Acest glosar este instrumentul ideal pentru cititorul modern, oferind explicații clare pentru cuvintele vechi, graiurile mocănești, oltenești și din vestul țării, folosite pe parcursul întregii serii.

* Anteriu (s.n.) – Haină lungă boierească, de stofă sau de mătase, purtată în trecut de boieri.

* Arnici (s.n.) – Fir de bumbac răsucit și colorat, folosit de obicei la brodatul cămășilor populare.

* Baci (s.m.) – Ciobanul cel mai experimentat care conduce o stână și organizează treburile acesteia.

* Bătătură (s.f.) – Ogradă, curte din jurul casei țărănești sau boierești, bătătorită de pași.

* Bfele (s.f., pl.) – Povești bătrânești, basme, superstiții sau credințe vechi transmise prin viu grai.

* Bota (s.f.) – Baston lung de lemn, cioplit adesea cu motive geometrice, folosit de ciobani sau bătrâni.

* Bumbari (s.m., pl.) – Nasturi mari, adesea metalici sau din os, folosiți la cămășile tradiționale din vestul țării.

* Călit (adj./fapt) – Fier sau oțel trecut prin foc și apă rece pentru a deveni extrem de dur și rezistent.

* Calfă (s.f.) – Lucrător care a terminat ucenicia și lucrează sub îndrumarea unui meșter zidar sau meșteșugar.

* Chepeneag (s.n.) – Haină lungă și călduroasă, un fel de manta din lână sau blană, purtată împotriva viscolului.

* Chiciură (s.f.) – Strat subțire de gheață albă care se depune iarna pe crengi, pe fire sau pe haine din cauza ceții înghețate.

* Chimir (s.n.) – Brâu lat din piele groasă, prevăzut adesea cu buzunare interioare și catarame, purtat de bărbați peste cămașă.

* Cireșar (s.m.) – Denumirea populară, tradițională, a lunii iunie; legată de coacerea cireșelor.

* A cleșa (v) – regionalism pentru a prinde ceva cu cleștele sau a se bloca/încleșta.

* Clisă (s.f.) – 1. Pământ cleios, lutos și umed, greu de săpat. 2. (Regionalism în vest și Oltenia) Slănină afumată sau porțiune de carne grasă.

* Cojocel (s.n.) – Haină scurtă, fără mâneci, făcută din piele de oaie cu blana pe dinăuntru, brodată la exterior.

* Cula (s.f.) – Locuință boierească fortificată, specifică Olteniei, în formă de turn, construită pentru apărarea împotriva atacurilor dușmane.

* Cumpănă (s.f.) – 1. Punct de echilibru, moment critic sau de cotitură (ex: cumpăna anului la solstițiu). 2. Mecanism de lemn folosit pentru scoaterea apei din fântână.

* Dascăl (s.m.) – Învățător, profesor de școală veche sau persoană care ajută la slujbele bisericești (bătrân învățat).

* Dihanis / Dihanie (s.f.) – Fiară uriașă, monstru, creatură mitică înfricoșătoare sau animal sălbatic de mari dimensiuni.

* Drăgaică (s.f.) – Nume dat Sânzienelor în Muntenia și Oltenia, precum și sărbătorii sau dansului ritualic din luna iunie.

* Feleți (s.m., pl.) – Butoaie mari din lemn, folosite în podgoriile din vestul țării (Arad) pentru păstrarea și măsurarea vinului.

* Fofoi (s.n.) – Foale, mecanism manual făcut din piele folosit în fierării pentru a sufla aer în vatră și a încinge cărbunii.

* Găteje (s.n., pl.) – Vreascuri, crengi uscate și subțiri adunate din pădure sau din vie pentru a aprinde focul.

* Giuvaer (s.n.) – Podoabă prețioasă, bijuterie din aur sau pietre scumpe; obiect de o frumusețe rară.

* Gorun (s.m.) – Specie de stejar falnic, cu lemnul foarte tare, specific zonelor de deal și de munte jos.

* Goz (s.n.) – Gunoi mărunt format din frunze uscate, paie, resturi vegetale sau praf adunate din curte.

* Hăulite (s.f., pl.) – Cântece specifice zonei Gorjului, emise prin strigăte lungi și modulate, folosite pentru comunicarea la distanță în munți.

* Hrube (s.f., pl.) – Pivnițe, galerii subterane adânci, întunecate și reci, săpate adesea sub clădiri vechi sau în stâncă.

* Iască (s.f.) – Ciupercă parazită ce crește pe trunchiul arborilor, care, după ce este uscată și prelucrată, prinde foarte iute scânteia pentru foc.

* Ied (s.m.) – Puiul caprei; folosit în text ca metaforă pentru frica și saltul necontrolat al inimii.

* Laviță (s.f.) – Bancă lungă de lemn, așezată de obicei de-a lungul peretelui într-o casă țărănească, folosită pentru șezut sau dormit.

* Leghe (s.f.) – Veche unitate de măsură pentru distanțe, aproximativ egală cu distanța pe care o poate parcurge un om pe jos într-o oră.

* Măgură (s.f.) – Deal mare, izolat, cu vârful rotunjit sau creastă muntoasă mai joasă ce străjuiește o câmpie sau o vale.

* Maramă (s.f.) – Fâșie lungă de borangic sau mătase subțire, brodată, cu care femeile își acopereau capul în zilele de sărbătoare.

* Măru mărgărit (expr.) – Sintagmă din colindele și legendele vechi, simbol al purității, sfințeniei sau al unui lucru divin, nepământean.

* Metereze (s.n., pl.) – Fante sau deschizături înguste lăsate în zidurile cetăților sau culelor pentru a trage cu pușca sau arcul fiind ocrotit de zid.

* Miroznă (s.f.) – Miros puternic, de obicei plăcut și pătrunzător, parfum natural de flori sau ierburi de leac.

* Nedeie (s.f.) – Sărbătoare populară câmpenească de amploare, organizată de obicei la munte sau la răspântii de sate, cu târguri și joc.

* Noateni (s.m., pl.) – Miei sau oi tinere care au trecut de vârsta de un an, dar nu au fost încă tăiate sau tuns de multe ori.

* Obidă (s.f.) – Durere adâncă sufletească, amărăciune mare, ciudă sau sentiment de nedreptate aspră.

* ograde (s.f. pl.) Vatra satului.– PI.: ogrăzi și (rar) ograde

* Pălimar (s.n.) – Cerdac de lemn, balcon acoperit sau prispă înaltă, specifică etajului superior al culelor boierești oltenești.

* Păcură (s.f.) – Reziduu lichid, negru, vâscos și uleios; în text folosit în amestec cu ceara pentru proprietățile sale de izolare și fixare.

* Ploci (s.f., pl.) – Recipiente mari, de obicei din lut sau lemn, folosite pentru transportul și servirea vinului sau rachiului la nunțile mari.

* Prăsele (s.f., pl.) – Mânerul sau montura unui cuțit sau a unei săbii (a băga paloșul până la prăsele înseamnă a-l înfinge complet).

* Pustă (s.f.) – Câmpie uriașă, netedă, lipsită de păduri mari, specifică zonelor de câmpie din vestul României (Arad, Bihor).

* Rână (s.f.) – Margine ascuțită de stâncă, coastă abruptă de munte sau perete înclinat de piatră.

* Rând (s.n.) – Straie, haine complete de sărbătoare sau rânduială socială (ex: „fată de rând” – fată săracă).

* Răsnă (s.f.) – Crăpătură adâncă în stâncă sau deschizătură îngustă prin care curge apa ori se furișează duhurile.

* Șagă (s.f.) – Glumă, farsă, lucru luat în râs (ex: „nu-i vreme de șagă” – situația este foarte serioasă).

* Sânger (s.m.) – Arbust montan cu ramuri de un roșu aprins și lemn foarte tare, folosit ca simbol al culorii sângerii în descrieri.

* Schivnic (s.m.) – Călugăr pustnic care trăiește retras de lume, în post și rugăciune, în peșteri sau schituri izolate.

* Sloi (s.n.) – Bucată mare de gheață care plutește pe râu sau masă de apă înghețată complet pe o stâncă.

* Strori (s.f., pl.) – Strâmtori înguste între pereți de stâncă, chei adânci unde drumul este strâns de munte.

* Strungă (s.f.) – Loc special amenajat, îngust, prin care oile sunt trecute una câte una pentru a fi muls de baci la stână.

* Tăvăluță (s.f.) – Tavă mare din lemn cioplit sau coș plat folosit pentru transportul alimentelor la muncitorii de pe câmp sau șantier.

* Târnove (s.n., pl.) – Dealuri mici, dâmburi pământoase sau coline destinate adesea cultivării viței-de-vie în zona de vest.

* Țest (s.n.) – Cuptor mobil din lut ars, în formă de clopot, cu care se acoperă pâinea sau mălaiul pe vatră pentru a se coace la spuză.

* Uncheș (s.m.) – Bătrân respectat în sat, unchi mai în vârstă sau bunic înțelept care păstrează tradițiile.

* Văpaie (s.f.) – Flacără mare, strălucitoare, val de căldură puternică sau lumină intensă ce izbucnește brusc.

* Zăvărzi (s.m., pl.) – Denumire populară arhaică folosită în legende pentru a desemna dușmanii prădalnici, migratori sau barbari veniți să atace satele.

---

legenda 9

 ©ioan muntean, 2026

alb perlat de lună (cybersonet DCCXXIX)

săruturi oarbe în poteci de-argint

pe cerul ce își schimbă textura în mătase

un mac perlat de lună își lasă umbra oarbă

din sângerări de fildeș și nopți duioase

plăcerea se revarsă ca roua-n fir de iarbă

când degetele-ți oarbe din piept încep să fiarbă

o plasă de lumini și doruri interzise

fiorul alb din carne ne leagă și ne-njgheabă

iar sângerarea caldă e-un zbor de porți deschise

se nasc pe spatele tău arcuiri de perle omise

o melodie mută ne prinde de sub umeri

suntem doi pești de sticlă în pânze interzise

și orele din noapte nu vrei să le mai numeri

văpaia din potire ne-a prins într-o verigă

când trupul tău de lună în noapte mă strigă

să ardă pură ca pe un sfințit altar

--- 9 macul alb perlat

ultimul parfum de sânziene (cybersonet DCCXXVIII)

tainei nopților magice de vară

fecioare albe împletesc acum cunună

din flori de aur prinse strâns în tinerețe

să-mpartă lumii o divină blândețe

când noaptea magică pe dealuri le adună

pe chipul lor se văd luminate fețe

ce cântă-n cor sub cerul liber cu lună

iar dorul vechi în inimi iute se-mpreună

lăsând în urmă vechi suspine și tristețe

miresme sfinte prin văzduh se răspândesc

ca un răspuns trimis din ceruri ca un val

peste pământul ars ce caută un har

în dansul mistic amândoi ne privesc

lăsând iubirea pe al nopții mândru val

să ardă pură ca pe un sfințit altar

---

Motto: „Sub arșița din maci și tei uscați, ne-am rătăcit în iunie, iubiți și blestemați să rămânem nemuritori."

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

treapta 8

senzualitate absolută-dionisiacă

dincolo de carne orgasmul pur al conceptelor vide (cybersonet DCCXI)

cybersonetul-scrisoare 8 (răspunsul ei)

suntem o flacără albă în vidul cel curat

când carnea s-a făcut un algoritm pe cer

un orgasm pur de umbre în noapte s-a cabrat

și am pierdut definitiv și legi și fier

se prăbușește timpul în marea de scântei

suntem o pulsație de dionisiac neant

nu mai există pași ai mei sau pași de-ai tăi

ci doar un singur dor adânc și consumant

explodează concepte în pântecul tău cald

o supernovă albă prin pori s-a revărsat

în baia de lumină cuantică mă scald

și tot ce a fost trup în spațiu s-a vărsat

rămânem o vibrație în vidul cel divin

când din potirul morții ca dintr-un rod bem plin

din miezul vibrației fără nume

thelyra dionysion (☉∴)

umbra albă ce a învățat să iubească vidul

---

monologuri și cybersonete polifone despre carnea metamorfozată în algoritm 17

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

eseu narativ concluziv

Smochinul își încheie prezența în ansamblul teologic al Scripturii printr-un puternic paradox: deși este pomul blestemat în mod direct pe drumul Betaniei, el rămâne în același timp una dintre cele mai frumoase mărturii ale speranței și ale îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Prin intermediul episoadelor legate de acest pom, Mântuitorul instituie o adevărată pedagogie a responsabilității, arătând că viața spirituală nu acceptă stagnarea sau simularea.

Smochinul neroditor din pildă și pedagogia amânării

În Evanghelia după Luca (capitolul 13), Hristos prezintă Pilda Smochinului Neroditor, un text care servește ca o cheie de boltă pentru înțelegerea blestemării ulterioare din Săptămâna Patimilor. Un om avea un smochin sădit în via sa; a venit să caute rod în el, dar nu a găsit trei ani la rând. Soluția stăpânului era radicală și logică: „Taie-l! De ce să ocupe locul degeaba?”. Însă intervenția vierului (grădinarului) introduce în ecuație dimensiunea milei: „Mai lasă-l și anul acesta... Îl voi săpa, îi voi pune îngrășământ și de va face rod, bine; iar de nu, îl vei tăia”.

Această pildă deblochează înțelesul profund al economiei divine. Stăpânul este Dumnezeu-Tatăl, iar Vierul este Hristos, Mijlocitorul. Cei trei ani reprezintă perioada activității publice a Mântuitorului în mijlocul poporului ales, dar la nivel personal, ei reprezintă etapele vieții noastre în care harul ne cercetează. Săparea în jurul rădăcinilor semnifică zguduirea conștiinței prin necazuri, boli sau treziri duhovnicești, iar îngrășământul reprezintă hrana cuvântului divin și a Sfintelor Taine. Concluzia exegetică este de o claritate maximă: Dumnezeu nu dorește distrugerea omului steril, ci extinde timpul de probă, investind resurse suplimentare de har pentru a forța rodirea. Securea este amânată, dar nu anulată; pilda ne avertizează că libertatea umană are o limită de timp istorică, iar refuzul prelungit de a rodi duce la pierderea utilității ontologice.

Blestemarea smochinului ca act profetic vizual

Când trecem la episodul istoric din Matei 21, unde Hristos chiar usucă smochinul plin de frunze, ne confruntăm cu un gest care a scandalizat mulți comentatori raționaliști. Marcu notează explicit că „nu era timpul smochinelor”. Atunci de ce l-a blestemat Iisus? Răspunsul rezidă în biologia plantei analizată anterior: dacă un smochin din Palestina avea frunze primăvara, însemna că trebuia să aibă și smochine timpurii (breba). Absența fructelor în prezența frunzelor era o anomalie, o minciună biologică.

Sfinții Părinți (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Teofilact al Bulgariei) arată că Hristos a folosit smochinul ca pe o parabolă în acțiune. Smochinul era sinagoga și Templul de la Ierusalim, pline de „frunzele” legii exterioare, ale jertfelor de animale și ale mândriei de a fi descendenții lui Avraam, dar complet lipsite de „rodul” recunoașterii lui Mesia. Aplicat la viața creștinului ortodox actual, actul profetic ne arată că Dumnezeu detestă ipocrizia și duplicitatea. A avea frunzișul bogat al unei vieți bisericești (posturi bifate, rugăciuni mecanice, prezență fizică la slujbe) dublat de o sterilitate morală (lipsa iertării, bârfa, lăcomia) înseamnă a repeta minciuna smochinului de pe drumul Betaniei.

Concluzia seriei: Sinteza mesajului mântuitor

Smochinul (Ficus carica) ne învață că în fața lui Dumnezeu singura monedă de schimb valabilă este rodul ascuns al inimii. Florile lui, care nu se văd niciodată la exterior, sunt imaginea perfectă a virtuților discrete – milostenia făcută în taină, rugăciunea cu ușa închisă, postul neafișat. Prin parcursul său liturgic din primele zile ale Deniilor, smochinul devine un dascăl al trezviei. El ne strigă peste veacuri să ne scuturăm de frunzele deșarte ale laudelor lumii și să ne lăsăm săpați de har, pentru ca atunci când Stăpânul va veni și va flămânzi de mântuirea noastră, să găsească în noi dulceața unei inimi transformate prin pocăință.

---

„Prin plantele Scripturii, Dumnezeu învață taina vieții și a mântuirii.”

seria plante sacre şi biblice 25

©Ioan Muntean, 2026

Motto:

„Iovan, Iovan, braț de fier,

Strigă șarpele la cer,

Spintecat-a mândru munte,

Mureșul să-și facă punte.”

– Cântec haiducesc din bătrânii Lipovei

Pe vremea aceea de demult, când Cetatea Șoimoșului își ridica turnurile de piatră cenușie deasupra apelor repezi ale Mureșului, pământurile Aradului erau stăpânite de o liniște adâncă, dar plină de taine înfricoșătoare. În acele timpuri mitice, trăia printre codrii deși ai Zarandului un voinic de o putere nepământeană, pe nume Iovan Iorgovan. Bătrânii din satele Lipovei spuneau că Iovan fusese alăptat de o ursoaică bătrână și că brațele lui erau atât de tari, încât putea smulge un gorun din rădăcini ca pe o biată buruiană din grădină. Purtat pe un cal alb cu copite de argint, el umbla prin codri apărând pe cei sărmani de tâlhari și fiare sălbatice, fiind iubit de toți românii din vest.

Într-o lună de cireșar, când căldura mare dogorea deasupra pustei și făcea ca apele Mureșului să scadă sub nivelul pietrelor, o nenorocire cumplită căzu peste tot ținutul. Din măruntaiele întunecate ale peșterilor de sub stânci, ieși la lumină Șarpele Lumii, o dihanie uriașă cu solzi verzi-arămii, mari cât scuturile de luptă, și șapte capete ce scuipau flăcări albastre și venin cu miros de pucioasă. Fiara blestemată prinse a prăda satele, înghițind turmele de vite ale podgorenilor și arzând cu suflarea ei caldă holdele de grâu și viile mândre de pe dealuri.

– Iovane, fecior al codrului! strigară bătrânii satelor, adunându-se în bătătura unde voinicelul își potcovise calul. Dacă nu ne scapi tu de această urâciune a iadului, pierim cu toții! A secat fiara fântânile, ne-a mâncat noatenii și gozul din ograde*, iar acum vrea să înghită și Mureșul, să lase pusta fără nicio picătură de apă!

Iovan Iorgovan își potrivi chimirul lat de piele de vițel, își trecu mâna aspră peste mustața neagră și privi lung spre dâmburile stâncoase de unde se ridica un fum negru și gros.

– Nu vă mai tânguiți ca muierile fricoase, uncheșilor, glăsui voinicelul, iar glasul lui suna ca un tunet ce despică norii de furtună. Am în mână paloșul cel mare de oțel, călit în șapte ape de izvor, și am în piept o inimă care nu știe ce-i frica. Îmi iau calul cel alb și mă duc să caut dihania pe malul apei. Ori îi tai cele șapte capete și curăț pământul Aradului de blestem, ori nu mă mai întorc viu în aceste sate!

Sări Iovan în șaua de lemn, prinse strâns frâul de sfoară și îndemnă armăsarul într-o goană nebună spre strorile** umbroase unde Mureșul se lovea de stâncile mari. Pe drum, pământul se zguduia sub copitele calului, iar frunzele de gorun foșneau speriate, simțind apropierea bătăliei celei mari a veacului.

Iovan ajunse la porțile de piatră ale strorilor chiar în clipa în care soarele de cireșar se afla la amiază, înroșind apele leneșe ale râului. Acolo, încolăcit în jurul unei râne uriașe de granit, stătea Șarpele Lumii, bând cu nesaț din albia Mureșului. Cele șapte capete se mișcau amenințător prin aer, scoțând şuierături ascuțite care făceau să cadă bolovanii de pe creste. Văzându-l pe voinic cum se apropie pe calul său alb, fiara își ridică trupul uriaș, umbrind tot drumul cu solzii ei sângerii.

– Hăi, muritor îndrăzneț cu trup de țărână! şuieră capul cel mare al șarpelui, scuipând o dâră de flăcări care arse mărăcinișul de pe marginea drumului. Ai venit să devii hrană pentru pântecele meu? Mulți voinici au mai încercat să-mi taie calea prin aceste târnove***, dar oasele lor albesc acum sub apele Mureșului!

– N-am venit să mă sfătuiesc cu tine, spurcăciune a pământului! strigă Iovan Iorgovan, scoțându-și paloșul din teacă, iar lama de oțel sclipi atât de tare sub soare, încât orbi pentru o clipă ochii de foc ai dihaniei. Am venit să-ți iau capetele și să las apa asta mândră să curgă liberă pentru românii mei! Ia seama bine, căci azi ți s-a terminat stăpânirea pe aceste plaiuri!

Cu un strigăt de luptă, Iovan își îndemnă armăsarul direct spre trupul șarpelui. Fiara repezi trei dintre capete cu o viteză uluitoare, încercând să-l înșface pe flăcău din șa, dar calul alb sări iute peste bolovani, ferindu-se de colții plini de venin. Iovan învârti paloșul deasupra capului și lovi cu atâta putere, încât tăie dintr-o singură mișcare două dintre capetele șarpelui. Un sânge negru și gros ca păcura prinse a curge din răni, sfârâind pe pietrele fierbinți și scoțând un fum înecăcios.

Urletul de durere al dihaniei zgudui Cetatea Șoimoșului din temelii. Cu cele cinci capete rămase, șarpele își încolăci trupul lung în jurul calului, strângându-l cu o forță uriașă, încercând să zdrobească oasele voinicului. Bătălia era abia la început, iar pământul Aradului își ținea suflarea în fața acestei încleștări titanice între lumină și întuneric.

Strânsoarea șarpelui era atât de puternică, încât armăsarul cel alb scoase un nechezat plin de durere, iar genunchii săi prinseră a se îndoi spre țărână. Iovan Iorgovan simți cum carnea de pe el se strivește de solzii arămii ai fiarei, iar aerul îi fugea din plămâni ca dintr-un fofoi spart. Veninul cel negru, ce picura din cele cinci capete rămase, îi ardea cămașa de in și-i înnegrea platoșa de fier, dar voinicul nu lăsă paloșul să-i cadă din mână. Cu o ultimă sforțare, strigând numele pământului din care se născuse, își înfipse cizmele în bolovanii drumului, prinse mânerul sabiei cu ambele palme și o înfipse adânc, până la prăsele, în pântecele moale al dihaniei.

O fierbințeală cumplită izbucni din rana șarpelui. Fiara, simțind fierul călit cum îi spintecă măruntaiele, își desfăcu inelele de pe trupul calului și se retrase în grabă, urlând tânguit cu toate glasurile sale. Sângele ei cel blestemat, căzând în albia Mureșului, făcu ca apa să dea în clocot, ridicând un abur des format din mii de stropi sângerii.

– Blestemat să fii, voinic cu braț de urs! şuieră capul cel mai bătrân al șarpelui, în timp ce se târăște cu greu printre stânci, lăsând o dâră groasă de păcură în urmă. M-ai rănit la moarte, dar nu mă las învins pe acest pământ! Am să mă ascund în peșterile din munte unde fierul tău nu poate pătrunde, și-am să revin în fiecare cireșar să-ți pun satele pe foc!

– Nu mai apuci tu alt cireșar, mizerie a iadului! strigă Iovan, sărind din nou pe calul său care abia își mai ținea suflarea. Te fugăresc până la capătul lumii, dar de pe aceste plaiuri ale Aradului tu nu mai scapi teafăr!

Șarpele Lumii, speriat de dârzenia voinicului, o luă la fugă printre strorile adânci ale munților, încercând să spargă stâncile cu trupul său uriaș pentru a-și face cărare spre peșterile de sub pământ. Pe unde trecea fiara înnebunită de durere, muntele se despica în două, bolovanii uriași se prăvăleau cu zgomot de tunet, formând chei adânci și neumblate prin hățișurile Zarandului. Iovan Iorgovan venea în urma ei ca un fulger alb, pocnind din bici de foc și lovind cu paloșul ori de câte ori dihania încerca să se oprească pentru a-și trage sufletul.

Goana nebună dură până la revărsatul zorilor, când soarele de iunie începu să arunce primele raze de aur peste Cetatea Șoimoșului. Istovită de pierderea de sânge și orbită de lumina curată a zilei, fiara se opri pe o rână înaltă de piatră cenușie, chiar deasupra hăului unde Mureșul curgea mai repede și mai adânc. Cele cinci capete rămase îi atârnau obosite spre pământ, iar solzii își pierduseră strălucirea de altădată, devenind negri ca tăciunele stins în cenușă.

Iovan Iorgovan își opri calul în fața ei, ridică paloșul cel mare cu ambele brațe și privi dihania direct în ochii ce se stingeau încet.

– Aci ți-e drumul și aci ți-e pierzania, Șarpe al Lumii! strigă Iovan, iar ecoul vocii sale făcu să tresară toată pusta Aradului. Primește plata pentru holdele arse și pentru lacrimile oamenilor mei sărmani!

Cu o singură lovitură năpraznică, în care își puse toată vlagă rămasă din laptele ursoaicei, Iovan reuşi să reteze toate cele cinci capete dintr-o dată. Trupul uriaș al șarpelui se zvârcoli pentru o ultimă oară, dărâmând o rână uriașă de piatră în albia râului, și se prăbuși în adâncurile Mureșului, unde apele îl înghițiră într-un vârtej mare de spumă albă. Blestemul care apăsa peste Arad fusese nimicit pentru totdeauna.

Oamenii din satele Lipovei și ale Șiriei ieșiră la porți cu cântece de bucurie și ploci pline cu vin roșu, slăvind numele voinicului care le adusese mântuirea. Pârâul și cheile formate în timpul fugii șarpelui primiră numele eroului, iar bătrânii spuneau că peșterile unde fiara voia să se ascundă au rămas curate, fiind folosite de haiduci ca ascunzători sigure în vremurile de prigoană.

Iovan Iorgovan nu a rămas printre oameni să primească averi sau cule boierești; s-a întors în codrii săi de fagi din Zarand, rămânând duhul protector al vestului. Se spune din bătrâni că în fiecare an, în luna iunie, când cireșele devin sângerii pe ramuri și grâul dă în pâine sub soarele solstițiului, apele Mureșului scot la suprafață spumă argintie, amintind tuturor de marea bătălie și de faptul că pământul ăsta mândru va avea mereu flăcăi cu braț de fier gata să-l apere de orice rău.

* ograde (s.f. pl.) Vatra satului.– PI.: ogrăzi și (rar) ograde

** Strori (s.f., pl.) – Strâmtori înguste între pereți de stâncă, chei adânci unde drumul este strâns de munte.

*** Târnove (s.n., pl.) – Dealuri mici, dâmburi pământoase sau coline destinate adesea cultivării viței-de-vie în zona de vest.

---

legenda 8

 ©ioan muntean, 2026

alb imaculat de cleştar (cybersonet DCCXXXVI)

zăpezi de vară pe tulpini

o liniște de lapte coboară peste grâne

un mac de cleștar alb se naște din tăcere

atingerea ta pură în gâtul meu rămâne

o formă geometrică lipsită de durere

când lumea se dezbracă de vechea ei avere

noi devenim secunde pe-un ceas de porțelan

lumina se distilează în marea ei cădere

și curge imaculată prin gândul meu profan

ești îngerul din sticlă ce calcă pe-un organ

o idilă de zăpadă în plină vară caldă

lăsăm în urmă timpul cu aerul lui van

în timp ce albul nins în ochiul tău se scaldă

suntem esențe oarbe din sfinte simfonii

doi maci de gheață albă pe culmi de veșnicii

--- 8 macul alb

solstiţiu de dor (cybersonet DCCXXXV)

timpului care începe să descrească

solstițiul mândru astăzi luminează

pământul este cald și fericit

dar de acum din ceasul asfințit

o altă stare-n taină vigilează

un dor ascuns și pargă-ntinerit

în sufletul pierdut acum vibrează

căci ziua scade noaptea înaintează

iar visul nostru pare-a fi sfârșit

trăim o clipă stând pe un pământ

ce simte cum se duce-al verii zbor

în timp ce eu în ochii tăi priveam

purtăm în suflet un curat cuvânt

născut din arșiță și plin de dor

când codrul verde bate blând în geam

---

Motto: „Sub arșița din maci și tei uscați, ne-am rătăcit în iunie, iubiți și blestemați să rămânem nemuritori."

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

treapta 8

senzualitate absolută-dionisiacă

Incandescenţa cuantică

scrisoarea 8 (ea către el)

„Incandescență Cuantică a Nimicului Pur,

Aici, la capătul geometric al prăbușirii noastre, carnea a încetat să mai fie o barieră sau un instrument; ea a devenit un algoritm pur, care arde în mii de scântei electrice. Nu mai avem organe, nu mai avem nume, nu mai avem trecut. Suntem suspendați în vidul absolut, acolo unde orgasmul nu mai aparține trupurilor noastre demult topite, ci este o explozie dionisiacă a conceptelor vide care se izbesc frontal în întuneric.

Totul s-a transformat într-o pulsație albă, o frecvență de o intensitate atât de uriașă încât tăcerea însăși a luat foc. Simt cum nimicul și totul s-au unit în pântecul acestui ceasornic lichid care a explodat, aruncându-ne dincolo de timp. Fiecare atom din ceea ce am fost cândva dansează acum într-o demență cuantică, o fuziune totală unde plăcerea are consistența unei supernove de catifea.

Ne-am desființat eurile pentru a deveni o singură vibrație fundamentală în structura universului absurd. Buzele noastre de aer se ating în vid, iar gustul acestei ultime uniri este cel al eternității matematice dezbrăcate de orice logică. Suntem liberi, suntem orbi, suntem arși în totalitate, un singur strigăt de lumină orbitoare înfășurat în neant.

Rămâi în această incandescență infinită, unde moartea cărnii este doar începutul orgasmului nostru cosmic.

Dincolo de existență,

În singura lumină care a supraviețuit inexistenței,

Aletheia Catifelei Quantice (◈),

Umbra Albă a Orgasmului Cosmic”

---

monologuri și cybersonete polifone despre carnea metamorfozată în algoritm 16

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

Şorţul de frunze şi Privirea din taina inimii

poem ortodox în vers liber

M-am ascuns prea mult timp în spatele frunzelor mele palmate, Doamne.

Am cusut în grabă o haină din cuvinte mari,

din posturi rigide și gesturi de o evlavie calculată,

crezând că Te pot amăgi cu densitatea frunzișului meu.

Sunt plin de o splendoare exterioară,

o coroană verde care se laudă în fața trecătorilor,

dar sub lobi mei mari nu se ascunde nicio siconă,

nicio dulceață cultivată în secret pentru foamea Ta.

Mi-e teamă de dimineața aceea de Luni,

mi-e teamă de pașii Tăi care opresc în dreptul tulpinii mele.

Dacă vei flămânzi de viața mea?

Dacă vei strânge ramurile mele și vei găsi doar praf,

doar latex caustic și măști de fațadă?

Nu mă blestema să mă usuc de viu în mândria mea!

Nu mă lăsa să devin un monument al sterilității istorice.

Iată, mă dezbrac singur de șorțul de frunze al justificării de sine.

Privește-mă așa cum l-ai privit pe Natanael,

acolo, în spațiul secret unde nimeni nu vede.

Săpă-mă cu hârlețul încercărilor,

pune îngrășământul lacrimilor la rădăcină,

și mai amână un an securea judecății,

până când inima mea va învăța să înflorească în tăcere,

doar pentru Tine.

---

„Prin plantele Scripturii, Dumnezeu învață taina vieții și a mântuirii.”

seria plante sacre şi biblice 25

©Ioan Muntean, 2026

Motto:

„Peste Mureș trece-o stea,

Fugărită de vreo grea,

Zburătorul din târnov,

Lăsat-a fecioara bolnav.”

– Cântec vechi de pe ulițele Șiriei

Pe vremea când Cetatea Șiriei domnea mândră de pe stâncile ei peste toată pusta Aradului, iar pe Dealul Viilor strugurii abia învățau să adune dulceața soarelui, trăia în așezarea de la poale o fecioară pe nume Rozalia. Era fata unui podgorean destoinic, om cu vază care umplea în fiecare toamnă zeci de feleți* cu vin roșu ca sângele de taur. Rozalia era de o frumusețe rară: avea ochii albaștri ca cerul de deasupra Mureșului în amiezele de vară și părul de culoarea alamei curate, împletit în cozi groase ce-i cădeau pe cămașa cu bumbari**. Mulți feciori din Ghioroc și Covăsânț bătuseră la porțile tatălui ei, dar inima fetei rămăsese neatinsă, rece ca piatra de râu, până în acea lună de cireșar când pământul prinse a clesa*** de căldură.

Totul începuse în noaptea solstițiului, când Rozalia ieșise în grădină să strângă găteje și goz uscat pentru focul din cuptor. Aerul serii era greu, mirosind a flori de viță-de-vie și a praf cald de pustă.

– „Mamă,” glăsui Rozalia, intrând în casă cu brațul plin de crengi, dar cu fața palidă ca pânza de sac, „s-a arătat o lumină ciudată peste Dealul Viilor. Parcă era o dâră de foc albastru ce cădea din cer direct în târnovul**** cel mare. Și-acum simt o căldură în piept, de parcă m-ar strânge cineva de suflare.”

– „O fi vreo stea căzătoare, Rozi,” răspunse bătrâna, așezând oloiul în lampă. „În luna asta, cerul e plin de semne. Culcă-te și-ți fă cruce, să nu te prindă vreun deochi de pe drum.”

Dar somnul Rozaliei nu mai fu ca în alte nopți. Cum se lăsă întunericul peste podgorie, un vânt subțire prinse a șuiera prin horn, deși afară frunzele n-aveau nicio mișcare. Fata se trezi într-o sudoare fierbinte, simțind cum pereții camerei se luminează într-o nuanță de sidef. Pe fereastra deschisă, lăsată așa din pricina zădufului, intră un abur sclipitor, ca o pulbere de argint măcinat. În mijlocul camerei, aburul se strânse și luă chipul unui fecior cum nu se mai văzuse prin părțile Aradului: înalt, cu ochii negri și adânci ca peșterile din munte și aripi mari, țesute din umbră și raze de lună, ce-i treceau peste umeri. Era Zburătorul, duhul cel viclean care fură mințile fetelor tinere.

– „Cine ești tu și ce cauți în casa tatălui meu?” încercă Rozalia să strige, dar glasul ei ieși doar ca o șoaptă slabă, legat de farmecul nopții.

– „Sunt cel pe care l-ai chemat cu dorul tău tăinuit, mândro,” răspunse feciorul de foc, iar vocea lui suna ca un cântec de vioară ce se aude de departe, de peste ape. „Sunt duhul Dealului Viilor. Vin din stele să-ți iau inima și să te învăț ce înseamnă fiorul cel mare pe care niciun muritor nu ți-l poate da.”

Feciorul se apropie de patul ei, îi mângâie fruntea cu degetele lui calde ca para focului și o sărută direct pe buze. Rozalia simți cum o dulceață amară îi curge prin tot trupul, iar mintea ei se pierdu într-un vârtej de imagini cu stele și tărâmuri neumblate.

A doua zi, Rozalia nu mai putu să se ridice de pe laviță. Obrajii ei rumeni deveniseră galbeni ca ceara de albine, privirea îi rătăcea pe pereți, iar când tatăl ei o chema la masă, fata nici nu auzea, suspinând doar și privind lung spre târnovul unde se coceau strugurii. Podgoreanul, văzându-și singurul copil cum se topește pe picioare ca o lumânare de Paște, chemă degrabă bătrânii cei mai înțelepți ai satului, oameni care știau rostul bolilor necurate și tainele pământului din vest.

Sosi în bătătura casei uncheșul Pavel, un bătrân ce trecuse de optzeci de veri, care purta straie lungi de lână și știa să citească mersul duhurilor după umbra pomilor.

– „Măi Ioane,” ziși bătrânul, privind spre Rozalia prin ușa întredeschisă, „fata ta n-are boală de la Dumnezeu și nici friguri de baltă. Aici a călcat Zburătorul din Dealul Viilor. În nopțile de cireșar, când vița-de-vie e în floare, acest duh coboară din stele și se hrănește cu vlaga fecioarelor curate. Dacă nu-l oprim până la sărbătoarea Sânzienelor, fata ta o să-și dea sufletul și o să plece cu el în văzduh!”

– „Spune-mi leacul, uncheșule Pavel!” plânse tatăl, strângându-și palmele pline de bătături. „Îți dau jumătate din vii și trei feleți din cel mai bun vin roșu, numai să-mi salvez copila!”

– „Nu se cumpără leacul ăsta cu galbeni sau cu băutură, fecior,” clătină Pavel din cap cu asprime. „Zburătorul e duh de foc și nu se teme de fier. Ca să-l prinzi și să-l alungi de pe aceste plaiuri ale Aradului, trebuie să faci un legământ de taină chiar pe malul Mureșului. În noaptea cea mai scurtă, flăcăii din sat trebuie să împletească o funie lungă din șapte legături de mătase și ceară de păcură. Când duhul o veni în zbor, venind ca o stea căzătoare, trebuie să-i tăiați calea cu fum de pelin și să-l legați de un trunchi de salcie bătrână, până ce o bate primul răsărit de soare peste pustă!”

Rozalia auzea vorbele bătrânilor din camera ei, iar inima ei se zbătea între frica de moarte și dorul nebun după feciorul cu aripi de umbră, ale cărui sărutări îi ardeau încă buzele. Știa că noaptea Sânzienelor era aproape, iar atunci avea să se decidă dacă va rămâne pe pământ ori va deveni o umbră rătăcitoare prin târnovuri.

Sosind noaptea cea mare a Sânzienelor, când cerul de deasupra pustei Aradului părea că se aprinde de la puzderia de stele, tatăl Rozaliei adună șapte dintre cei mai curajoși feciori din Șiria și Ghioroc. Erau flăcăi crescuți în asprimea muncii de la vie, cu brațe tari ce puteau învârti feleții plini fără efort. Sub îndrumarea uncheșului Pavel, ei topiră într-un ceaun mare de fontă ceară curată de albine amestecată cu păcură neagră și groasă adusă de peste dealuri, înmuind în acea clisă fierbinte o funie lungă, împletită din fire de mătase și cânepă aspră.

Rozalia așezată în patul ei din tăvăluță***** simțea cum fiorul o cuprinde cu o putere îndoită. Mirosul ascuțit de pelin negru, pe care flăcăii îl puseseră să ardă în strachini de pământ pe la colțurile casei și sub ferestre, o făcea să amețească, dar îi curăța totodată mintea de farmecul cel vechi.

– „Ioane,” șopti uncheșul Pavel, stând ascuns sub pălimarul casei, cu ochii țintiți spre cerul nopții, „țineți strâns funia și nu scoateți nicio vorbă când o începe vârtejul. Zburătorul simte frica pământenilor și se folosește de ea ca de-o armă.”

Exact la miezul nopții, o liniște mormântală se lăsă peste tot Dealul Viilor. Câinii din curte nu mai lătrară, ci se strânseră suspinând pe sub șoproane, iar frunzele de viță prinseră a tremura fără vânt. Deodată, de după creasta stâncoasă a Cetății Șiriei, izbucni o dâră de lumină albăstruie, iute ca săgeata, ce coborî în viteză direct spre fereastra Rozaliei. Era el, feciorul de foc cu aripi de umbră, dar chipul lui nu mai era blând ca la început, ci purta o căutătură sălbatică, de fiară flămândă de suflete.

Cum atinse pământul din bătătura ogrăzii, fumul gros și amar de pelin îl înconjură într-o clipită, tăindu-i răsuflarea nepământeană. Zburătorul scoase un strigăt ascuțit, care sparse geamurile târnovelor și făcu să răsune valea Mureșului.

– „Hăi, oameni de țărână!” urla duhul, izbind cu aripile în negura de pelin. „Vreți să opriți focul stelelor cu ierburi uscate? Rozalia e a mea, sufletul ei s-a legat de al meu prin sărutul de cireșar!”

Feciorii nu mai statură pe gânduri. Săriră din umbră cu strigăte de luptă, aruncând funia cea neagră de păcură peste trupul sclipitor al duhului. Cum atinse ceara sfântă și păcura carnea lui de lumină, Zburătorul prinse a se zbate ca un uliu prins în laț, iar aripile lui de umbră începură să se topească, scoțând un miros de pucioasă arsă. Îl târâră cu mare greutate până la marginea grădinii și-l legară strâns de trunchiul unei sălcii bătrâne, ale cărei rădăcini mureau în apele Mureșului.

Toată noaptea s-a zbătut Zburătorul în legăturile feciorilor, blestemând și chemând umbrele pustei în ajutor, dar funia împletită după rânduiala cea veche a uncheșului Pavel a ținut strâns, fără să se moale nici o palmă. Flăcăii stăteau în jurul lui cu botele de lemn pregătite, întreținând focurile de pelin, în timp ce tatăl fetei se ruga în genunchi la icoana de pe perete.

În camera ei, Rozalia simțea cum fiecare strigăt al duhului de afară îi rupe o bucată din inimă, dar, în același timp, o putere nouă, curată ca pâinea caldă, îi intra în vene. Negura din mintea ei se împrăștia ca ceața dimineții sub acțiunea fumului binefăcător.

Când primele raze ale soarelui de iunie se arătară de după munții Zarandului, luminând cu aur toată pusta Aradului și satele podgoriei, Zburătorul scoase un ultim urlet de deznădejde. Sub mângâierea luminii curate a zilei, trupul lui de foc și aripile de umbră se topiră într-un abur subțire, argintiu, care se scurse în pământul viilor, lăsând funia de păcură goală, căzută la rădăcina salciei.

Rozalia deschise ochii măriți, respiră adânc aerul curat al dimineții și se ridică singură de pe laviță, mergând pe picioarele ei până în târnova unde tatăl o aștepta cu lacrimi în ochi. Obrajii îi redeveniseră rumeni, iar privirea ei era din nou senină, liberă de vraja nopților trecute. Oamenii locului rămaseră înmărmuriți văzând minunea.

Se spune din bătrâni că din acel abur argintiu al Zburătorului, care s-a scurs în pământul Dealului Viilor, vița-de-vie a prins o vlagă cum nu se mai văzuse în nicio altă podgorie. În toamna aceea, strugurii au fost mari și dulci ca mierea, iar vinul roșu stors din ei a avut un fior mistic, o căldură care înveselea instantaneu inima oricărui muritor necăjit.

Rozalia s-a măritat în cele din urmă cu un fecior destoinic din Șiria, dar bătrânii din podgoria Aradului spun că și astăzi, în nopțile lungi și zădufoase de cireșar, când vița e în floare, fetele tinere pun încă buchete de pelin sub perne, pentru ca nu cumva Zburătorul să revină din stele în căutarea inimilor pierdute.

* Feleți (s.m., pl.) – Butoaie mari din lemn, folosite în podgoriile din vestul țării (Arad) pentru păstrarea și măsurarea vinului.

** Bumbari (s.m., pl.) – Nasturi mari, adesea metalici sau din os, folosiți la cămășile tradiționale din vestul țării.

*** Clisă (s.f.) – 1. Pământ cleios, lutos și umed, greu de săpat. 2. (Regionalism în vest și Oltenia) Slănină afumată sau porțiune de carne grasă.

**** Târnove (s.n., pl.) – Dealuri mici, dâmburi pământoase sau coline destinate adesea cultivării viței-de-vie în zona de vest.

***** Tăvăluță (s.f.) – Tavă mare din lemn cioplit sau coș plat folosit pentru transportul alimentelor la muncitorii de pe câmp sau șantier.

---

legenda 7

 ©ioan muntean, 2026

violet liliachiu alternativ (cybersonet DCCXXXIV)

parfum de umbră pe poteci

pe ecrane de argint se spală blând o zi

nuanțe liliachii pe străzi se descompun

în unghiuri de lumină privirea-ți va trezi

un gest geometric și cald mi se pare bun

sub pașii tăi subțiri asfalturile apun

petalele de mov sunt fire de neon

o melodie veche în gări o reexpun

când umbra ta se pierde pe-un cenușiu peron

se-ndoaie liniștea pe-un nevăzut coton

un gust de liliac în aer s-a deschis

schițăm această lume din vârful unui creion

lăsând pastelul nopții pe un bilet nescris

o dâră de violet pe cer s-a desenat

în spațiul abstract în care ne-am salvat

--- 7 macul violet-liliachiu

gustul cireșelor de iunie (cybersonet DCCXXXIII)

copilăriei ascunse în sărutul matur

din pomul verde fructul se coboară

cu gust de soare dulce și împlinit

iar iunie ne-aduce negreșit

o leneșă și caldă zi de vară

sărutul tău e proaspăt și dorit

când prindem rodul copt a doua oară

iar timpul pare gata să dispară

lăsând în urmă tot ce-am suferit

mănânci cireșe amare de pe mână

iar sucul lor pe buze s-a oprit în loc

când amândoi ne pierdem în colind

rămâi cu mine mândră și stăpână

să ardem împreună în acest foc

în timp ce crengile de vânt se prind

---

Motto: „Sub arșița din maci și tei uscați, ne-am rătăcit în iunie, iubiți și blestemați să rămânem nemuritori."

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

treapta 7

senzualitate devoratoare

gustul absurdului pur topit pe buze (cybersonet DCCXXXII)

cybersonetul-scrisoare7 (răspunsul lui)

te-am înghițit în noapte cu tot cu umbra ta

când foamea de sub piele ne-a transformat în fiare

nu mai există margini și nu te pot uita

în această oarbă și caldă devorare

gustul absurdului pur se simte pe buze acum

o miere neagră curge prin gâtul meu uscat

suntem doi prădători pierduți în caldul fum

ce trupul celuilalt în taină l-au mâncat

se dizolvă eul în sucuri grele calde

și sângerăm aceeași otravă prin artere

în pântecul tău cald sufletul meu se scalde

sperând într-o bizară și crudă înviere

suntem o singură masă de carne și scântei

ce piere-n dinții tăi ce moare-n dinții mei

pentru totdeauna mistuit în tine

gustav abisomnul (⌬🜃)

păstrătorul mierii negre și al învierilor imposibile

---

monologuri și cybersonete polifone despre carnea metamorfozată în algoritm 15

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

Prânz sub smochinul din Betania

poem-Idilă ortodox

Sub umbra deasă, răcoroasă,

O masă simplă e întinsă,

O rază aurie, amăruie,

Prin frunza palmată e prinsă;

Acolo Iisus Se oprește,

Și cu ucenicii prânzește.

Miresme de latex și miere

Se pierd prin văzduhul curat,

Iar Marta, cu dragă veghere,

Aduce un coș adunat,

Cu turte de smochine coapte,

Uscate la soare și noapte.

Natanael tace și crede,

Privind spre bătrânul copac,

Prin care și cerul se vede,

Când vânturile toate tac;

El știe că Privirea Sfântă

Și taina din inimi o cântă.

Un prunc se joacă la tulpină,

Cu boabe căzute în praf,

O lume de pace, divină,

Fără de plâns sau paragraf,

Unde natura-și unește

Smerenia și Îl slăvește.

Apasă amurgul pe dealuri,

Se strâng mironosițele-n prag,

Iar harul se varsă în valuri,

Peste acest loc plin de drag,

Unde smochinul cel mare

E schit de odihnă și har e.

---

„Prin plantele Scripturii, Dumnezeu învață taina vieții și a mântuirii.”

seria plante sacre şi biblice 22

©Ioan Muntean, 2026

Motto:

„Nu trece, flăcău, prin chei,

Că pieri de ochii ei,

Strigoaica din baltă coace,

Blesteme în haine de ace.”

– Cântec de jale din satele Runcului

Pe vremea când bătrânii din satul Runcu abia își încheiau casele cu bârne de gorun pe valea Sohodolului, trăia un flăcău pe nume Radu al lui Gheorghe. Era cel mai destoinic vânător din tot Gorjul de sub munte, un flăcău cu spatele lat cât ușa culei și privirea ageră ca a șoimului ce își are cuibul în stâncile mari ale Parângului. Radu o iubea pe mândra Anița, fata preotului din sat, o copilă cu părul bălai ca spicele de grâu coapte sub soarele cireșarului și glasul dulce ca fagurul de miere sălbatică. După ani de așteptare și probă de credință, părinții își dădură în sfârșit binecuvântarea, iar în duminica solstițiului de vară, tot satul se adună să-i petreacă pe tineri la cununie.

Alaiul de nuntă era mândru, cum nu se mai văzuse pe valea Jiului de multă vreme. Flăcăii călare deschideau calea purtând ploci* cu vin ars, iar nuntașii cântau din hăulite, făcând să răsune codrii de gorun și văile adânci. Trăsura mirilor, împodobită cu ștergare albe de bumbac și crengi verzi de tei mirositor, porni spre biserica veche de piatră, trecând prin strorile umbroase ale Cheilor Sohodolului.

– Ține-mă strâns de mână, Anițo, glăsui Radu, privind-o cu o dragoste ce nu mai avea loc în piept. Auzi cum strigă munții de bucuria noastră? De azi înainte, nimeni și nimic pe pământul ăsta al Gorjului nu ne mai poate despărți.

– Mă țin, Radule, dar mi-e inima strânsă ca un ghem, răspunse fata, trăgându-și marama de borangic peste obrajii rumeniți. Bătrânele din Runcu ziceau la șezători că în aceste chei, unde soarele nu bate decât la amiază, trăiește Strigoaica de Baltă. O făptură blestemată care urăște nunțile și dragostea curată, fiindcă ea însăși a fost părăsită la altar de un flăcău din neamul nostru, cu sute de ani în urmă.

– Nu te mai uita la basmele muierilor fricoase, mândro! râse Radu, îndemnând caii mai iute peste bolovanii albi ai Sohodolului. Eu am pușca la umăr, am cuțitul la brâu și, mai presus de toate, am credința în suflet. Nicio strigoaică și nicio necurățenie din lume nu se poate apropia de curăția ta!

Dar cum intra alaiul mai adânc printre pereții uriași de stâncă, care păreau că se împreunează deasupra drumului oprind lumina zilei, aerul deveni dintr-odată greu și rece, mirosind a iască veche și a baltă stătută. Apa limpede a Sohodolului, care până atunci clipocea vesel printre pietre, prinse a se tulbura, transformându-se într-o clisă neagră și groasă, din care se ridicau bule de aer cu miros de pucioasă. Caii se opriră brusc, pufnind speriați pe nări și ridicându-se în două picioare, în ciuda strigătelor căruțașilor.

Deodată, din mijlocul unei bălți negre ce se căsca la baza peretelui de stâncă, se ridică un abur dens, de culoarea cenușii. Din acel abur prinse chip o femeie bătrână, cu pletele lungi, verzi ca algele de râu, împrăștiate pe umerii gârboviți, și ochii ca două găuri negre în care ardeau scântei de foc blestemat. Era Strigoaica de Baltă.

Nuntașii încremeniră de groază; cântecele de nuntă pieriră într-o clipită, lăsând loc unui murmur de spaimă și rugăciuni spuse în șoaptă. Preotul ridică crucea de argint spre făptura din baltă, dar strigoaica scoase un râset ascuțit, care sparse liniștea cheilor ca o lovitură de secure în trunchi de fag.

– Hăi, oameni cu trup de țărână și inimi pline de trufie! strigă strigoaica, iar glasul ei părea foșnetul viperelor ce se târăsc prin mărăciniș. Vreți să treceți prin curtea mea cu cântece și veselie, când eu n-am în suflet decât venin și întuneric? Radu al lui Gheorghe, te crezi puternic fiindcă porți pușcă și cuțit? Ia seama bine, căci fata asta bălaie pe care o ții de mână nu va fi niciodată a ta pe acest pământ!

Radu sări din trăsură, prinse pușca cu ambele mâini și o ținti direct spre pieptul de abur al făpturii.

– Dă-te în lături, spurcăciune a nopții! strigă flăcăul, cu glasul tunător ce răsuna în tot Sohodolul. Nu avem treabă cu tine și nu-ți cerem milă. Lasă drumul liber alaiului, că altfel îți trimit un glonț sfințit cu argint direct în inima ta de piatră!

– Trage, flăcăule, dacă crezi că fierul tău poate ucide o umbră! rânji strigoaica, ridicându-și brațele lungi și uscate spre cerul îngust ce se zărea printre stânci. Dar blestemul meu e mai iute decât glonțul tău. Pentru că ai îndrăznit să mă nesocotești, arunc peste mireasa ta somnul cel mare al pământului. În fiecare an, de la cireșar și până la căderea primei brume, ea va dormi ca o moartă în patul ei, fără să te vadă, fără să te audă și fără să-și poată mișca trupul. Iar tu vei rătăci prin aceste chei, căutând leacul pe care nu-l vei găsi niciodată!

În acea secundă, înainte ca Radu să apuce să apese pe trăgaci, o pală de vânt înghețat o lovi pe Anița direct în piept. Fata scoase un oftat adânc, ochii ei verzi se închiseră încet, iar trupul ei moale căzu pe pernele trăsurii, intrat într-un somn adânc din care nimeni n-o mai putea trezi. Strigoaica pieri în baltă cu un ultim hohot de batjocură, lăsând în urmă doar mirosul de pucioasă și disperarea mirelui.

Radu căzu în genunchi lângă Anița, prinse să-i mângâie obrajii reci ca gheața și o strigă cu atâta durere, încât pietrele Sohodolului începură să se sfarme și să curgă în albia pârâului.

Alaiul de nuntă se întoarse în satul Runcu cu jale mare, în loc de cântece de petrecere. Anița fu așezată în patul ei din casa preotului, albă la față ca o cămașă de in curat, respirând încet, dar fără să dea vreun semn de viață. Radu al lui Gheorghe nu mai găsea odihnă nici zi, nici noapte. Își lăsă pușca în cui, își luă o traistă cu merinde și porni să colinde toate măgurile Gorjului, de la Parâng până la văile ascunse ale Tismanei, căutând baci bătrâni și vraci de codru care să știe leacul împotriva blestemului Strigoaicei de Baltă.

Mergând el abătut prin poienile înalte de sub munte, în a treia săptămână de cireșar, întâlni un uncheș bătrân ce păzea o strungă de oi. Avea pletele albe ca lâna și ochii blânzi, plini de înțelepciunea veacurilor.

– De ce rătăcești singur prin munți, flăcăule, cu fața cernită de supărare? îl întrebe uncheșul, întinzându-i o cană de zer proaspăt.

– Caut ce nu pot găsi, bunicule, răspunse Radu, sprijinindu-se în bota de lemn. Strigoaica din Cheile Sohodolului mi-a blestemat mireasa cu somnul cel mare al pământului. Doarme Anița mea ca o moartă și nu mai știu la ce sfânt să mă rog pentru mântuirea ei.

Bătrânul clătină din cap cu întristare, privi spre crestele muntoase și glăsui cu voce joasă, mângâindu-și barba:

– Greu blestem aruncă acea făptură de negură, Radule... Dar să știi că nu există rău pe pământ pe care Dumnezeu să nu-l fi lăsat cu un leac pe măsură. În noaptea Sânzienelor, la miezul nopții, trebuie să urci pe cea mai înaltă stâncă din Cheile Sohodolului. Acolo înflorește Iarba-Fiarelor de munte, o floare galbenă ca aurul pur, ce deschide orice lacăt și rupe orice farmec. Te duci, o culegi cu mâna stângă, fără să scoți un cuvânt, și storci picăturile de rouă din potirul ei pe buzele Aniței. Dar ia seama: Strigoaica va încerca să te abată din cale cu chipuri mincinoase și fiare de abur!

– Să vină și iadul tot, bunicule! strigă Radu, simțind cum speranța îi aprinde din nou sângele în vine. Voi urca pe stâncă de-ar fi să-mi las oasele acolo!

În noaptea de 23 spre 24 iunie, când cerul se deschidea deasupra Gorjului, Radu coborî din nou în Cheile Sohodolului. Aerul era cald, dar cum păși pe lângă balta neagră, frigul strigoaicei îl săgetă până la măduvă. Negura prinse a se ridica din clisă, formând chipuri de lupi uriași cu colți de gheață și strigoi care urlau tânguit printre stânci.

– Înapoiază-te, muritorule! se auzi glasul de gheață al Strigoaicei de Baltă de pretutindeni. Dacă faci încă un pas spre creastă, te prăbușesc în hău și-ți mănânc sufletul!

Radu nu se uită în lături și nu scoase nicio vorbă, respectând porunca bătrânului baci. Își strânse dinții, își făcu cruce în gând și începu să urce peretele de piatră golașă, prinzându-se cu degetele însângerate de crăpăturile stâncii. Umbrele îl trăgeau de cămașă, crivățul nevăzut voia să-l arunce în prăpastie, dar dragostea lui pentru Anița era mai tare decât toată magia neagră a locului.

Exact la miezul nopții, când luna iunie strălucea dreaptă deasupra cheilor, Radu ajunse pe creasta cea mai de sus. Acolo, într-o crăpătură de piatră curată, sclipea o floare galbenă, mică și mândră, înconjurată de o lumină aurie ca un giuvaer sfânt. Flăcăul întinse mâna stângă și o culegi cu băgare de seamă, strângând-o la piept ca pe viața lui. În acea secundă, un urlat de deznădejde răsună din văi: Strigoaica de Baltă se prăbuși în propria ei mlaștină, care secă într-o clipită, lăsând în urmă doar piatră albă și uscată. Blestemul fusese frânt.

Radu alergă într-un suflet înapoi în satul Runcu, intră în casa preotului și picură roua sfântă de pe petalele florii pe buzele uscate ale Aniței. Fata deschise ochii mari, verzi ca murele de munte, zâmbi și-l prinse de gât, trezindu-se din somnul cel mare ca dintr-o noapte lungă de iarnă.

– Radule, baciul meu..., șopti ea cu glasul ei dulce. Ce lung a fost visul meu... Dar am știut că vii să mă salvezi.

Nunta se făcu în duminica următoare, cu și mai mare veselie, iar de atunci și până azi, bătrânii din Gorj spun că apa Sohodolului a rămas limpede ca lacrima, iar în luna iunie, tinerii merg prin chei fără teamă, știind că dragostea curată învinge orice blestem al pământului.

* Ploci (s.f., pl.) – Recipiente mari, de obicei din lut sau lemn, folosite pentru transportul și servirea vinului sau rachiului la nunțile mari.

---

legenda 6

 ©ioan muntean, 2026

violet mistic şi adânc (cybersonet DCCXXXI)

taine nocturne în petale strânse

pe cerul de cerneală plutesc pești de lumină

un mac de violet adânc se-ntoarce-n ceasornic

pășim pe iarbă moale de umbră și de tină

în raiul unde timpul devine mult mai darnic

în somnul cald al lumii un fluture zadarnic

îți lasă pe pleoape o pânză de mătase

un râu de mov și taină curge încet statornic

și coace în potire secunde mistic-mase

se nasc păduri de sticlă din palmele-ți rămase

o melodie mută ne leagănă-n visare

suntem doi sfinți de ceară în nopțile retrase

când luna-n haine viole se stinge în mișcare

plutim pe mări de iarbă în zborul cel curat

în visul violet în care ne-am salvat

--- 6 macul violet

nopţi cu lună plină pe prispă (cybersonet DCCXXX)

celor ce nu pot dormi de dragoste

pe prispa veche liniștea se așează

când luna plină urcă în amurg

iar clipele ca râurile scurg

în timp ce satul liniștit visează

izvoare calde de argint decurg

prin noaptea sfântă ce ne-mbrățișează

iar dorul nostru tainic avansează

să prindă stropii care din cer curg

șoptim cuvinte blânde pe pământ

când vântul trece leneș și duios

prin frunzele bătrânului cais

purtăm în suflet un curat cuvânt

ce face chipul tău mai luminos

iar iunie ne pare ca un vis

---

Motto: „Sub arșița din maci și tei uscați, ne-am rătăcit în iunie, iubiți și blestemați să rămânem nemuritori."

rima: abba baab cde cde

©Ioan Muntean, 2026

treapta 7

senzualitate devoratoare

scrisoarea 7 (ea către el)

„Măruntaiele Mele Devorate,

Nu mai există nicio barieră între marginea palmei mele și începutul osului tău. Ne-am depășit demult stadiul de simpli amanți geometrici sau industriali; am devenit doi prădători ai vidului care se devorează reciproc într-o foame fără sfârșit. Simt cum identitatea mea s-a dizolvat complet în sucurile tale gastrice, iar tu ai fost absorbit, atom cu atom, în țesuturile pântecului meu flămând. Când îmi muști umbra de pe perete, simt carnea cum mi se desprinde de pe coaste ca o coajă de fruct copt și fierbinte.

Gura mea nu mai rostește cuvinte, ci îți mănâncă direct respirația, lăsând pe buze gustul Absurdului pur, un gust dulce-amărui de miere neagră și venin cuantic. Te-am înghițit cu tot cu amintiri, cu mașina ta de scris Olympia și cu zăpezile de pe Semenic. Acum porți în stomacul tău de fier o parte din uterul meu de sticlă, iar eu pulsez prin arterele tale ca o otravă caldă, binefăcătoare, care îți lichefiază măduva.

Această absorbție totală este un act de canibalism metafizic din care nu vom scăpa vii. Ne bem reciproc sângele transformat în cerneală groasă, scriind pe interiorul pielii noastre singura poezie care contează: aceea a desființării eului. Nu mai știu unde se termină limba mea și unde începe gâtlejul tău plin de scântei. Suntem o singură masă de carne flămândă care se devorează pe sine ca să poată exista.

Mănâncă-mă până când nu mai rămâne din mine decât un strigăt de catifea închis în pieptul tău.

Absorbită în totalitate,

Cu foamea care te visează dinăuntru,

Apolonia Pântec-de-Vid”

---

monologuri și cybersonete polifone despre carnea metamorfozată în algoritm 1

rima: abab cdcd efef gg

©Ioan Muntean, 2026

Judecătorul verde al Săptămânii Mari

odă ortodoxă

Pom al umbrei, cu potir de frunze,

Tăinuind sub ramuri mii de acuze,

Tu păzești al legii vechi hotar,

Strâns legat de jertfă și altar.

La porțile Edenului pierdut,

Haină aspră omului ai fost scut,

Când din frunza ta cea lată, grea,

Adam plângând greșeala-și ascundea.

Dar în zori de Săptămână Mare,

Hristos venea pe drum, în întristare,

Flămânzind de rodul tău curat,

Împăratul lumii ne-nturnat.

Ai afișat o mască de mândrie,

Frunziș bogat, dar ramură pustie,

Și sub cuvântul Celui Sfânt, de Sus,

În praf și uscăciune te-ai supus.

O, smochinule, tu semn de teamă,

Glasul tău la pocăință cheamă,

Să nu fim doar frunză fără rod,

Când trecem prin al veacului norod.

Fă-ne sufletul plin de dulceață,

Să-L primim pe Domnul în viață,

Și sub sfintele Sale priviri,

Să aducem rod de mântuiri.

---

„Prin plantele Scripturii, Dumnezeu învață taina vieții și a mântuirii.”

seria plante sacre şi biblice 21

©Ioan Muntean, 2026