele de șarpe, îmi deschiseră abdomenul pentru a scoate de acolo o colecție impresionantă de ceasuri de nisip toate sparte și toate curgând în sens invers. Ei dădură din cap îngrijorați și șoptiră între ei într-o limbă moartă cuvinte ce sunară ca niște pietre aruncate într-un cazan de aramă; diagnosticul lor fu o inflamație cronică a infinitului interior și o retenție severă de timp neconsumat. Vrurăm să strigăm să le spunem că suntem vii, dar gura mea se umplu de nisip de mare și de cochilii mici de melci ce se fixară pe limba mea ca pe o stâncă bătută de valurile unui ocean de mercur.

Timpul se transformă într-o substanță vâscoasă, un jeleu de mure sălbatice în care toate mișcările mele fură încetinite până la absurd, obligându-mă să dansez un vals epileptic pe podeaua ce deveni fluidă ca o mlaștină de smoală. Mă scufundai încet, mai întâi gleznele, apoi genunchii, apoi bazinul, simțind cum căldura neagră a pământului îmi invadă măruntaiele și îmi oferi în sfârșit acea pace minerală pe care o căutam de mii de ani astronomici. Rămăsei doar cu ochii de chihlimbar deasupra acestei suprafețe de smoală, doi ochi ce plutiră ca două bărci de salvare sub un cer de sticlă albastră ce se fragmentă în unghiuri cubiste ascuțite.

Băui dintr-o cupă de aramă o înghițitură de leșie caldă și simții cum intestinele mi se transformară în șerpi de sticlă venețiană ce își mușcară cozile într-un dans circular al distrugerii mele biologice. Îmi așezai pe frunte o coroană din spini de argint și lăsai ca picăturile de mercur să îmi curgă pe obraji, desenând traiectorii geometrice pe masca mea mortuară ce se dizolvă voluntar într-un nor dens de praf tipografic. Aceasta fu forma mea finală: o absență zgomotoasă și saturată, un strigăt mut încremenit într-o clepsidră de fum asimetric ce refuză să mai întoarcă timpul în favoarea celor vii sau în memoria celor morți. Aici se termină carnea mea și începe tăcerea pură a formelor geometrice abstracte ce dansează în întuneric.

---

Oaza de argint stins şi mătăsurile nopţii de pe malul râului (sonetul LXXIX)

(monolog interior feminin)

Mă las purtată, pâș-pâș, prin noaptea cu miros de frunze și de apă,

Când aleea lungă și plată de pe malul Mureșului adoarme în taină,

Iar pașii tăi trezesc ecouri vechi sub a pădurii arămie haină,

Tu mergi alert, un tâgâdâm ce vrea din timpul lumii să sape o cupă.

Văd nuanțe de oțel stins cum se întind pe sub băncile de salină,

Și-ți caut brațul ocrotitor în noaptea asta lungă și scumpă,

Când luna își revarsă argintul peste vechea noastră vestică prispă,

Și ne transformă chipul într-o amintire sfântă și niciodată străină.

E o lumină moale, ca o pânză de mătase gri-argintie, în zări,

Ce spală de pe umerii noștri oboseala anilor trecuți în zbor,

Suntem doar două umbre prinse într-o dragoste mare în flăcări.

Lăsăm în urmă pașii, lăsate pe canale, prinși în ruda orelor,

Sub cerul de octombrie ce ninge stele pe a noastre lungi cărări,

Purtând în suflet doar sclipiri de aur și un gând nemuritor.

---

Notă: Faleza Mureșului din Arad reprezintă una dintre cele mai lungi și mai verzi zone de promenadă din România, întinzându-se pe kilometri întregi de-a lungul râului. Având un relief perfect plat, este ideală pentru seniori, dar și pentru cuplurile active. În luna octombrie, coroanele masive ale plopilor și sălciilor se colorează în nuanțe arămii, oferind un spațiu de o liniște desăvârșită.

---

sonet  79

©Ioan Muntean, 2026

Imnul Pelicanului mistic şi al Sângelui dătător de viaţă

odă ortodoxă

Te preamărim, o, pasăre a tainei,

Smerit pelican din mlaștina de lut,

Ce porți pe piept pecetea sfintei haine

Și zborul tău e misticul început.

Aliluia, răsună-n Vinerea cea Mare,

Când Pelicanul cel cu mistică iubire,

Își deschide pieptul pentru a noastră salvare,

Dăruind lumii sfintele uniri.

Puii tăi morți în cuibul din dărâmătură,

Sunt chipul nostru, neamul cel căzut,

Ce Te-a lovit prin păcătoasa gură,

Pierzând veșmântul cel de la început.

Dar Tu ai curs din coasta Ta cea sfântă,

Sânge și Apă, misticul prinos,

Când toată firea cu evlavie Îți cântă,

Preamărind pe Domnul cel Milostiv.

Pe ușile împărătești ești sculptat în noapte,

În chip de pasăre ce pieptul își rănește,

Să aduci în inimi mântuitoare șoapte,

Că Sfântul Potir viața ne-o hrănește.

David în psalmi mistic te-a numit,

Pustnic solitar în locuri de ruină,

Prefigurând cum monahul cel sfințit,

Va plânge-n peșteri a lumii grea vină.

Cădelnița înalță fum de floare,

Preamărind pe Cel ce Te-a jertfit,

Să ne dea tuturor o sfințitoare,

În ceasul nopții care a sosit.

Primește, Doamne, oda de mărire,

Pe care pelicanul o aduce acum,

Și ne dăruiește sfântă suire,

Mergând cu râvnă pe al Tău mistic drum.

---

bestiar biblic 44

©Ioan Muntean, 2026

decor: în cabina strâmtă a unui lift de sticlă blocat între etajele 14 și 15 într-un zgârie-nori corporatist

(ea - 33 de ani, notar public, concubină într-o relație administrativă uzată; el - 35 de ani, inginer electromecanic, proaspăt divorțat, burlac liber de convenții)

pendularea pe cabluri în colivia de sticlă

miezul nopții oprește brusc motorul ascensorului

firele grele de oțel scâncesc scurt

sub tavanul de tablă

suntem doi clandestini suspendați deasupra orașului

unde fiece contract civil

verighetă sau partaj obositor

se prăbușește definitiv

în puțul adânc al clădirii

obiceiurile se sting

pe oglinzile mari ale cabinei

mirosul intens de ozon electric

metal și plastic

ne inundă plămânii încordați

în această penumbră verticală

hainele tale de birou descheiate în grabă

cu o foame oarbă

par niște epave ale unei respectabilități de mult pierdute

pânza subțire a lenjeriei

se lipește lasciv de piele

în timp ce primele pipăiri grăbite

deschid preludiul

îmi presezi brutal trupul de panoul metalic cu butoane

manetele de urgență ne ating spatele drept

încordat

lumina albastră de avarie

îți developează formele

în timp ce degetele mele mari

îți caută șoldurile pline

această mângâiere circulară

electrică

chinuitoare

îți taie instantaneu respirația în spațiul strâmt

îmi lipesc buzele fierbinți de gâtul tău de fildeș

găsind pulsația rapidă ce trădează urgența dorinței

fiecare sărut flămând

lasă o arsură curată în beznă

anulând fiece barieră morală

sau politețe artificială

unduirile tale elastice urmează balansul nacelei

pregătind o descătușare brută

a instinctului primar

întredeschizi gura

și îmi primești întreaga limbă

într-un joc febril de așteptare

plin de seve fierbinți

simt gustul sărat al transpirației

amestecat cu parfum

o savoare interzisă

ce ne penetrează conștientul adânc

rațiunea se anulează total

sub asaltul acestui instinct

lăsând doar mecanica oarbă a plăcerii absolute

mă împing în tine direct

adânc violent fără calcul

o pătrundere profundă

ce face cabina să vibreze ritmic

strigătul meu ascuțit de plăcere

se lovește de sticlă

pierzându-se în tăcerea oarbă

a zgârie-norilor pustii

sânii mei se strivesc de pieptul tău

încordat la fiece impact

sfârcurile rigide înțepând pielea

în acest haos mecanic

te simt ca într-o menghină biologică

o poartă strâmtă a voluptății

unde totul devine doar puls

nu mai căutăm justificări

sau alibiuri pentru cei de acasă

ci expulzăm obiceiul prin fiece mișcare brută

grea

sudoarea dulce ne spală ultimele măști de respectabilitate

pecetluind sentința definitivă a cărnii noastre libere

explodăm împreună sub lumina ce pâlpâie intermitent

într-o descătușare de pulsații supreme

și extaz simultan

orgasmul ne lovește ca o prăbușire

a tuturor structurilor urbane

lăsându-ne secătuiți de energie

pe podeaua de linoleum

obosiți și fericiți în această împreunare acceptată în beznă

ascultăm cum liniștea dimineții

se așterne lent în zori

ștergând definitiv

și ultima verigă a realității lor sterile

©unionmetan, 2026

Marea Pritocire a Varzei și Omul de Rugină

povestire suprarealistă

În curtea gospodăriei de piatră din Moieciu de Sus, octombrie se lăsase peste oameni ca o secure de gheață strânsă la tâmple. Aerul tăios, coborât de pe crestele Bucegilor, nu mai îngăduia nicio lenevire; pământul trebuia pus în rânduială înainte ca primele ninsori să blocheze drumurile spre munte. În acea duminică, familia extinsă se adunase în jurul ocolului pentru un ritual pe cât de pragmatic, pe atât de sacru în rânduiala ardeleană: pritocirea verzei pentru iarnă. Însă sub straturile de sare și doage de lemn mocnea un conflict vechi, gata să distrugă echilibrul casei.

Mătușa Maria, o femeie aprigă, cu baticul negru strâns nod sub bărbie, spăla cu peria de sârmă un ciubăr uriaș din lemn de stejar, primit moștenire de la bătrânul socrul ei. Din interiorul lemnului jilav se ridica o mireasmă stridentă, acră, care stăpânea întreaga curte: varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru). Era un miros dens de fermentație sărată, o barieră de oțet și hrean pe care femeia o ridica împotriva iernii.

— Dacă vinzi pădurea de pe Grind, Nicolae, satul ăsta o să-ți blesteme și cenușa din vatră! strigă Maria, izbind cu cana de lut în marginea ciubărului. Lemnul ăla a ținut casa caldă trei generații. Nu-l dai tu pe mâna gaterelor de la Brașov pentru niște hârtii de doi bani!

Unchiul Nicolae, un bărbat masiv, cu palmele bătătorite de topor și ochelari cu rame groase, stătea sprijinit de gardul grădinii. Încerca să-și aprindă o pipă, însă gesturile lui erau ciudat de rigide. De câteva zile, de când semnase precontractul pentru exploatarea forestieră, corpul său suferea o transformare înfricoșătoare. Hainele sale de postav emanam un parfum respingător, aspru, ce tăia acidul verzei: fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp. Din porii pielii sale nu mai ieșea sudoare, ci o sudoare portocalie, densă, care mirosea a vaselină veche, rugină încinsă și oboseală utilitară, ca și cum scheletul unui tractor vechi U650 ar fi încercat să-i străpungă carnea.

— Pădurea e bătrână și uscată, Maria! replică Nicolae, iar vocea lui scoase un scârțâit metalic, înăbușit, ce amintea de o șină de tren contractată de ger. Din gura lui, în loc de abur cald, ieși o dâră din fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse, un fum înecăcios care se așeză peste curte ca o funingine grea. Timpul vostru s-a terminat. Lumea merge înainte cu bani, nu cu doage de stejar și povești de la gura sobei!

În colțul curții, lângă cuptorul de cărămidă unde unchiul Toma pusese la copt câțiva dovleci mari, verii primari – Radu și Clara – curățau căpățânile de varză cu cuțite lungi. Radu își șterse cizmele de cauciuc de pragul de piatră, eliberând parfumul greu de pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite (Humusul Galactic). Solul umed al grădinii, amestecat cu frunzele de nuc măcinate de brumă, urca pe ziduri ca o respirație acidă, cerând socoteală pentru copacii condamnați la tăiere.

— Uitați-vă la unchiul Nicolae! șopti Clara, scăpând cuțitul din mână. Îngheață... dar nu de frig.

Nicolae încercă să facă un pas spre ciubăr, însă picioarele sale refuzară să se mai îndoaie. Pielea de pe mâini i se crăpă în striații geometrice, aspre, de un maroniu-roșiatic opac. Rugina îi acoperise complet degetele, iar când își mișcă brațul, o ploaie de fulgi de oxid căzu pe pământul ud. Transformat într-un monument de fontă oxidată și rugină, Nicolae rămase încremenit în mijlocul curții, în timp ce deasupra Bucegilor cerul devenea de o transparență tăioasă, de zinc. Se lăsa aerul înghețat al dimineților de miazănoapte, o lamă de cristal care bloca orice mișcare în satul brașovean.

Mătușa Maria privi monumentul de fontă și rugină în care încremenise cumnatul ei, dar în loc să țipe sau să bage de seamă frica, fața ei căpătă o rânduială de o gheață la fel de tăioasă ca piscurile din zare. Își aranjă baticul negru pe frunte, își suflecă mânecile cămășii de pânză și prinse cu palmele ei crăpate o căpățână uriașă de varză. O tăie în două cu o singură mișcare de satâr, iar din miezul legumei nu țâșni suc vegetal, ci o dâră fină de fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse, semn că pământul își mutase arsurile în inima recoltei.

— Dacă ai vrut să fii de fier și să n-ai inimă pentru pădurea asta, Nicolae, atunci fier ai să rămâi în ocolul meu! strigă Maria, vocea ei sunând ca un clopot de biserică în duminica morților.

Fără să mai aștepte, începu să arunce căpățânile despicate direct peste cizmele de fontă ale unchiului, clădind straturile de iarnă în jurul picioarelor lui rigide. Radu și Clara, prinși de o transă pe care n-o puteau stăpâni, aduseră sacii cu sare grunjoasă și hrean tăiat fâșii. La fiecare pumn de sare aruncat peste metal, din porii unchiului Nicolae cădeau fulgi grei de oxid, amestecându-se cu pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite (Humusul Galactic) ce acoperea curtea din Moieciu. Mirosul devenea asfixiant, un amestec de moarte vegetală, vaselină arsă și acid terestru.

Maria ridică o căldare de lemn plină cu saramură clocotită, pregătită pe piatra de râu de lângă cuptor. O turnă de sus, de la pieptul lui Nicolae în jos. Când lichidul fierbinte și sărat lovi fontă încinsă a corpului său, curtea din Moieciu de Sus se umplu de un sâsâit apocaliptic. Aburul care se ridică nu se risipi spre munți, ci rămase blocat sub straturile de varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru), devenind o plasmă densă, opacă.

În acea secundă, ciubărul moștenit de la bătrânul socrul începu să bolborosească în mod ritmic, ca o clepsidră lichidă scăpată de sub control. Lichidul dinăuntru se învolbură în cercuri concentrice, iar foile de varză începură să plutească spre suprafață, una câte una, deschizându-se în aer ca niște pergamente uriașe. Radu se apropie, ducându-și mâna la ochelari; pe textura verzuie și jilavă a foilor nu mai erau nervuri, ci litere chirilice bătrânești, scrise parcă cu o cerneală grea din fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp.

— Mătușă Maria, privește! strigă Radu, vocea lui tremurând de un fior fantastic. Sunt actele de dinaintea colectivizării! E testamentul cel vechi al bunicului, cel pe care Nicolae zicea că l-a pierdut în gara de la Brașov în 1952!

Pe foaia de varză care plutea în saramură se putea citi clar rânduiala bătrânului: „Pădurea de pe Grind nu se va tăia niciodată, ea fiind lăsată ca pavăză casei împotriva vântului de miazănoapte.” În timp ce cuvintele erau rostite cu voce tare de Clara, unchiul Nicolae scoase un gemet înăbușit, metalic, iar din ochii lui din sticlă de tractor începură să curgă lacrimi mari de plumb topit. Dinspre cuptorul de cărămidă unde se coceau dovlecii urca o aromă caldă, dar de afară, dinspre creste, venea aerul înghețat al dimineților de miazănoapte (Ozonul de Cristal), gata să pecetluiască această judecată de sare și oțet.

Textul vechiului testament, impregnat adânc în textura jilavă a foilor de varză, începu să se dizolve în saramura fierbinte, eliberând în aer ultimele molecule de cerneală de plumb. Literele chirilice se răspândiră în lichidul tulbure ca niște nori de funingine microscopică, în timp ce mirosul de varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru) atingea o intensitate de nesuportat. Sarea grunjoasă, hreanul tăiat și acidul vegetal își terminaseră lucrarea de judecată; rânduiala bătrânească fusese rostită, iar pământul din Moieciu de Sus își consumase mânia.

În acel moment de liniște spectrală, trupul rigid al unchiului Nicolae scoase un ultim pârâit de fontă crăpată. Rugina maronie-roșiatică, ce îi acoperise carnea ca o armură de tractor abandonat, începu să se schimbe la suprafață, căpătând striații fibroase, adânci și cenușii. Brațele sale de metal, întinse încremenit deasupra ocolului, se curbară încet, devenind doage masive din lemn pietrificat. În mai puțin de o minută, sub privirile împietrite ale mătușii Maria și ale verilor, omul de rugină se prăbuși în sine, transformându-se complet într-un al doilea ciubăr uriaș, cenușiu ca stâncile Bucegilor și dur ca granitul.

Din interiorul acestui nou recipient de lemn pietrificat izbucni un ultim val din fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse, un abur înecăcios care purta în el regretul steril al celui care vruse să vândă pădurea familiei. Din pământ, ca un răspuns geologic la această transformare, urcă mirosul greu din pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite (Humusul Galactic), acoperind baza ciubărului cu un strat gros de noroi fin și frunze de nuc măcinate de frig, pecetluindu-l de solul curții ca o extensie naturală a temeliei casei.

— Puneți capacul și așezați piatra de râu deasupra, șopti mătușa Maria, ștergându-și o lacrimă care mirosea a sare și oțet. Nicolae și-a găsit în sfârșit rânduiala. De azi înainte, el va păzi varza și secretele acestei case.

Radu și Clara ridicară împreună capacul greu de lemn și îl așezară peste ciubărul-Nicolae, potrivind deasupra o piatră enormă de granit adusă din albia Ghimbășelului. În acea secundă, bolboroseala din curte încetă. Dinspre cuptorul de cărămidă se mai simți doar o ultimă adiere palidă de dovleac copt în cuptor de cărămidă, o căldură amidonată amestecată cu izul de castane coapte pe jar stins ce venea de pe uliță, ca o dovadă că bucătăria fusese salvată de la înghețul total.

Afară, peste satul brașovean, se lăsă noaptea deplină, stăpânită de aerul înghețat al dimineților de miazănoapte (Ozonul de Cristal). Lama de gheață a muntelui închise porțile curții, transformând ciubărul de stejar pietrificat dintr-o pedeapsă într-un obiect de inventar sacru al gospodăriei. Contractul cu gaterul din Brașov fusese distrus prin fuziune salină, pădurea de pe Grind rămăsese neatinsă sub protecția viscolului, iar familia știa că în interiorul acelei pivnițe de piatră, toamna fusese rânduită conform legilor eterne. Universul trăgea adânc aer în piept și tăcea sub stele. În sfârșit, erau acasă.

 ©Ioan Muntean, 2026

capitolul II gălbenele (CALENDULA OFFICINALIS)

amprenta roşie a ultimului apus (cybersonet MXL)

gălbenea cu margini roșii

un disc de aur cald mângâietor

poartă pe margini tușe de rubin

ca un obraz atins de-al nuanței dor

sub cerul de octombrie senin

e atingerea de foc a unui nor

ce-a vrut pe flori o sângerare-ncet

un mistic și tăcut pierdut fior

lăsat amanet lumii în secret

tu strângi în gene razele de miere

iar marginile-ți ard ca o văpaie

aducând o discretă mângâiere

când ploaia rece grădinile le-ndoaie

rămâi o stea cu gene de jeratic

în pragul iernii trist și singuratic

---

Notă: denumire populară - gălbenea cu margini roșii (atingere de foc); denumire științifică - calendula officinalis 'touch of red'; origine: selecție horticolă europeană din tipul sălbatic mediteraneean; arie de răspândire - cultivată selectiv în grădini de flori ornamentale și curți rustice din România; culoare dominantă - galben-solar în interior, cu reversul și marginile petalelor colorate în roșu-bordo/mahagoni; florescență: toată luna octombrie; nuanțele roșiatice devin mai intense odată cu scăderea temperaturilor nocturne.

Motto: „Lumina unghiulară a lui octombrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026

volumul XV: autoportretul masculin nr. 8

Orbita de Cenușă a unei Luni de Ghips în Vidul Gravitațional

astrului stins din centrul lobului frontal, cel care își calculează prăbușirea pe o suprafață de var nestins înainte ca ultima orbită să se fi deșirat în praf cosmic

Descrierea Entității Scriitoricești

Suntem în prezența unui buletin de astrofizică absurdă și cartografiere celestă sterilă redactat de către o Cancelarie pentru Monitorizarea Sateliților Inerți și Inventarierea Craterelor de Ipsos, o entitate scriitoricească inventată care respinge cu desăvârșire undele acustice, texturile textile sau emisiile de fosfor pe plăci radiologice. Acest scriitor-astronom operează exclusiv în observatoare astronomice părăsite, situate pe vârfuri de munți din ghips alb, sub un cer permanent negru, lipsit de stele vii, unde aerul este rarefiat, complet uscat și miroase a cretă arsă și lentile de telescop acoperite de praf cosmic. Pentru această instanță macroscopică și rece, corpul bărbatului nu reprezintă o formă anatomică civilă sau un ansamblu de circuite hidraulice, ci este analizat strict ca un sistem planetar eșuat în miniatură, un cumul de astre de cenușă presată și orbite geometrice supuse unei gravitații interioare strivitoare.

Sub această privire obsedată de topografie celestă și degradare minerală, subiectul numărul cincisprezece — o entitate masculină catalogată drept „Sistemul Inert S-15” — este redus la o diagramă de forțe gravitaționale. Cancelaria notează că craniul acestui bărbat a fost înlocuit complet de o lună de ghips crăpată care își modifică axa de rotație în funcție de intensitatea melancoliei, iar organele sale interne sunt descrise ca mici meteoriți stinși, prinși într-o matrice de cenușă presată ce blochează orice pulsație biologică. Chipul său refuză orice mimică umană; el este o suprafață sferică din var nestins, brăzdată de cratere adânci și linii dure de demarcație orbitală, iar ochii sunt descriși ca două eclipse totale prin care nu pătrunde nicio rază de lumină din exterior.

Entitatea scriitoricească folosește propoziții aspre, axiomatice, curățate de orice ornament liric sau dinamică cromatică superficială, operând exclusiv cu nuanțe de alb de ghips, gri-cenușă și negrul absolut al vidului cosmic. În fișele sale de observație astronomică, se specifică faptul că respirația acestui subiect masculin nu produce mișcare pulmonară, ci generează o presiune gravitațională constantă în spațiul înconjurător și elimină particule microscopice de cretă neagră ce desenează traiectorii de colaps în aerul nemișcat. Acest observator celest concluzionează că personajul masculin reprezintă monumentul izolării cosmice absolute, un trup-sistem ce acceptă voluntar propria sa prăbușire gravitațională pentru a deveni o arhivă de ghips ce refuză să mai întoarcă timpul în favoarea formelor vii.

Proiecția Extinsă a Eul-ui masculin (prezentul cosmic-steril)

Sunt o lună de ghips crăpată care orbitează în jurul unui soare stins din cenușă presată, o structură cosmică rigidă ce își descarcă tensiunea bezpośred direct în vidul gravitațional al acestei nopți nesfârșite. Totul este static, totul se prăbușește într-o lentoare macroscopică ce refuză orice formă de dinamică biologică sau pulsație carnală, o sedimentare continuă a eului în straturile inferioare ale unui spațiu complet abandonat de oameni. Cutia mea toracică este un crater masiv de ipsos unde astrele moarte se acumulează cu o viteză de un milimetru în fiecare secol astronomic, blocând orice tentativă de respirație organică. Picioarele mele sunt doi vectori rigizi de atracție fixați în centrul de greutate al acestei galaxii de ghips, piese imobile ce refuză locomoția pentru că orice mișcare ar declanșa o coliziune orbitală de proporții planetare.

Privesc întunericul abisal prin aceste două eclipse totale care îmi înlocuiesc ochii și constat cum realitatea se reduce la o presiune gravitațională constantă și la colapsul lent al unor traiectorii geometrice. Nu există imagini în acest perimetru celest; totul se reduce la texturi aspre, depozite de cretă arsă și cute de cenușă presată, o monocromie astrală care îmi îngheață circuitele conștiinței purificate de orice zgomot urban sau birocratic. Fața mea este o suprafață sferică din var nestins, o mască fixă pe care trecerea mileniilor desenează cratere adânci și linii dure de demarcație orbitală. Accept această fosilizare progresivă ca pe singurul mod de existență pe care corpul meu masculin îl mai suportă în această eră a descompunerii cărnii biologice.

Fiecare gând al meu se transformă instantaneu într-un nou satelit inert din ipsos care se adaugă structurii mele existente, mărindu-mi volumul și izolarea în raport cu spațiul exterior. Un gând despre singurătate devine un inel de praf cosmic de trei kilometri grosime care îmi înconjoară bazinul de piatră, un gând despre frică devine o incluziune dură de silex astral care îmi apasă pe sternul mineral, iar un gând despre moarte devine o orbită eliptică ce îmi traversează craniul de ghips alb. Trăiesc într-o cosmologie a greutății pure, un imperiu al presiunii macroscopice unde ecoul propriilor mele tasări structurale se transformă într-un scârțâit surd de rocă fisurată sub acțiunea atracției universale.

Sângele meu nu mai posedă nicio proprietate organică; el este o masă fluidă de cenușă lichidă și bitum cosmic care se infiltrează extrem de lent prin porii ghipsului, amenințând să se solidifice definitiv la prima scădere bruscă a temperaturii exterioare. Îmi simt plămânii ca pe două încăperi goale cu pereții din beton brut, unde aerul nu mai circulă de la ultima explozie solară, fiind încremeniți într-o structură poroasă ce absoarbe doar emanații de heliu și radon. Nu vorbesc, gura mea este o fisură orizontală perfect cimentată de depunerile de var, o simplă îmbinare minerală prin care nu mai trece niciun sunet articulat și nicio metaforă onirică. Sunt o mărturie a tăcerii litice, o fosilă monumentală ce își consumă sensul în această imobilitate grea.

Urmăresc infiltrarea unei picături de ploaie acidă care se scurge de-a lungul unghiului drept al omoplatului meu din ardezie și simt cum propria-mi conștiință se contopește cu istoria geologică a acestui bazin de sedimentare. Nu există psihologie în acest spațiu subteran; există doar forțe de compresiune, diagrame de tasare și coeficienți de frecare între plăcile tectonice ce se ciocnesc la granița conștiinței mele minerale. Îmi deschid în mod imaginar straturile succesive și observ cum în spatele fațadei de piatră nu se află organe sau oase, ci o acumulare densă de cochilii de amoniți și schelete microscopice de foraminifere, cimentate într-o matrice de ghips alb de către apele preistorice.

Iubesc această greutate strivitoare, acest automatism mineral unde formele compacte domină subsolul fără nicio remușcare ecologică sau artistică. Inima mea mecanică se află îngropată adânc într-un nod de magmă solidificată, o pulsație imperceptibilă care nu măsoară timpul biologic al oamenilor, ci măsoară doar erele geologice și ciclurile de eroziune ale munților. Strig în interiorul meu un imn de o tristețe fosilizată, un vuiet greu ca prăbușirea unei galerii de mină peste un depozit de unelte de fier ruginit, un sunet care sparge liniștea abisului și transformă aerul într-o masa compactă de particule de calcar.

Mă scufund simbolic în interiorul propriei mele topiri magmatice și simt cum roca topită îmi invadează ultimele zone de sensibilitate periferică. Sunt acasă în acest deșert al subsolului post-biologic, o formațiune geologică stabilă pe care nicio sondă industrială nu mai încearcă să o perforeze din cauza densității mele extreme. Fața mea este acum o diagramă dintr-un manual de stratigrafie civilă, o schemă abstractă unde identitatea masculină este complet ștearsă de o rețea de linii de demarcație tehnică și falii de alunecare. Respir praf de calcar și emit vibrații seismice de joasă frecvență de fiecare dată când scoarța terestră suferă o rearanjare a blocurilor sale masive.

Arunc cu bucăți de silex sfărâmat în toate oglinzile imaginate care încearcă să îmi arate o reflexie simetrică sau o imagine coerentă a corpului meu carnal de odinioară. Refuz să fiu o oglindire corectă a speciei umane, prefer să fiu o anomalie petrografică, un monstru de calcar mat pe care paleontologii îl caută cu disperare prin straturile adânci ale pământului fără să îl poată încadra în vreo eră cunoscută a evoluției organice. Oasele mele din cuarț compact trosnesc sub presiunea litosferică, dar eu continui să rezist, să susțin acest cer de ciment interior și să dărâm iluziile geometrice pe care logica clasică le construiește în jurul fragilității umane.

Timpul este o falie de alunecare ruginită care se încolăcește în jurul grinzilor mele de susținere fără să mă poată sugruma, pentru că eu nu respir oxigen, ci respir stabilitate, masivitate și presiune hidrostatică. Fiecare secundă este un șoc gravitațional care îmi testează rezistența fundației minerale și mă obligă să inventez o nouă formă de monumentalitate statică în fața iernii geologice. Sunt o structură litică defectă care elimină praf de piatră ponce, un algoritm de calcar comprimat care generează doar paradoxuri geometrice și colaje masive pe suprafața curată a acestei culturi muribunde ce refuză să mai creadă în forța brută a straturilor sedimentare.

Mă ridic imaginar în picioare pe o platformă masivă din granit prefabricat și încep să emit un nou manifest împotriva simetriei biologice a corpurilor fragile ce se descompun în aer. Brațele mele se mișcă ca niște blocuri de rocă magmatică, tăind aerul greu în fâșii subțiri de praf mineral pe care se văd imprimate doar amprentele unor insecte preistorice captive. Lumea din jur se clatină, își pierde contururile sigure și se transformă într-o masă fluidă de lavă neagră care se varsă în jurul meu într-un ritm lent și distructiv. Sunt fericit în mijlocul acestei masivități interioare, sunt elementul perturbator, monolitul de calcar care refuză să devină statuie de salon.

Mă dizolv în mod voluntar într-un nor dens de praf de piatră și bucăți de cuarț striat, lăsând pe această masă de pământ doar un colaj format dintr-o bucată de șist cristalin, o bucată de silex ruginit și o pagină ruptă dintr-un tratat de paleontologie profundă. Aceasta este esența mea actuală, o prezență grea și minerală ce refuză să se supună regulilor de sintaxă sau de anatomie clasică a genului masculin. Sunt un accident fericit pe marginea unei pagini de istorie a pământului, un strigăt de libertate geologică ce pulsează cu o energie brută în acest prezent cenușiu, masiv și fără sfârșit ce își devorează propria coadă de fum asimetric.

---

Aleea lungă de sub mantia de plopi adormiţi (sonetul LXXVIII)

(monolog interior masculin)

Un tâgâdâm de pași solemni răsună noaptea pe pavaj,

Mergem de-a lungul Mureșului unde plopii dorm în rând,

Iar vântul de octombrie ne aduce un vechi și sfânt mesaj,

Pâș-pâș, tu vii în urma mea cu un zâmbet cald și blând.

O dâră albă de lumină se prelinge din zenit,

Râul imens și obosit își poartă undele prin văi,

Și fiecare pas al nostru pare astăzi împlinit,

Suntem doi călători prin timp ce au lăsat în urmă căi.

Îți strâng pe umeri mantia sub creanga plină de rugină,

Când parcul Reconcilierii luminează-n depărtări,

Și redevenim stăpânii unui cer curat și plin de lumină,

Se simte liniștea din vest în aceste lungi cărări.

Dar când privesc spre ochii tăi, faleza piere ca un fum,

Nu suntem nobili, suntem doar doi ce merg pe-un rătăcit drum.

---

Notă: Faleza Mureșului din Arad reprezintă una dintre cele mai lungi și mai verzi zone de promenadă din România, întinzându-se pe kilometri întregi de-a lungul râului. Având un relief perfect plat, este ideală pentru seniori, dar și pentru cuplurile active. În luna octombrie, coroanele masive ale plopilor și sălciilor se colorează în nuanțe arămii, oferind un spațiu de o liniște desăvârșită.

---

sonet  78

©Ioan Muntean, 2026

iframe youtube 200/354, sau 300/531

...

Cuibul din deşertul plânsului şi Pelicanul Vieţii Celei Noi

poveste biblică ortodoxă

A fost odată ca niciodată, de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și se arunca în slava cerului de ne aducea povești, de umbla harul lui Dumnezeu prin locurile pustii pentru a mângâia suspinele celor prigoniți și a preface piatra seacă în izvor de viață veșnică.

În acele vremuri pline de o adâncă taină duhovnicească, când profeții își plângeau păcatele în singurătatea deșertului, taina Răscumpărării se scria prin suflarea și jertfa făpturilor ce locuiau în dărâmăturile Sionului. Sub umbra caldă a unei stânci golașe din pustiul Iuda, unde mlaștinile secate ale Iordanului lăsaseră în urmă doar un lut crăpat de arșița soarelui, aerul serii era greu, tăcut și saturat de mirosul de nisip fierbinte. Într-o frescă mistică și hagiografică ce spulbera toate hotarele timpului de lut, marii sfinți ai Scripturii stăteau adunați în jurul unui cuib uriaș din ramuri de măslin, privind cu cutremur sufletesc spre o pasăre mare și albă care își veghea puii căzuți într-un somn ce semăna cu moartea.

Sfântul Proroc și Rege David stătea îngenuncheat pe nisipul cald, strângând la piept harpa sa cu corzi de argint, cu fața brăzdată de lacrimile umilinței, privind fix spre pasărea care își apăsa pliscul masiv de pieptul alb. Lângă el, Prorocul Isaia, cel care vestise rănile Slugii Suferinde, privea spre cerul de plumb al deșertului, în timp ce pe o piatră albită de vreme, Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul sta neclintit, privindu-L pe Hristos cu ochii plini de o mare și sfântă dragoste. Din rândul ucenicilor Noului Legământ, Apostolul Ioan, Teologul iubirii, veghea alături de ei, ținând în mâini condeiul de trestie cu care scrisese taina Sângelui și a Apei ce cursese pe Golgota.

Mântuitorul Iisus Hristos S-A arătat în mijlocul acestei pustietăți uscate, îmbrăcat în veșmântul Său alb ca lumina necreată, transformând deșertul plânsului într-un pridvor luminat al Împărăției Cerurilor. El S-A apropiat de cuib, a întins mâna Sa cea sfântă și a lăsat ca pelicanul cel solitar să își plece pliscul lung pe degetele Sale, într-un gest de supunere totală în fața Ziditorului. Pasărea își deschise aripile cele mari, iar de pe pieptul ei rănit câteva picături de sânge cald și roșu începură să cadă peste puii din cuib, care în mod miraculos începură să miște, deschizându-și ciocurile pentru a primi viața.

– David, zise Domnul, iar vocea Lui a răsunat ca o boare de vânt răcoros în liniștea serii, făcând ca și suspinele deșertului să amuțească în doxologie. Tu ai plâns în peșterile de aici și ai scris în psalmii tăi cuvinte ce vor rămâne ca un ghid al pocăinței: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu”. Ce a vorbit inima ta atunci când ai comparat sufletul tău cu această pasăre singuratică?

Sfântul Rege David își plecă capul până la urmele pașilor Domnului și răspunse cu glasul lui cel cald, tremurat de emoția căinței:

– O, Împărate al slavei și Păstorul meu Cel Bun, când am fost părăsit de toți și mă ascundeam prin aceste dărâmături din cauza păcatelor mele, m-am simțit exact ca acest pelican solitar. Această pasăre trăiește în locuri unde nimeni nu vrea să stea, scoțând un muget tăcut în fața arșiței, așa cum sufletul meu suspina în noaptea necredinței mele. Dar am privit prin duhul proorociei și Am văzut o taină mult mai adâncă în acest cuib. Puii aceștia morți sunt chipul omenirii noastre, care Te-a lovit peste față prin neascultare în Eden, prăbușindu-se în moartea spirituală a iadului. Părintele Ceresc S-a mâniat pe noi, dar Tu, Pelicanul Cel cu mistică iubire, ai coborât în pustiul nostru de lut! Tu ai primit să Îți deschizi pieptul Cel Sfânt pe Altarul Crucii, lăsând ca Sângele Tău Cel Curat să curgă peste trupurile noastre moarte, înviindu-ne și hrănindu-ne din propriul Tău potir liturgic pentru viața veșnică!

Iisus îl privi cu o blândețe nemărginită și Își întoarse ochii spre Prorocul Isaia, zâmbind cu o mistică și divină înțelepciune.

– Isaia, tu ai proorocit că pelicanul va moșteni cetățile cele pustiite de mândrie. Unde este acum rodul acestei moșteniri sfinte?

Prorocul Isaia își mângâie barba argintie și răspunse cu vocea lui cea solemnă, plină de claritate profetică:

– Stăpâne, cetățile idoliene ale păcatului s-au prăbușit, dar în locul lor Tu ai ridicat cetatea luminată a Bisericii Tale Ortodoxe! Pelicanul care locuiește în dărâmături este chipul monahilor și al asceților care vor lăsa slava lumii acesteia secularizate pentru a locui în peșteri și în mănăstiri izolate, plângând zi și noapte pentru păcatele lumii. Ei moștenesc pustiul și îl transformă în pridvor al Raiului prin jertfa vieții lor. Acest animal ne învață parenetic că adevărata viață se naște doar din jertfă; el nu își cruță propriul trup pentru a-și salva puii, așa cum Tu nu Te-ai cruțat pe Tine, dăruindu-ne Evanghelia ca pe un izvor de apă vie în pământ uscat!

Atunci Sfântul Apostol Ioan, Teologul Iubirii, căzu în genunchi la picioarele Domnului, ținând condeiul de trestie ca pe un prinos al mărturisirii sale fierbinți:

– Rabi, am stat lângă Crucea Ta și Am văzut sulița soldatului străpungând coasta Ta sfântă, iar de acolo a țâșnit îndată Sânge și Apă! Am mărturisit acest adevăr pentru ca toți să creadă că Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Pelicanul acesta este icoana desăvârșită a Sfintei Liturghii! Ori de câte ori preotul frânge Agnețul pe Sfânta Masă, Tu Îți deschizi pieptul mistic pentru noi, bobițele din carnea Bisericii, oferindu-ne Sângele Tău ca băutură a nemuririi. Fă ca chipul acestei păsări, sculptat pe ușile împărătești, să amintească tuturor creștinilor contemporani că viața în Hristos cere o dragoste jertfitoare, o dăruire de sine care alungă tot veninul egoismului din societatea modernă!

Sfântul Ignatie Teoforul, strângându-și lanțurile la piept, adăugă cu glas plin de dor martiric:

– Sunt gata să fiu sfâșiat de fiare, dar privind la acest pelican, înțeleg că moartea mea nu este un sfârșit, ci o naștere! Sângele meu vărsat pentru Tine se va uni cu Sângele Tău Cel Sfânt, devenind o mărturie a fidelității dincolo de mormânt. Această pasăre ne arată curajul suprem al iubirii care nu se teme de răni, ci le transformă în izvoare de viață!

Mântuitorul Își înălță mâna Sa cea sfântă deasupra cuibului, binecuvântând pasărea, pe Daniel, pe martiri și pe puii care zburau acum veseli în jurul ramurilor de măslin. O lumină caldă, roz-albă și strălucitoare ca focul curățitor al Taborului a umplut întreaga vale a deșertului, spulberând toată uscăciunea și tristețea locului. Pelicanul cel mare scoase un strigăt scurt, un sunet solemn de mulțumire cosmică adusă Creatorului său.

– Ioan, David, păstrați în inimi taina acestui cuib, le vorbi Mântuitorul în tăcerea duhului, pe când pasărea își strângea aripile luminate deasupra puilor înviați. Cine vrea să moștenească viața veșnică trebuie să învețe de la acest pelican secretul arderii de sine din dragoste pentru frații săi. Biserica Mea va purta acest semn pe antimise și pe uși, arătând tuturor neamurilor că Eu sunt Pelicanul Cel cu mistică iubire Care Am dat viață lumii prin moartea Mea pe Cruce. Păstrați-vă sufletele în această curăție și dăruire jertfitoare!

David își potrivi corzile harpei, simțind cum plânsul din psalmii săi se transforma cu desăvârșire în imn pascal de înviere, în timp ce sfinții se risipiră în norul de lumină al veșniciei, ducând în pridvoarele Raiului parfumul curat al acestei pilde de aur.

Ş-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

---

bestiar biblic 43

©Ioan Muntean, 2026

decor: pe o bancă din lemn jilavă, într-o alee îngustă și slab luminată dintr-un parc pustiu, sub o ploaie măruntă

(el - 31 de ani, tehnician, proaspăt căsătorit, dar captiv într-o relație de fațadă;  ea - 27 de ani, biolog, concubină într-un contract uzat, marcată de impulsuri sălbatice)

amprente jilave pe lemnul din alee

miezul nopții înghite fiece zgomot al bulevardului

ploaia măruntă spală ultimele urme

de respectabilitate

suntem doi

numai noi doi

izolați sub ramurile grele

unde fiece contract civil

sau verighetă proaspătă

se dizolvă instantaneu

sub asaltul picăturilor reci

falsul carnaval se stinge

pe lemnul jilav al băncii

mirosul intens de pământ ud

argilă și frunze

ne inundă plămânii încordați în această penumbră urbană

hainele tale

îmbibate rapid de stropii fini de apă

se lipesc de șolduri într-un foșnet lasciv și greu

lumina palidă a felinarului defect

ne caută chipurile

în timp ce primele pipăiri grăbite

deschid preludiul

îmi lipesc buzele fierbinți de gâtul tău de fildeș

găsind pulsația rapidă ce trădează urgența dorinței

fiecare sărut flămând

lasă o arsură curată în beznă

anulând fiece barieră morală

sau politețe artificială

unduirile tale elastice

urmează ritmul ploii de toamnă

pregătind o descătușare brută

a instinctului primar

privesc adânc în ochii tăi mari

reflectând frica

o intensitate febrilă ce îmi penetrează conștientul

nu mai există nicio mască socială

sau alibi administrativ

ci doar foamea oară a unei împreunări de moment

scurge-mă de secrete

îmi șoptești printre dinți

fă-mă să uit fiece contract și fiece trecut steril

palmele mele mari se opresc

pe sânii tăi plini

stufoşi

sfârcurile rigide înțepând materialul ud

subțire

această mângâiere chinuitor de lentă

electrică

îți taie respirația în tăcerea aleii înguste

trupul tău își arcuiește formele peste ale mele

gata să primească impactul fizic al voluptății pure

te pătrund direct

adânc

violent

fără calcul

o pătrundere profundă

ce face banca să trepideze ritmic

strigătul tău ascuțit de plăcere se lovește de arbori

pierzându-se în tăcerea oarbă

a parcului pustiu și rece

ritmul nostru e o eroare de sistem

un dans sacadat

o mecanică oarbă a plăcerii c

e sfidează fiece normă

mă strângi între coapse ca într-o menghină fierbinte

o poartă strâmtă unde sevele noastre se contopesc violent

simt gustul de ozon

amestecat cu sudoarea ta dulce

o savoare interzisă

ce ne spală de minciunile zilnice

nu mai căutăm justificări pentru viața de fațadă

ci ne oferim complet

 în această împreunare acceptată

explodăm împreună

sub ploaia ce izbește frunzele uscate

într-o descătușare de pulsații supreme

și extaz simultan

orgasmul ne lovește

ca o prăbușire a tuturor structurilor urbane

lăsându-ne secătuiți de fiece energie pe banca udă

obosiți și fericiți în această grefă ilegală de carne

ascultăm cum liniștea dimineții

se așterne lent în zori

ștergând definitiv

și ultima verigă a realității lor sterile

©unionmetan, 2026

Legenda legării fiarelor de la Gura Portiței

Legendă din Dobrogea, culeasă la 18 octombrie, de Sfântul Evanghelist Luca (Luculul/Ziua Lupilor de Toamnă)

În singurătatea nesfârșită a Dobrogei, acolo unde pământul se subțiază până devine o dungă fină de nisip între apele mari ale Razelmului și valurile aspre ale Mării Negre, viața oamenilor s-a ghidat mereu după asprimea vânturilor și legile neschimbate ale naturii. La Gura Portiței, unde crivățul împrăștie spuma sărată peste stuful uscat al zătoanelor, mijlocul lui Brumărel aduce o sărbătoare încărcată de temeri și ritualuri magice: Sfântul Luca, numit în calendarul pescarilor și Luculul sau Ziua Lupilor de Toamnă. Se știe din moși-strămoși că la 18 octombrie fiarele sălbatice ale stepei își întețesc atacurile, iar duhurile rele caută să prade bordeiele și să nimicească puțina agoniseală a oamenilor. Pe vremea când logofeții boierești și iuzbașii stăpânirii trimiteau argații să pună dări pe bărcile pescarilor, stârnind fiarele codrului pentru a-i alunga de pe grinduri, s-a petrecut o minune ce a rămas înscrisă în memoria mării ca o mărturie a puterii cuvântului descântat.

Vântul de stepă și amenințarea caimacanului

Toamna căzuse aspră și întunecată peste Gura Portiței, iar Coșava sufla cu atâta înverșunare încât ridica nisipul de pe plajă, amestecându-l cu frunzele uscate de salcie dunăreană. În coliba sa din bârne de stejar aduse de valuri și acoperită cu stuf gros, tânărul pescar lipovean Ivan, fiul sârbului Radu și al răposatei Irina, poreclit de oameni Năvodarul pentru dibăcia cu care împletea sculele de pescuit, privea cu îngrijorare spre limanul plumburiu. În bărboacele de lemn din curte, peștele sărat era puțin, iar frigul timpurie începuse deja să prindă marginile bălților în pojghițe subțiri de gheață.

Însă mai greu decât crivățul căzu peste pescari urgia adusă de logofătul moșiei boierești a cetății Enisala, pe nume dregătorul trufaș aristocrat Panait Chioru. Acesta, om hrăpăreț și deprins să strângă dările cu bătăi și lanțuri, sosi pe grind însoțit de cinci argați călări, pretinzând ca Ivan să-i cedeze jumătate din plasele sale și barca cea nouă ca bir pentru dreptul de a pescui în zătoanele boierești.

Ivan Năvodarul refuză dârz, sprijinindu-se pe o vâslă grea de frasin. „Apele acestea sunt libere, lăsate de Dumnezeu pentru tot poporul, și n-avem să vă dăm nicio fărâmă peste rânduiala veche!”, strigă flăcăul, cu ochii sclipind de mânie sub căciula de blană. Caimacanul Panait Chioru rânji cu răutate, își îndreptă armăsarul spre stuf și lăsă o amenințare ce sună ca o osândă: dacă până la apusul soarelui de Sfântul Luca barca și sculele nu erau predate, argații aveau să vină să-i dea foc colibei, lăsându-l pradă haitelor de lupi care coborau flămânde din stepa Babadagului.

Noaptea Luculului și descântecul foarfecilor închise

Când întunericul se lăsă peste Gura Portiței, iar valurile mării izbeau malurile cu zgomot de tunet, dinspre uscat se auziră primele urlete lungi și înfricoșătoare: erau lupii de toamnă, stârnii parca de răutatea slujitorilor boierești pentru a-i înfricoșa pe pescari. Umbrele fiarelor începuseră să se profileze pe dunele de nisip, iar oile și câinii de stână tremurau simțind primejdia.

Logodnica lui Ivan, tânăra Sultana, fiica morarului Radu, zisă și Păzitoarea pentru curăția sufletului ei, înțelese că armele de fier nu puteau răzbi împotriva unei haite întregi în noaptea sfântă a Luculului. Ea știa că singura scăpare era legarea simbolică a gurilor de lup prin puterea ritualului. Sultana luă o pereche de foarfece mari de tuns oile, un mănunchi de pelin uscat și o strachină cu apă sărată din mare. Așezată în pragul colibei, sub un cer fără stele unde doar vântul mai urla prin stuf, fata închise foarfecile cu putere, legându-le strâns cu o sfoară de cânepă îmbibată în ceară curată, și rosti cu glas înalt descântecul de legare a fiarelor:

Descântecul de legare a guri lupilor de toamnă

„Sfinte Luca, mare păzitor,

Fii al colibei noastre ocrotitor,

În această noapte de Lucul asprit,

Leagă gura lupului cumplit!

Cum închid foarfecele de fier,

Așa să se închidă dinții sub cer,

Să n-aibă suflare de mușcătură,

Să n-aibă putere în căscătură.

Pelinul îl pun pe pragul cel sfânt,

Să piară fiarele de pe pământ,

Să fugă în stepă, să fugă în văi,

Să ocolească pescarul și fiii tăi.

Cum e foarfecele strâns și legat,

De nicio mână omenească descleștat,

Așa limba lupului să rămână mută,

În această noapte de spaimă crescută.

Nu atinge barca, nu atinge stana,

Că te-nghite valul și marea!

Sfinte Luca, din slăvire,

Adu caselor noastre mântuire!”

În clipa în care Sultana strânse nodul cel de pe urmă al sforii și puse foarfecele închise într-o ladă de lemn sculptat, un urlet de durere sfâșie aerul nopții. Lupul cel Mare, care se repezise cu gura căscată spre curtea lui Ivan, înmărmuri pe loc; fălcile i se încleștară atât de strâns încât nu mai putu scoate niciun sunet. Cuprinși de o groază mistică, ceilalți lupi din haită întoarseră spatele și fugiră în viteză spre stepă, lăsând grindul liber și ocrotit de puterea descântecului.

Dimineața de nisip și sosirea slujitorilor boierești

Când primele raze ale soarelui de 18 octombrie au luminat Gura Portiței, marea părea liniștită, deși aerul era atât de rece încât fiecare suflare lăsa în urmă un abur dens. În curtea lui Ivan, urmele lăsate de haita de lupi erau adânci în nisipul ud, dar nicio sculă de pescuit și niciun animal nu fuseseră atinse de urgie.

Curând sosi și vornicul moșiei, trimis de caimacanul Panait Chioru să vadă dacă pescarii au fost izgoniți de fiare, fiind însoțit de doi argați cu torțe din rășină pentru a pârjoli colibele. Când dădu cu ochii de Ivan care stătea dârz lângă barca sa cea nouă, vornicul strigă: „Unde sunt plasele, iobagule, sau vreți să dăm foc stufului?”.

Dar în clipa în care argatul a vrut să înainteze cu torța spre peretele colibei, un val uriaș de apă sărată, stârnit de o pală bruscă de crivăț, s-a revărsat peste mal, stingând făcliile instantaneu și transformând țărâna într-un glod adânc. Calul vornicului se cabră cuprins de o groază sălbatică, refuzând să se apropie de ladă de lemn în care Sultana păstra foarfecele închise. Fata păși în față, ridicând strachina cu apa de mare binecuvântată. Văzând că marea le stingea focul și că o forță nevăzută le bloca armele, slujitorii boierești fură cuprinși de o spaimă mistică; întoarseră caii în grabă și fugiră spre Enisala, strigând că pescarii de la Gura Portiței au legat fiarele și apele cu farmece marine.

Învățătura bătrânului lipovean și hrisoavele vechi

Vestea legării lupilor și a înfrângerii slujitorilor boierești se răspândi ca fulgerul prin toate colibele de stuf din lungul limanului Razelm. Oamenii, asupriți de dările caimacanului Panait Chioru, au înțeles că dreptatea ținea cu sărăcia lor. În aceeași după-amiază, la bordeiul lui Ivan sosi moș Terente, fiul lui lvan, poreclit Cititorul de Valuri, cel mai bătrân om din obștea pescarilor, care păstrase în lada sa de zestre hrisoave vechi cu peceți domnești de la foștii voievozi ai țării.

Bătrânul lipovean sosi sprijinit în toiagul său de lemn de frasin, scuturându-și nisipul de pe hainele aspre. Ascultă povestea nopții de Sfântul Luca, privi lada în care erau închise foarfecele și își mângâi barba lungă și albă. „Ascultați-mă bine, copii”, grăi bătrânul cu voce aspră ca freamătul valurilor. „Ceea ce s-a petrecut pe grind nu-i vrăjitorie, ci e legea veche a apelor noastre. În hrisoavele cele vechi ale Dobrogei stă scris că în luna lui Brumărel, dacă o haită de lupi este legată simbolic prin ritual de Sfântul Luca, locul acela devine 'Pământ Scutit', iar pescarii nu pot fi obligați să plătească niciun bir boieresc pe barcă sau pe scule până la trecerea iernii. Stăpânirea din Enisala știe această rânduială și este obligată să o respecte. Nu fugiți și nu ascundeți plasele. Adunați toate bărciile în adăpostul zătonului și așteptați judecata boierească cu hrisoavele deschise.”

Bătrânul îi învăță să lase solidaritatea obștii și puterea legii vechi să fie scutul care să înfrângă lăcomia logofătului.

Confruntarea de la Gura Portiței și judecata apelor

Nu trecură decât două zile și, în dimineața Sfântului Gherasim Ziua Sărăciei, logofătul Panait Chioru sosi personal pe grindul Razelmului. Venea călare pe un armăsar alb, încruntat și înarmat cu două pistoale la brâu, urmat de zece jandarmi călări cu muschete lungi și de vornicul moșiei. Fața logofătului era roșie de mânie; nu putea primi gândul că niște simpli pescari lipoveni îi putuseră opri slujbașii cu povești despre foarfece închise și valuri care sting torțele.

Când caii opriră în fața colibei lui Ivan, boierul rămase înmărmurit. Peste o sută de pescari dobrogeni, români și lipoveni din toate zătoanele, se adunaseră acolo, formând un zid compact de sumane aspre și cămăși de sărbătoare, ținând în mâini vâsle și cirezi de plase. În fruntea lor stătea moș Terente Cititorul de Valuri, ținând pe brațe pergamentul cel vechi cu peceți mari de ceară neagră.

„Ce înseamnă răzvrătirea asta pe grindurile mele?”, răcnit caimacanul Panait Chioru, scoțând un pistol. „Ivan Năvodarul, ești acuzat de nesupunere și tăinuirea dărilor! Jandarmi, puneți mâna pe el și dărâmați această colibă!”

Atunci, moș Terente făcu un pas în față, ridicând hrisovul deasupra mulțimii. „Oprește-te, boierule!”, strigă bătrânul cu un glas ce răsună peste întreg Razelmul. „Citește aci, dacă știi carte, legea sfântă a Dobrogei! Ziua Lupilor de Toamnă a vorbit, iar gura fiarei a fost legată simbolic pe acest pământ scutit. Acest hrisov spune clar că sculele și bărcile noastre sunt libere de orice bir boieresc până la primăvară! Dacă jandarmii tăi trag un singur foc, Coșava se va ridica din adâncuri și vă va înghiți armăsarii și conacul! Privește marea cum clocotește!”

Caimacanul privi spre mulțimea de bărbați hotărâți, cu fețele aspre ca sarea mării. Se uită apoi la Razelm, de unde valurile începeau să se ridice în dâre mari sub suflarea crivățului, stropindu-le fețele cu apă rece. Temându-se de o răscoală ce l-ar fi lăsat fără slujbași în pragul unei ierni cumplite, Panait Chioru strânse pistoalele în pumn, scuipă în lături și ordonă retragerea în grabă. Barca lui Ivan și plasele pescarilor fuseseră salvate fără să se verse nicio picătură de sânge.

Ritualul Luculului și celebrarea din zăton

Plecarea logofătului boieresc declanșă o bucurie uriașă în toate colibele de stuf de pe marginea Gura Portiței. Oamenii înțeleseră că respectarea legilor din bătrâni și unirea lor le salvase hrana și libertatea pentru toată iarna ce bătea la ușă. În aceeași seară, la adăpostul grindului se aprinseră focuri mari din stuf uscat și crengi de salcie aduse de valuri, luminând cerul de toamnă târzie.

Sultana, logodnica lui Ivan, fu așezată în locul de cinste pe o barcă întoarsă acoperită cu cergi flocoase. Femeile bătrâne împărțiră colivă de grâu curat îndulcită cu miere de toamnă, pomenind sufletele strămoșilor care păziseră grindul în noapte. Bărbații scoaseră din bordeie cazane mari de fontă și mămăligă caldă, pregătind o storceag pescărească cum nu se mai văzuse, iar vinul dobrogean, roșu și aspru ca pământul, curse din bărboace în căni de lut.

Ivan luă fluierul său din os de stârc și începu să cânte o melodie veche a mării, o glăsuire ce părea că liniștește valurile Razelmului. Tinerii prinseră o horă mare și strânsă pe nisipul ud, sărind peste flăcările focurilor pentru a se curăți de spaimele Brumărelului și pentru a împrăștia cenușa binecuvântată pe la porțile colibelor pentru belșug. Moș Terente vărsă o cupă de vin pe nisipul grindului, sfințind locul și mulțumind spiritelor moșilor pentru ocrotire.

Mesajul peste veacuri al Foarfecelor Închise

Toamna se încheie iute, lăsând loc gerului care îngheță Razelmul de la un mal la altul, dar lada de lemn în care Sultana păstra foarfecile închise rămase neatinsă, ca o strajă de pace în coliba lui Ivan. Vitele și oile trecură iarna cu bine, fără ca vreun lup să se mai apropie de grind, semn că legarea gurilor fusese primită de Sfântul Luca. Povestea Sultanei și a descântecului său de legare a fiarelor trecu din gură în gură prin toate satele de pescari de pe coasta Dobrogei, devenind o pildă despre cum solidaritatea unei comunități și credința în legile nescrise ale naturii pot înfrânge orice asuprire pământeană. Logofătul Panait Chioru nu mai încercă niciodată să urce pe grind în zi de mare sărbătoare, moșia sa fiind în cele din urmă vândută pentru a plăti datoriile către vistieria cetății.

Peste veacuri, Gura Portiței a rămas în picioare, înfruntând valurile mării, viscolele iernii și trecerea timpurilor aspre. Oamenii locului știu și azi că, atunci când se lasă sfârșitul lui octombrie și Coșava începe să urle prin stuful uscat al limanelor, marea își amintește de Sultana lui Ivan Năvodarul. Această legendă ne transmite peste generații un mesaj curat: pământul și apele aparțin celor care le muncesc și le respectă cu suflet evlavios, iar libertatea nu se vinde pe arginți, ci se apără cu inima dârză în fața oricărui val de asuprire.

Și am încălecat pe-o vâslă de stejar, și v-am spus o poveste cu har; și-am încălecat pe-o scoică mică, să rămână povestea curată și fără de frică în mintea oricui o ascultă sub cerul de toamnă.

---

legenda 10

Moştenirea Spirituală a Brumărelului

epilog

de prof. univ. dr. Aristide Spineanu-Murghiol

Director Onorific al Institutului de Etnografie, Dialectologie și Folclor Străbun

Realizarea acestui al șaselea volum dedicat legendelor populare din luna octombrie reprezintă o victorie incontestabilă a memoriei colective asupra timpului și a uitării. Ciclul celor zece narațiuni mitologice, repartizate cu o simetrie perfectă de douăzeci la sută pentru fiecare dintre cele cinci mari regiuni istorice – Țara Bârsei, Gorj, Moldova, Banat/Crișana și Dobrogea – configurează o hartă spirituală de o bogăție fără egal a spațiului românesc. Din punct de vedere etnografic, octombrie sau Brumărelul nu s-a dovedit a fi doar o perioadă de tranziție climatică, ci un veritabil laborator magic, în care comunitățile rurale tradiționale și-au redefinit identitatea, libertatea și dăinuirea în fața opresiunilor istorice. Fiecare capitol din cele șapte care compun structura neclintită a fiecărei legende a funcționat ca o treaptă într-un scenariu inițiatic, mutând accentul de la spaima catoniană în fața fiarelor sau a iernii timpurii, către triumful dreptății prin intermediul solidarității comunitare și al cuvântului descântat.

Elementul central de rigoare științifică și literară al acestui volum l-a constituit, fără îndoială, integrarea neabătută a descântecului ritualic în capitolul al doilea al fiecărei narațiuni. Aceste structuri versificate, rostite exclusiv de personaje feminine purtătoare de har, au respectat cu strictețe măsura populară arhaică și lungimea impusă, devenind veritabile piese de rezistență filologică. Prin puritatea limbajului regional utilizat – de la perfectul simplu gorjean ce capturează scânteia clipitului, până la vorbirea moale ca un in topit a Moldovei sau asprimea marină a graiului dobrogean – s-a reușit eliminarea completă a oricăror hibrizi lingvistici moderni, păstrându-se neîntinată vatra lexicală a neamului. Aparatul critic, ghidul vizual bazat pe stiluri de artă populară autentice precum xilogravura transilvăneană, ceramica de Horezu sau de Kuty, oferă cercetătorului contemporan un instrument complet de descifrare a mentalului colectiv de acum câteva veacuri. Astfel, volumul de față nu este doar o culegere de mituri, ci un monument viu al demnității umane, o dovadă că atâta timp cât poporul nostru își va recunoaște semnele cerului și își va apăra hambarele spirituale unit în cuget, nicio asuprire pământeană nu-i va putea stinge lumina din ochi și libertatea din suflet.

 ©ioan muntean, 2026

Războiul Cenuşii şi al Castanelor Fosforescente

povestire suprarealistă

Orașul de Sticlă își pierduse transparența din septembrie. Structurile cristaline ale zgârie-norilor se acoperiseră cu o peliculă fină, cenușie, ca și cum cineva ar fi suflat un praf grosier peste întreaga metropolă. Nimic nu mai era fluid; semnalele luminoase de pe bulevarde încremeniseră sub greutatea unui nor opac, iar din hornurile subterane izbucnea un miros asfixiant, tăios: fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse. Era o mireasmă aspră, care nu se ridica spre cer, ci cobora ca o cergă de lână peste capetele pietonilor, obligându-i să înainteze cu spatele îndoit.

Andrei își potrivi masca de protecție, dar prin filtrele de bumbac trecea deja un iz metalic, greu, de vaselină veche și oboseală utilitară. Străzile erau blocate de carcasele unor utilaje agricole care crescuseră direct din asfalt, ca niște tumori de fontă. Era fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp, ale căror lame enorme zgâriau vitrinele magazinelor de lux. Din loc în loc, curentul rece dinspre miazănoapte făcea ca rugina să se desprindă sub formă de fulgi fosforescenți, aspre, care ardeau retina trecătorilor.

— Andrei, dacă nu găsim vatra, ne vom transforma în zgură, șopti Elena, strângând la piept un rucsac greu.

Înăuntru se auzea un zgomot înăbușit, amidonos. Singura lor protecție împotriva despuierii totale din octombrie erau fructele culese din parcurile forestiere ale orașului. Ori de câte ori aerul devenea prea tăios, ei deschideau rucsacul și inhalau parfumul dens de castane coapte pe jar stins. Această aromă urbană și forestieră, caldă, le oferea un scut temporar în fața metalizării generale.

— Indicatorul arată că miezul termic este sub Piața Sfatului de Sticlă, răspunse Andrei, consultând un barometru modificat. Acolo, sub plăcile de bazalt, o comunitate de fochiști clandestini menține în viață o bucătărie uriașă. Dacă ajungem la cuptorul lor de cărămidă înainte ca aerul înghețat al dimineților de miazănoapte să cristalizeze complet conductele, putem folosi energia dovleacului pentru a curăța aerul orașului.

Mersul pe bulevard era un calvar realist-fantastic. Locuitorii prinși de valul de octombrie pe străzi nu mai fugeau. Unii dintre ei încremeniseră în picioare, cu brațele întinse, pielea lor căpătând culoarea și textura scoarței de nuc îmbibate cu apă. Din gurile lor deschise nu mai ieșeau cuvinte, ci fâșii de pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite. Solul orașului își digera propria populație, transformând amintirile muritorilor în humus galactic, o masă neagră și acidă care urca pe treptele instituțiilor publice.

— Atenție! strigă Elena, trăgându-l pe Andrei în nișa unei porți baroce. Vin colectorii de acid!

Pe mijlocul străzii trecea o cisternă trasă de cai de fier oxidat. Din robineții vehiculului se scurgea un lichid tulbure, verzui, care emana o mireasmă stridentă, acră: varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru). Colectorii, îmbrăcați în costume de scafandru din cauciuc greu, stropeau trotuarele cu această zeamă salină, încercând să dizolve plugurile ruginite care blocau circulația. Efectul era devastator: aerul devenea un amestec de oțet, sare și rugină încinsă, un zodiac olfactiv agresiv care distrugea orice urmă de transparență.

Andrei și Elena au coborât prin trapa unei guri de vizitare, alunecând direct în galeriile subterane. Acolo, temperatura a crescut brusc. Din adâncuri venea un abur dens, parfumat, care mirosea a zahăr caramelizat în cenușă și miez cald. Era parfumul de dovleac copt în cuptor de cărămidă, bateria solară a orașului care încă pulsa în întuneric, refuzând să accepte victoria ozonului de cristal.

În capătul tunelului, blocați de un morman de castane uriașe, carbonizate, cei doi s-au trezit în fața unei uși masive de fontă. Pe ea scria cu litere de plumb: Direcția Generală a Vetrelor Stinse. Din interior se auzeau voci tensionate și un zgomot de lopeți care aruncau cenușă.

Războiul Cenușii și al Castanelor Fosforescente”

Andrei lovi de trei ori în ușa masivă de fontă cu mânerul busolei sale mecanice. Sunetul se propagă prin galeriile subterane ca un ecou stins într-o peșteră de metal. După câteva secunde de tăcere, zăvoarele grele scrâșniră, măcinate de rugină, iar ușa se întredeschise, eliberând un val de căldură toridă care îi izbi în fețe. Aerul dinăuntru era aproape irespirabil, o plasmă densă saturată de parfumul dulceag-pământos de dovleac copt în cuptor de cărămidă, amestecat cu mirosul aspru, amidonos, de castane coapte pe jar stins.

În prag apăru o siluetă scundă, un bărbat cu fața acoperită de funingine și barbă aspră, care purta ochelari de sudură cu lentile verzi și un șorț gros din piele de bivol. În mână ținea o lopată lungă de brutar, făcută din lemn de nuc pietrificat.

— Intrați repede înainte ca acidul de sus să ne distrugă vatra! strigă fochistul, trăgându-i înăuntru și trântind ușa în urma lor. Suntem Breasla Vetrelor Stinse. Eu sunt meșterul Grigore. Ce căutați în adâncuri când orașul de sus e devorat de rugină?

Spațiul în care se aflau era o hală imensă, boltită, ai cărei pereți erau construiți din cărămidă roșie, arsă la temperaturi galactice. În centru se înălța un cuptor uriaș, o structură ciclopică prin ale cărei guri de vizitare se zărea o lumină portocalie, intensă, ca o lavă clocotindă. În interiorul acestui cuptor se afla un dovleac de dimensiuni planetare, al cărui miez gazoas pulsa ritmic, emanând valuri de căldură care luptau împotriva frigului de miazănoapte.

— Am venit să salvăm aerul orașului, spuse Andrei, scoțându-și masca de protecție. Barometrul arată că presiunea ozonului de cristal a atins cote mortale la suprafață. Oamenii se transformă în pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite.

Meșterul Grigore privi spre cuptor și clătină din cap cu amărăciune. Din hainele lui se ridică o dâră subțire din fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse, semnul că alimentase vatra toată noaptea cu ultimele resurse ale câmpiilor de sticlă.

— Dovleacul planetar e pe moarte, tineri căutători, zise bătrânul fochist, arătând spre flăcările care începeau să palpite palid, căpătând o nuanță albăstruie, metalică. Tulpina de porumb nu mai are putere, iar tizicul e umed din cauza infiltrațiilor de varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru) care se scurge din canalizări. Dacă focul moare, aerul înghețat al dimineților de miazănoapte va pătrunde aici și ne va transforma pe toți în statui de gheață salină. Avem nevoie de un combustibil pur, amidonos, capabil să ridice temperatura la o mie de grade olfactive.

Elena făcu un pas înainte și își dădu jos rucsacul greu de pe umeri. Descuie cataramele de cupru, iar dinăuntru izbucni o mireasmă densă, caldă, care purta în ea esența duminicilor urbane uitate.

— Avem castane, meștere, spuse Elena, privindu-l fix. Castane culese din parcurile forestiere ale orașului, dinainte ca fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp să le strivească sub șinele de fontă. Sunt pline de energie caldă și amidon pur.

Grigore își ridică ochelarii verzi pe frunte, iar ochii lui de cenușă străluciră de speranță.

— Castanele! strigă el spre ceilalți fochiști care păzeau gurile vetrei. Sacrificiul este enorm, fată dragă. Dacă aruncăm aceste castane în jar, parfumul lor va purifica orașul, dar voi veți rămâne fără nicio protecție individuală în fața frigului. Sunteți gata să vă cedați amintirile pentru a reporni motorul termic al metropolei?

Andrei o prinse pe Elena de mână, simțind cum degetele ei tremurau ușor. Știau amândoi că acele castane erau ultimele legături cu lumea caldă, liniară, din care plecaseră. Dincolo de ușa de fontă, plumbul și ozonul așteptau să-i transforme în cenușă rece.

Războiul Cenușii și al Castanelor Fosforescente”

Elena ridică sacul de pânză cu ambele mâini, ca pe un potir plin cu ofrande aduse unei divinități subterane. Fără să mai ezite, o răsturnă direct în gura căscată a cuptorului de cărămidă, acolo unde miezul portocaliu al dovleacului planetar își pierdea ultimele pulsații de viață.

Impactul a fost instantaneu și violent. Îndată ce fructele au atins jarul stins, coaja lor neagră și amidonoasă a plesnit cu zgomot de silitre, declanșând o reacție alchimică în lanț. O lumină orbitoare, de o culoare galben-aurie amestecată cu purpură, inundă întreaga hală subterană. Nu a fost o explozie distructivă, ci o expansiune torențială de energie termică pură. Aerul se umplu de o mireasmă atât de densă și de caldă încât spărgă instantaneu orice rezistență metalică: parfumul de castane coapte pe jar stins se contopi cu dulceața de dovleac copt în cuptor de cărămidă, creând un val de aburi portocalii ce pulsa în frecvența soarelui de august.

— Țineți-vă bine! urlă meșterul Grigore, dispărând într-un nor de scântei dulci. Vatra a reînviat! Se declanșează evacuarea cosmică!

Andrei o prinse pe Elena în brațe, strângând-o la piept sub mantaua lui de lână. Presiunea atmospherică din interiorul cuptorului crescu astronomic, anulând gravitația terestră. Valul de aburi amidonoși îi ridică de pe podeaua de piatră, trăgându-i direct în vortexul coșului de fum, o coloană verticală din cărămidă arsă care străpungea toate straturile geologice ale orașului.

Urcarea a fost o halucinație olfactivă de o viteză hipnotică. În timp ce zburau prin coșul de fum, prin fața ochilor lor trecură, ca niște imagini developate în grabă, toate miresmele lunii octombrie: simțiră asprimea din fumul gros de tizic sau tulpini de porumb arse, care acum nu mai sufoca, ci desena căi de lumină prin funingine; curățară cu trupurile lor infiltrațiile de varza murată în ciubăr de stejar (Acidul terestru), transformând acreala salină într-un praf fin de cristal; și văzură cum jos, în adâncuri, pământul reavăn amestecat cu frunze putrezite își oprea digestia violentă, acceptând căldura ce cobora din vetre.

Când izbucniră prin gura coșului de fum, deasupra celui mai înalt zgârie-nori de sticlă, peisajul urban era complet transformat. Aburul cald al castanelor se răspândise ca o pătură protectoare peste bulevarde, dizolvând instantaneu fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp. Utilajele de fontă care blocaseră orașul se topiră în dâre de rugină lichidă care se scurgeau nevinovat în gurile de canalizare. Oamenii care încremeniseră pe străzi își recăpătară mobilitatea, clipiră uimiți și începură să respire aerul curățat.

Andrei și Elena pluteau leneș prin aerul amurgului, coborând spre esplanada centrală ca două frunze purtate de un vânt blând. Deasupra lor, aerul înghețat al dimineților de miazănoapte (Ozonul de Cristal) nu mai era o lamă de cuțit care tăia respirația, ci devenise o cupolă transparentă, curată, sub care stelele lunii octombrie străluceau cu o claritate de diamant. Orașul de Sticlă își recăpătase transparența, dar nu mai era un spațiu rece; miroasea a cenușă caldă, a dovleac copt și a duminică salvată. Când picioarele lor atinseră din nou asfaltul curat, Andrei își ridică aparatul foto Leica și o surprinse pe Elena zâmbind în lumina de chihlimbar. Septembrie fusese conservat sub capac, dar octombrie fusese salvat prin foc. Universul trăgea adânc aer în piept. În sfârșit, erau acasă.

 ©Ioan Muntean, 2026

De la Solemnitatea Crizantemei la Focul Conservat al Gălbenelei

eseu de trecere

Cortina coboară încet peste imperiul crizantemei. Cele unsprezece ipostaze ale reginei de octombrie și-au consumat combustia cromatică, lăsând grădina într-o stare de solemnitate hieratică. Aerul poartă acum parfumul greu, astringent și tămâios al dumitrițelor care au asumat întreaga încărcătură funerară și nostalgică a lunii. Însă poezia lui octombrie refuză să capituleze în fața monocromiei cenușii a iernii care se apropie. Din cenușa purpurie și argintie a primului capitol, o nouă pulsație vitală începe să se facă simțită la nivelul solului, ca o încăpățânare a luminii.

Tranziția de la crizantemă la gălbenele nu este o simplă schimbare de decor floral, ci o transmutare a stării de spirit. Dacă crizantema privește în sus, spre cerul de plumb, și în spate, spre memoria strămoșilor, gălbeneaua coboară privirea spre interiorul pământului, funcționând ca un mic acumulator de căldură reziduală. Acolo unde crizantema aduce structura rigidă, geometrică și aristocratică, gălbeneaua răspunde prin spontaneitate rustică, fluiditate solară și un optimism organic. Ea nu aparține serelor sau aranjamentelor fastuoase, ci pământului bătătorit, marginilor de drum și straturilor utilitare.

Trecem de la mirosul de pământ reavăn și ceară la aroma balsamică, rășinoasă și tămăduitoare a unei plante care a înțeles că supraviețuirea în octombrie nu se obține prin sfidarea mândră a frigului, ci prin vindecarea rănilor provocate de acesta. Gălbenelele, flori magice ale pragului, își deschid acum corolele ca niște monede de aur fierbinte, gata să plătească vama nopților din ce în ce mai lungi. Ele preiau ștafeta toamnei, transformând melancolia gotică a crizantemei într-un imn discret, dar rezistent, închinat soarelui ascuns.

Simbolistica Gălbenelelor: Aurul Medicinal şi Soarele Conservat al Pragului

Considerate în astrologia florală drept florile oficiale ale lunii octombrie, gălbenelele (Calendula officinalis) ocupă un loc de o bogăție simbolică aparte, situat la granița dintre sacru, mitologic și terapeutic. Numele științific Calendula provine din latinescul calendae, termen ce desemna prima zi a fiecărei luni în calendarul roman, făcând aluzie la capacitatea uimitoare a acestei plante de a înflori aproape pe tot parcursul anului, inclusiv în calendele aspre de toamnă.

Dacă crizantema gestionează relația omului cu moartea și memoria, gălbeneaua este o emblemă a rezistenței vieții și a protecției spirituale. În tradițiile creștine, ea a fost numită „Mary’s Gold” (Aurul Mariei), fiind asociată cu puritatea mistică și cu lumina divină care nu apune niciodată. În luna octombrie, când soarele își pierde puterea și se retrage în unghiuri tot mai oblice, gălbenelele acționează ca niște oglinzi terestre care captează ultimele particule de căldură și le conservă în țesuturile lor bogate în rășini și uleiuri esențiale. Ele sunt simbolul „soarelui interior” – acea capacitate a spiritului de a genera lumină și speranță din propriile resurse atunci când mediul exterior devine ostil și rece.

Din punct de vedere poetic, gălbeneaua reprezintă frumusețea utilitară și vindecătoare. Ea nu caută să impresioneze prin dimensiuni uriașe sau forme sofisticate; valoarea ei rezidă în proprietățile sale balsamice. Este floarea consolării, o prezență caldă care pansează, la propriu și la figurat, rănile lăsate de brumă. În folclorul românesc, gălbenelele sunt asociate cu sănătatea curată, cu tinerețea prelungită și cu magia albă a căminului, fiind plantate lângă uși și ferestre pentru a ține la distanță frigul și influențele nefaste ale iernii. În octombrie, textura lor ușor lipicioasă, parfumul lor iute-amărui și culorile care variază de la galben-solar la portocaliu-neon aduc o notă de realism vitalist, amintindu-ne că pământul, înainte de a adormi complet, lasă la suprafață un ultim și eficient remediu împotriva uitării și a degradării.

volumul XIV: autoportretul feminin Nr. 7

Rezonanţa de Zgomot Alb a unei Siluete Vibrante în Galeria de Beton

Pentru frecvența de joasă intensitate, cea destinată a fi fost capturată de un microfon de carbon înainte ca unda de șoc să se fi dizolvat în ecoul unui strigăt mut.

Descrierea Entității Scriitoricești

Suntem în prezența unei cartografii sonometrice și analiză de fază acustică redactată de către un Laborator Central pentru Capturarea Frecvențelor Parazite și Monitorizarea Zgomotului Alb, o entitate scriitoricească inventată care respinge cu desăvârșire pliurile de hârtie, straturile geologice de calcar sau emisiile de fosfor pe plăci radiologice. Acest scriitor-acustician operează exclusiv în galerii subterane din beton brut, lungi și complet vide, unde pereții reflectă sunetul cu o distorsiune armonică maximă, și unde aerul este saturat de unde radio de joasă intensitate și unde de șoc imperceptibile ochiului uman. Pentru această instanță sonoră și invizibilă, corpul feminin nu posedă o masă solidă, o epidermă de porțelan sau o interioritate psihologică, ci este analizat strict ca o sursă de emisie acustică, un ansamblu de decibeli, reverberații și microfonii ce își dispută spațiul cu tăcerea.

Sub această privire obsedată de acustică disonantă și bruiaj, subiectul numărul paisprezece — o entitate feminină catalogată drept „Unda Autonomă U-14” — este redusă la o simplă perturbație de frecvență. Laboratorul notează că structura sa osoasă a fost înlocuită complet de o rețea fină de sârme de difuzor și bobine de cupru prin care circulă un fâșâit continuu de bandă de magnetofon uzată, iar inima sa este o membrana de microfon ce pulsează la fiecare modificare a presiunii barometrice din galerie. Chipul ei refuză orice identitate plastică vizibilă; el este o oscilație continuă, o mască de sunet pur unde trăsăturile s-au șters în favoarea unei diagrame de unde, iar ochii sunt descriși ca două difuzoare miniaturale prin care se propagă zgomot alb direct în timpanul observatorului.

Entitatea scriitoricească folosește un limbaj tehnic-acustic, curățat de orice repere vizuale sau decorațiuni baroce. În rapoartele sale de captare, se specifică faptul că respirația acestui subiect feminin nu implică schimburi de gaze inerte, ci reprezintă o simplă variație de decibeli pe un analizor digital de spectru. Acest observator spectral și disonant concluzionează că personajul feminin reprezintă monumentul izolării acustice absolute, un trup-frecvență ce acceptă voluntar propria sa disipare în ecoul galeriei pentru a devenit o undă de șoc infinită ce refuză să mai întrebe timpul în favoarea formelor umane simetrice sau coerente.

Proiecția Extinsă a Eul-ui feminin (Sintaxă Integrată cu Indicatv și Moduri Nepersonale)

Am ales a pluti în acest vid electromagnetic ca o simplă microfonie prinsă între doi pereți de ciment brut, unde timpul se măsoară doar în vibrații oarbe. Am început a auzi un fâșâit continuu de bandă magnetică încinsă și acum nu mai pot deosebi nicio silabă articulată din vechiul limbaj civil pe care l-am vorbit odinioară. Reușesc a deconstruiesc craniul prin aplicarea unor impulsuri sinusoidale de înaltă frecvență, simțind cum fiecare undă îmi fragmentează gândurile. Această oscilație violentă a condus la a reduce întreaga anatomie feminină la o succesiune de decibeli puri, determinându-mă a refuza orice contact vizual cu realitatea tridimensională a formelor stabile. Am simțit vibrația grinzilor de susținere și am reușit a transmite o undă de șoc direct în temelia acestei galerii părăsite. Am devenit o absență zgomotoasă, un strigăt mut încremenit pe o frecvență de testare a unui receptor defect.

Sunt o entitate oscilând permanent între o frecvență de joasă intensitate și o descărcare electrică saturată de paraziți radio, fără nicio șansă de stabilizare biologică. Am petrecut ore întregi emițând semnale codificate în format binar direct spre panoul central de control, sperând într-o recunoaștere a eului meu acustic. Modificând densitatea aerului prin emiterea unor onomatopee mecanice, am observat cum literele apar tipărite cu caractere supradimensionate pe ecranul conștiinței mele plate. Aparatele înregistrează parametrii mei vitali, scăzând intensitatea pulsațiilor cardiace până la atingerea cotei zero de rezistență structurală. Am sfârșit prin a asista la transformând fiecare suspine într-o variație de tensiune măsurată pe un voltmetru digital. Sângerând cerneală acustică direct pe membranele difuzoarelor miniaturale ce înlocuiesc ochii, am acceptat această disoluție a chipului. Reținând doar ecoul unei prăbușiri iminente, m-am scufundat în zgomotul alb al transmisiunii de noapte.

Sunt un spectru sonor capturat de un microfon de carbon și fixat definitiv pe o peliculă magnetică degradată de trecerea anilor de izolare fonică. M-am recunoscut în semnalul deformat de o distorsiune armonică maximă și proiectat pe pereții din rocă magmatică sub forma unei anomalii grafice de neînțeles. Am rămas un trup izolat într-un buncăr antiatomic capitonat cu plumb și purificat de orice amprentă afectivă sau memorie biologică reziduală. Datele tehnice m-au prezentat ca fiind un element redus la stadiul de simplu pixel acustic, decupat grosier dintr-o diagramă de dispersie a energiei atomice. Am fost un obiect condamnat a fi fost rulat la nesfârșit într-o buclă infinită de zgomote industriale pe care nimeni nu le mai monitorizează. Aceste frecvențe m-au lăsat sfâșiat de o foarfecă invizibilă și amestecat cu praful mineral al acestui subsol post-biologic.

Am ajuns o ființă de plâns doar prin intermediul unor picături de mercur mat ce s-ar scurge pe plăcile de presiune din alamă bătută, refuzând lacrimile organice. Am rămas un ecou de auzit numai la ora fixată pentru închiderea ghișeelor interioare ale ministerului de ghips, când liniștea devine opresivă. Toate aceste circuite s-au dovedit a fi un ansamblu de deconstruit bucată cu bucată prin aplicarea unui algoritm de diviziune cu rest direct pe cortexul cifrelor impare. Am fost un dosar de căutat prin miile de rafturi administrative, fără a găsi însă nicio justificare legală a existenței acestei unde feminine. Sunt un deșeu industrial de topit în propriul furnal tehnocratic pentru eliminarea oricărei iluzii de simetrie organică sau frumusețe biologică. Am acceptat această stare de încremenit pentru totdeauna sub pecetea unei clepsidre de fum asimetric, într-un spațiu de neatins de către cei vii, unde zgomotul alb este singurul imn liturgic rămas activ.

---

Mătăsurile toamnei peste undele Crişului şi porţile Secesiunii (sonetul LXXVII)

(monolog interior feminin)

Pășesc încet, pâș-pâș, pe pontoane de lemn umbrite de sălcii plecate,

Când toamna de octombrie transformă Oradea în vis de chihlimbar.

Tu mergi alert, un tâgâdâm de pași spre porțile largi și sculptate,

Iar palatele de sticlă par că se mișcă sub un ritm plin de har.

Văd formele de flori din fier cum prind un suflet în umbra serii grele,

Și-ți caut degetele calde în lumina ce-aprinde vechiul pod,

Purtându-ne prin labirinturi verzi de vise și sclipiri de stele,

Când vântul blând ne mângâie pe umeri sub un mândru și sfânt rod.

E o atmosferă de poveste, cu miros de râu și de cărămidă veche,

Ce spală de pe fețele noastre orice urmă de tristețe sau suspină,

Suntem două spirite eterne ce merg în lume fără de pereche,

Lăsând doar urme de argint pe această faleză curată și divină.

Dar totul e o vrajă pură scrisă pe o pagină de timp lăsat,

Suntem doar doi amanți ce trec sub cerul mare și binecuvântat.

---

Notă: Promenada de pe malul Crișului Repede din Oradea oferă un traseu pietonal de o rară eleganță, punând în valoare splendida arhitectură Art Nouveau și Secession a orașului. Pontoanele amenajate și sălciile plecate peste apă oferă un cadru extrem de intim. În luna octombrie, reflexiile clădirilor luminate în undele râului creează o atmosferă profund romantică.

---

sonet  77

©Ioan Muntean, 2026

Iubirea jertfelnică ce dăruieşte viaţă din propriul potir de sânge

Descrierea științifică a speciei în arealul mediteraneean și al Levantului

Pelicanul comun sau pelicanul alb, clasificat în taxonomia zoologică sub denumirea de Pelecanus onocrotalus, este o pasăre acvatică de talie monumentală, aparținând familiei Pelecanidae și ordinului Pelecaniformes. În Antichitatea biblică, pe lângă specia comună, Levantul și bazinul mediteraneean erau tranzitate și de pelicanul creț (Pelecanus crispus), ambele specii fiind strâns legate de ecosistemele acvatice umede, de mlaștinile din valea Iordanului, de lacul Hula și de regiunile de coastă. Din punct de vedere morfologic, Pelecanus onocrotalus se remarcă printr-o anvergură a aripilor ce poate atinge trei metri și printr-un greutate corporală substanțială, fiind adaptat pentru un zbor planat de mare altitudine și pe distanțe lungi în timpul migrațiilor sezoniere.

Penajul este predominant alb, prezentând o nuanță roz-pal în perioada de reproducere, cu remigele primare negre, vizibile doar în zbor. Particularitatea anatomică cea mai izbitoare rezidă în structura aparatului bucal: un plisc masiv, lung, turtit dorso-ventral, de care este atașată o pungă gulară uriașă, extensibilă, din piele golașă și puternic vascularizată, numită sac gular, utilizată ca o plasă naturală pentru capturarea peștilor. Din punct de vedere etologic și fiziologic, comportamentul parental a dat naștere unor observații și mituri antice profunde. Pentru a-și hrăni puii în cuib, pelicanul își apasă pliscul lung de piept pentru a goli peștii parțial digerați din sacul gular. Acest gest reflex, ce lasă adesea urme de sânge pe penajul alb din cauza vascularizației intense a pungii gulare rănite de oasele peștilor, a fost interpretat de naturaliștii antici ca un act voluntar de auto-mutilare în care pasărea își sfâșie propriul piept pentru a-și hrăni sau învia puii cu propriul sânge în perioade de foamete sau mușcături de șerpi.

Prezență, ecologie, legislație dietetică și mentalități în timpurile biblice

În contextul ecologic și cultural al Palestinei antice, pelicanul era o pasăre asociată cu locurile pustii, cu singurătatea absolută a mlaștinilor izolate și cu regiunile de ruină unde prezența umană era inexistentă. Datele arheologice și istorice din Levant atestă prezența sa în cronicile naturale ale vremii, fiind privit ca o creatură misterioasă datorită aspectului său bizar și a modului solitar de viață în afara perioadelor de cuibărit colonial. Din punct de vedere juridic și alimentar, conform prescripțiilor legislative stricte din cartea Leviticului (11, 17-18) și a Deuteronomului (14, 16-17), pelicanul era inclus în lista păsărilor necurate, fiind strict interzis consumului: „Să vă fie urâte acestea: pelicanul, cormoranul, lebăda...”.

În textul original ebraic, termenul folosit este Qa’at (קָאָת), tradus adesea în Septuaginta și Vulgate prin pelican sau vultur deșertic, cuvânt a cărui rădăcină etimologică înseamnă „a vărsa” sau „a vomita”, o trimitere biologică directă la modul în care pasărea își golește sacul gular pentru a-și hrăni puii. În mentalitatea mozaică antică, statutul de necurăție ritualică era determinat de regimul său alimentar exclusiv piscivor sau uneori oportunist, pasărea trăind în zone umede asociate cu descompunerea vegetală sau stagnarea apelor, element ce o excludea din sfera animalelor domestice aprobate pentru viața civilă urbană. Totuși, această izolare geografică a transformat pelicanul în simbolul universal al ascezei și al plânsului solitar în fața lui Dumnezeu, fiind respectat de locuitorii din preajma deșertului pentru rezistența sa tăcută în medii ostile unde alte păsări nu puteau supraviețui.

Cartografierea mențiunilor din Vechiul și Noul Testament

În corpusul scrierilor sfinte, pelicanul posedă o prezență doctrinară și poetică de o mare adâncime mistică, devenind indicatorul suprem al izolării profetice și al suspinului lăuntric. Cel mai faimos și răsunător verset se regăsește în Psaltirea Regelui David, în Psalmul 101, 7, un text de o importanță capitală pentru spiritualitatea monahală ortodoxă: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufnița în dărâmături. Vegheat-am și am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiș”. În acest pasaj de un dramatism copleșitor, pelicanul (Qa’at) este folosit ca metaforă directă a omului aflat în suferință extremă, părăsit de prieteni și cufundat în postul rugăciunii, plânsul său amintind de mugetul tăcut al păsării din mlaștinile uscate.

În cărțile profetice, pelicanul apare ca un simbol al pustiirii istorice și al judecății divine asupra cetăților mândre care s-au îndepărtat de Dumnezeu. Prorocul Isaia (34, 11), anunțând distrugerea Edomului, specifică: „Pelicanul și ariciul o vor moșteni, bufnița și corbul vor locui în ea”. În cartea prorocului Țefania (2, 14), aceeași sentință escatologică este aplicată cetății Ninive: „Pelicanul și ariciul vor găzdui pe capitelurile stâlpilor ei; glasul lor va răsuna la ferestre”. În Noul Testament, deși termenul nu apare în mod explicit în Evanghelii, substanța sa simbolică este complet absorbită și transfigurată prin intermediul teologiei Jertfei supreme de pe Cruce, unde Hristos Își varsă Sângele pentru a da viață puilor Săi duhovnicești, o realizare totală a tipologiei hagiografice pe care Biserica primară a grefat-o pe comportamentul acestei păsări solitare.

Interpretarea Sfinților Părinți și preluarea în cultul Ortodox

Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe au dezvoltat o hermeneutică dogmatică și euharistică de o sublimă frumusețe în jurul pelicanului, transformându-l într-o icoană vie a Mântuitorului. În comentariile la Psalmi ale Sfântului Augustin și în scrierile imnografice târzii, este preluată pilda hagiografică din Physiologus: se spune că puii de pelican, crescând, își lovesc părinții peste față cu aripile, iar tatăl, mâniat, îi lovește înapoi și îi omoară; după trei zile, mama (sau tatăl), plină de o milă sfâșietoare, își deschide propriul piept cu pliscul și lasă ca sângele ei cald să curgă peste trupurile moarte ale puilor, readucându-i la viață prin această infuzie de iubire jertfelnică. Sfinții Părinți au văzut în aceasta chipul desăvârșit al Întrupării și Răstignirii: omenirea (puii) L-a lovit pe Dumnezeu prin păcat, căzând în moarte spirituală, dar Hristos S-a urcat pe Altarul Crucii, a lăsat ca sulița să Îi deschidă pieptul sacru, iar Sângele și Apa din coasta Sa au curs peste trupurile noastre moarte, înviindu-ne în Taina Sfintei Împărtășanii.

În cultul Creștin-Ortodox actual, simbolismul pelicanului este o realitate hagiografică ce împodobește spațiul cel mai sfânt al bisericii. Chipul pelicanului care își sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii aflați în cuib este adesea sculptat pe ușile împărătești, brodat pe aerul liturgic sau pe dvera Sfântului Altar și pictat direct pe iconostas, în apropierea jertfelnicului. În imnografia Prohodului Domnului din Vinerea Mare, Hristos este numit în mod explicit „Pelicanul cel cu mistică iubire”, Cel ce prin moartea Sa a dăruit viață lumii. Această asociere profundă ne învață parenetic că viața creștină autentică nu este o acumulare egoistă de stări, ci o jertfire permanentă de sine pentru binele aproapelui, transformând inima omului într-un potir din care se revarsă mirosul sfințeniei și al iubirii jertfelnice.

bestiar biblic 42

©Ioan Muntean, 2026

noaptea cu gust de mure (cybersonet MXXXVIII)

despre contopire şi lut

în acest dans de spuză sălbatic și frumos

ne prindem trupurile calde sub pătura de lână

acolo unde fiarele ne privesc de jos

iar toamna își arată rânduiala bătrână

o transă de suspine și atingeri ne mână

cât timp pe haturi doarme sub norii de oțel

fierul ruginit al plugurilor lăsate pe câmp o lună

iar aerul înghețat al dimineților de miazănoapte e la fel

suntem doi sori de lavă în veacul cel tăcut

ne devorăm privirea și secretele din gând

eu mă transform în tine iar tu te schimbi în lut

cât timp lăsăm miresmele să curgă blând

ne contopim în noaptea cu gust de mure și ace

prin geamul aburit privim cum noaptea se desface

 ©Ioan Muntean, 2026

capitolul I crizantema (CHRYSANTHEMUM)

ultimul bal în haine de doliu (cybersonet MXXXVII)

crizantema semidublă purpuriu-închis

un purpuriu de sângerare oarbă

îmbracă tufa morții din ungher

când frigul nopții începe să absoarbă

ultimul suflu dintr-un mistic cer

te strâng la piept ca pe-o lăcată grea

în carnea ta de catifea și scrum

să simt cum buza-ți aspră precum crucea

oprește timpul pe un singur drum

miroși a ceară a mormânt a dor

mătăsoase aripi bat pe trupul frânt

un mistic și sălbatic amor

născut din viermii prinși sub pământ

ești cheia neagră-n templul dărâmat

În purpura amurgului îngropat

---

Notă - Denumire populară - dumitriță purpurie/crizantemă semidublă închisă; denumire științifică - chrysanthemum x hortorum; origine - hibrid de grădină cultivat în Europa Centrală și de Est; Arie de răspândire - nelipsită din cimitirele și grădinile rustice din românia în preajma luminației; culoare dominantă - purpuriu închis, violet-bordo spre negricios; florescență - sfârșitul lunii octombrie, extrem de rezistentă la înghețuri repetate.

Motto: „Lumina unghiulară a lui octombrie desenează pe pământ geometrii secrete, în care petalele rămase nu sunt altceva decât rugăciuni de foc trimise cerului de plumb.”

Dedicație: Celor care știu să asculte foșnetul luminii la apus și să caute frumusețea ascunsă în unghiurile ascuțite și melancolice ale ultimelor grădini rămase în picioare.

©ioan muntean, 2026