Prologul autorului în variantă narativ-spirituală –
Cum începe un drum de 40 de zile**
Există în viață momente în care tăcerea devine insuportabilă. Nu tăcerea exterioară, ci cea lăuntrică, grea, care se așază în suflet ca un nor care nu vrea să se risipească. Știi că ești viu, respiri, te miști, vorbești cu oamenii din jur, dar în adâncul tău ceva rămâne întunecat, neliniștit, nehotărât. Acolo, în locul acela, uneori se aprinde o întrebare, alteori un suspin, dar de cele mai multe ori rămâne o dorință: aceea de a te reîntoarce la Dumnezeu.
De aceea încep drumurile de 40 de zile. Nu pentru că ni le impune cineva, nu pentru că sunt trecute într-un calendar sau într-o disciplină spirituală obligatorie, ci pentru că sufletul nostru le cere. Pentru că, la un moment dat, simți că viața ta nu se poate continua la fel. Că trebuie să te oprești, să te uiți în oglinda inimii, să-ți vezi rănile și să-ți aduni bucățile împrăștiate ale ființei.
Pentru mine, drumul celor 40 de zile din Postul Nașterii Domnului a început într-o dimineață obișnuită. Nu era o zi specială, nu era un moment de cumpănă vizibilă din afară. Mă trezisem mai devreme decât de obicei, fără un motiv anume, iar cerul de dincolo de fereastră era înnorat, ca și cum ar fi așteptat să se întâmple ceva. Lumina abia își făcea loc prin nori, iar în casă era o liniște care nu mă liniștea.
M-am ridicat încet, simțind în piept o apăsare pe care o știam bine. Era aceeași apăsare care venea din când în când, ca un semn că ceva nu e așezat, că ceva în mine cere altă respirație. Am făcut câțiva pași prin cameră, încercând să scap de senzația aceea, dar nu dispărea. Așa că m-am oprit, am lăsat totul și am spus, aproape fără să gândesc:
„Doamne, trebuie să fac ceva. Ajută-mă să încep…”
Acea rugăciune scurtă, șoptită, nici măcar coerentă, a fost începutul. Din acel moment, în mine s-a aprins o intenție: să fac ceva pentru sufletul meu, ceva care să-l reașeze, să-l adune, să-l curețe.
Atunci am înțeles — fără multe explicații, fără un plan detaliat — că trebuie să parcurg un drum. Și că acest drum va avea 40 de zile.
De ce 40?
Pentru că 40 este un timp al vindecării, al punerii în ordine, al transformării.
Pentru că 40 înseamnă suficient ca să se întâmple ceva.
Pentru că 40 înseamnă moartea a ceva vechi și nașterea a ceva nou.
Nu îți trebuie multă teologie să simți asta; trebuie doar să fii atent la sine.
Și astfel, într-o dimineață banală, a început totul.
Rugăciunea în intimitatea inimii
Am aflat târziu că există rugăciuni pe care nu le poți rosti în biserică. Nu pentru că ar fi nepotrivite, ci pentru că sunt prea personale, prea crude, prea neîncheiate. Rugăciuni care nu se spun cu voce tare, ci se respiră. Rugăciuni care nu se formulează complet, ci abia se schițează în inimă, ca un gând care tremură.
În Postul Nașterii Domnului, rugăciunea capătă o altă culoare. Nu este aspră ca în posturile grele, nu este zdrobitoare ca în Postul Mare, ci este blândă, caldă, răbdătoare. Este rugăciunea celui care știe că ceva frumos se apropie, dar nu s-a deschis încă. Este rugăciunea luminii care încă nu se vede, dar care se simte în aer.
În acest timp, rugăciunea personală devine o cameră secretă. Uneori e o cameră cu lumină slabă, alteori e luminată de o lampă caldă, dar întotdeauna e o cameră în care intri singur. Și acolo, în acea tăcere, începi să spui cuvintele care nu se aud niciodată în altă parte:
„Doamne, sunt obosit…”
„Doamne, nu mai pot așa…”
„Doamne, nu te mai simt…”
„Doamne, ajută-mă să nu mă pierd…”
Sau:
„Doamne, îți mulțumesc… nu știu cum, dar îți mulțumesc…”
„Doamne, stai cu mine astăzi…”
Uneori nici nu spui Doamne. Uneori doar taci și te uiți înăuntru. Și acea tăcere este mai rugătoare decât orice psalm.
Uneori rugăciunea vine ca o șoaptă, alteori ca un suspin, alteori ca o lacrimă care nu se poate opri. Nu este rușinos să plângi în rugăciune — lacrimile sunt cuvintele pe care sufletul le spune când mintea rămâne fără glas.
În primele zile ale postului, rugăciunea mea era fragmentată. Nu aveam puterea să excelez, să fiu ordonat, să mă așez în fața lui Dumnezeu cu o inimă bine pregătită. Aveam momente în care simțeam în mine o dorință puternică de a mă apropia de El, iar apoi cădeam în zgomotul zilnic, în agitație, în lipsă de atenție. Așa este începutul oricărui drum spiritual: haotic, neuniform, nesigur.
Dar ceea ce mi-a dat putere a fost faptul că, oricât m-aș fi depărtat în cursul zilei, seara, înainte să adorm, ceva în mine șoptea: „Spune ceva. Măcar un cuvânt. Nu-l lăsa pe Dumnezeu fără răspuns.”
Și rosteam acel cuvânt.
Uneori „Mulțumesc”.
Alteori „Ajută-mă”.
Alteori „Iartă-mă”.
Alteori „Nu înțeleg…”
Dar spuneam ceva. Și acel ceva mă ținea viu.
Întâlnirea cu Hristos: lumina care doare
La un moment dat, pe drumul acesta al celor 40 de zile, realizezi că întâlnirea cu Hristos nu este doar un eveniment interior, ci și o rană. O rană dulce, dar rană totuși.
Hristos nu vine doar ca o mângâiere. El vine ca lumină care arată și umbrele. Vine ca adevăr care te pune față în față cu tine însuți. Vine ca o întrebare: „Cine ești tu în fața Mea?”
Și atunci începe durerea.
O durere care nu este distructivă, ci vindecătoare.
Ca durerea luminii pentru ochii care au stat prea mult în întuneric.
Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine începutul ordinii. În primele zece zile ale postului, rugăciunile adresate Lui erau rugăciuni ale unui om care caută un sprijin. Mai târziu, însă, în a doua parte a drumului, rugăciunea către Hristos a devenit o întâlnire mult mai profundă. Nu mai era doar un „Doamne, ajută-mă”, ci un „Doamne, arată-mi cine sunt.”
Iar asta este întotdeauna o rugăciune periculoasă. Pentru că Dumnezeu răspunde. Și când răspunde, îți arată și binele, și răul. Și rănile, și frumusețile. Și adevărul, și minciunile din tine.
Am simțit momente în care rugăciunea către Hristos era greu de dus. Era ca un foc care îmi lumina interiorul, iar uneori am vrut să întorc privirea. Lumina Lui este blândă, dar nu este slabă. Ea pătrunde. Îți intră în conștiință. Îți arată ceea ce ai ascuns.
Și totuși, în acea lumină, ești iubit, chiar cu rănile tale, chiar cu neputințele tale, chiar cu tot ceea ce ai ascuns. Poate că acesta este cel mai mare miracol: să te știi văzut complet și totuși iubit.
Îmbrățișarea Maicii Domnului
Dacă rugăciunea către Hristos este foc, rugăciunea către Maica Domnului este apă. Dacă întâlnirea cu El doare, întâlnirea cu Ea vindecă. Dacă El îți arată adevărul, Ea te ajută să-l porți.
În fiecare dintre zilele în care am scris sonetele adresate Ei, am simțit altfel rugăciunea. Nu mai era analiză, nu mai era tensiune internă, nu mai era lumină aspră. Era o blândețe nesfârșită. O pace. O respirație caldă. Maica Domnului este cel mai mare paradox al spiritualității: o ființă în același timp puternică și blândă, smerită și înălțată, omenească și împărăteasă. În rugăciunea către Ea, nu te simți niciodată judecat. Te simți primit. Ești primit cu tot ce ești, fără măști, fără justificări.
Dacă Hristos îți spune „Vino și urmează-Mă”, Maica Domnului îți spune „Vino și odihnește-te câteva clipe.” Această alternanță de foc și apă, de lumină și balsam, de adevăr și mângâiere a fost esențială în drumul celor 40 de rugăciuni.
Cum a prins formă fiecare sonet
Nu am pornit la drum cu intenția de a scrie sonete. Nici măcar nu știam că în mine există această dorință. Totul a început ca o rugăciune simplă, neordonată, șoptită înainte de somn sau în momentele de liniște dintre două oboseli ale zilei.
Dar în a treia zi a unui post de peste an, am simțit că trebuie să scriu. Nu pentru literatură, nu pentru a crea „un text frumos”, ci pentru a-mi aduce inima în fața lui Dumnezeu într-un mod mai limpede. Când scrii, ești obligat să fii sincer. Ești obligat să-ți vezi gândurile așezate pe hârtie. Nu le mai poți ascunde.
Așa a apărut primul sonet, de fapt cybersonet. Nu l-am căutat. A venit. Am scris primul catren într-o răsuflare. Apoi am corectat. Apoi am șters. Apoi am scris din nou. M-am luptat cu rima ca și cum m-aș fi luptat cu mine însumi. Era ciudat și totuși firesc. Am înțeles atunci că fiecare rimă este o rană care se vindecă, fiecare vers este o respirație care își caută ritmul. Și așa am continuat.
Fiecare sonet – o zi de post
În fiecare zi, când mă trezeam, știam că mă așteaptă o rugăciune în versuri. O rugăciune care nu putea fi făcută pe fugă. O rugăciune care trebuia să fie ordonată, exactă, coerentă. Sonetul mă obliga să nu fug de mine. Nu puteam arunca un simplu gând și să spun că „asta e destul”. Nu. Sonetul cerea disciplină.
Fiecare dimineață începea cu o întrebare: „Ce se află astăzi în sufletul meu?” Uneori era bucurie. Alteori era frică. Alteori era oboseală. Alteori era tăcere.
Toate acestea deveneau poezie. Sau, mai exact, deveneau rugăciune prin poezie. Rugăciune încadrată într-o formă fixă, o formă care îmi educa mintea și îmi aduna inima.
Fiecare sonet – un adevăr cerut, un examen al sufletului
Au fost zile în care nu voiam să scriu. Mă durea ceva înlăuntru. Eram nervos, nesigur, pierdut. „Astăzi nu scriu nimic”, îmi spuneam. Dar în acele zile, exact atunci când nu voiam, făceam cele mai grele și mai necesare sonete.
Nu pentru că aveam inspirație, ci pentru că trebuia să fiu sincer. Hristos nu vrea doar momentele noastre luminoase. El vrea totul. Chiar și noroiul nostru. Chiar și rănile. Chiar și mocirla. Acelea I le aducem cu cea mai mare rușine, dar și cu cea mai mare adevărată rugăciune.
Începusem să observ un lucru: sonetele adresate lui Hristos erau mai aspre, mai luminoase, mai verticale. Cele adresate Maicii Domnului erau mai calde, mai rotunde, mai respirate. Era o alternanță firească, dar și o nevoie. Nu poți rămâne doar în lumina tăioasă; ai nevoie și de umbra blândă. Nu poți rămâne doar în pocăință; ai nevoie și de mângâiere. Poate că acesta este secretul alternanței.
De ce poezie? (Și nu alt tip de rugăciune?) Poezia este un mister. Un fel de a spune ceea ce nu poate fi spus altfel. Uneori, când rostesc o rugăciune obișnuită, simt că spun cuvinte cunoscute, multe dintre ele frumoase, dar care trec pe lângă mine. Nu pentru că ar fi slabe — dimpotrivă, sunt texte puternice — ci pentru că mintea mea este adesea neatentă.
Dar când scriu poezie, ceva se schimbă. Scrisul cere atenție, rima cere rigoare, metru cere disciplină, versul cere adevăr. În poezie nu pot minți. În poezie nu pot evita adevărul. În poezie nu pot trece „repede” prin rugăciune. Poezia încetinește, adâncește, limpezește. Poezia este un fel de a transforma sufletul într-un pocal. Nu poți turna vin într-un pocal care se mișcă. Trebuie să-l ții drept. Așa e și cu mintea în poezie: stă dreaptă.
Poezia ca ritual
Am descoperit că, după câteva zile, scrisul devenise un ritual. Așezam tastatura, deschideam calculatorul, luam mouse-ul, deschideam un word, un dicţionar, câteva cărţi de rugăciune și simțeam că intru într-o cameră specială. Era liniște. Uneori aprindeam o candelă-lumânare (zilnic când mă rog aprind acea candelă, uneori şi un cărbune cu tămâie). Dar nu era nevoie. Liniștea era suficientă.
Nu scriam mult. Un sonet are 14 versuri. Pare puțin. Dar în acele 14 versuri, uneori stăteau două ore. O luptă. O așezare. O ascultare. Până simțeam că sufletul a spus ce trebuia să spună. Spiritul Adventului în lumina care crește.
Pe măsură ce zilele treceau, ceva începea să se schimbe în atmosferă. Postul Nașterii Domnului nu e ca celelalte posturi. Are o lumină mică la început, o lumină care crește. Ca o lumânare aprinsă într-o cameră întunecată. La început aproape că nu se vede. Apoi devine tot mai puternică.
Așa este și în suflet. Nu simți nimic spectaculos în prima zi. Poate nici în a doua. Poate nici în a zecea. Dar undeva în jurul zilei a douăzeci și ceva, simți o altă respirație. O altă liniște. O altă așezare. În toate Posturile, există un moment în care sufletul se așază. În Postul Crăciunului, acesta vine ca un zâmbet interior. Ca o pace caldă. Ca o împăcare cu sine.
Începi să simți că Dumnezeu este aproape nu pentru că s-a întâmplat ceva spectaculos, ci pentru că inima ta s-a deschis cât un grăunte. Iar Dumnezeu vine și în acel grăunte.
Spiritul Crăciunului este o creștere. O lumină care vine încet. Nu te orbește. Te încălzește. Este o lumină pruncească, blândă, o lumină care nu strivește, ci mângâie. O lumină modestă, care nu vine cu trâmbițe, ci cu o respirație.
În această lumină am scris ultimele zece sonete. Ele nu mai sunt lupte, ci mulțumiri. Nu mai sunt căderi, ci înălțări. Sufletul nu se simte desăvârșit, dar se simte mai curat, mai liniștit.
Primele semne de schimbare
Schimbarea nu vine niciodată cu zgomot. Nu vine ca un fulger. Nu vine ca un miracol vizibil. Schimbarea adevărată vine ca roua. Nu o auzi. Nu o vezi la început. Dar dimineața, când te uiți cu atenție, iarba e umedă. La fel este și cu sufletul.
După primele două săptămâni de post, am observat ceva ciudat: nu mă mai grăbeam în rugăciune. Nu că aș fi devenit deodată mai sfânt sau mai disciplinat, ci pentru că ceva din mine se schimbase în ritm.
Simțeam nevoia să rămân câteva clipe în liniște după rugăciunea de seară. Uneori doar închideam ochii și respiram. Uneori priveam o icoană, fără să spun nimic. Dar era suficient. Era altfel.
Nu era o pace totală. Nici o transformare spectaculoasă. Era o adâncire, o așezare. Ca și cum cineva ar fi pus o mână caldă pe umerii mei și ar fi spus:
„Stai. Nu te mai grăbi. Sunt aici.”
Pe măsură ce scriam sonetele, ceva începea să se limpezească și în mintea mea. Versurile mă obligau să fiu atent. Să respir. Să simt ce spun. Să nu las nimic la întâmplare.
În unele dimineți, în timp ce scriam, simțeam un fel de încurajare stranie. Ca un „da, fii sincer”, ca un „spune tot ce ai de spus, chiar dacă doare”. Nu știu de unde venea. Dar o simțeam.
Primul semn real: lacrimile liniștite
Nu plânsesem de mult timp în rugăciune. Plânsul acela curat, care nu vine din tristețe, ci din eliberare, nu îl mai trăisem de ani buni.
A venit într-o seară oarecare, când nici nu aveam chef de rugăciune. Eram obosit. Aveam gânduri multe. Nu voiam să spun nimic. Dar, dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg nici acum, am aprins o candelă-lumânare și am zis:
„Doamne… sunt atât de departe de Tine…”
Și atunci au venit lacrimile. Liniștite. Calde. Ca un râu care curge fără să lovească pietre. Nici nu era tristețe — era un fel de recunoaștere, un fel de adevăr spus pe un ton blând. După ce lacrimile se opresc, rămâne o pace. O pace pe care doar rugăciunea adevărată o aduce.
Umbrele care revin
În orice drum spiritual, există un moment de lumină și apoi… inevitabil… un moment de întuneric. Așa e structurat sufletul omului. Așa funcționează viața interioară. Așa ne învață și experiența Părinților.
După primele semne de schimbare, după câteva zile bune în care mă simțeam aproape de Dumnezeu, a venit o cădere. O perioadă de uscăciune. De neliniște. De nervozitate fără motiv. De oboseală sufletească. De sentiment de zădărnicie.
Nu mă mai puteam concentra. Nu mai aveam chef să scriu. Nu mai simțeam nimic în rugăciune. Apare întotdeauna această etapă. Este inevitabilă. Și este necesară.
Când lumina te părăsește apare uscăciunea, dar uscăciunea nu înseamnă abandon. Nu înseamnă că Dumnezeu a plecat. Înseamnă că ești chemat să treci printr-un tunel în care credința este singura lumină. În acele zile, fiecare sonet a fost o luptă. Nimic nu venea natural. Totul era forțat. Dar tocmai în acele zile, cred că rugăciunea mea a fost cea mai sinceră. Nu pentru că era frumoasă, ci pentru că era lupta mea. Și Dumnezeu primește și lupta. Uscăciunea este o chemare la maturizare. O chemare la disciplină. O chemare la răbdare.
Astfel, vreo 2-3 sesiuni de posturi anuale am existat în uscăciune, făceam „cuminte” rugăciunile rânduite, aruncam câte o privire pe ce scrisesem cu timpi în urmă şi așteptam o nouă zi de rugăciune. Sonetele mele erau un fel la pritocit, le mutam dintr-o formă de redactare în alta, făceam câte o corectură, o adăugire sau o ștergere, o înlocuire. Dar ele rămâneau într-un dosar. Anul acesta le-am „tras” în schița câte unui ciclu: mai întâi ciclul „Lacrimă şi Lumină - 16 cybersonete pentru preasfânta născătoare cu accent liric și teologic în același timp”, apoi actualul ciclu „Voci de rugăciunea în Lumina naşterii”. La sfârşitul Postului Naşterii Domnului va fi necesară „îmbutelierea” finală – transpunerea lor în 2 broşuri online.
Când Maica Domnului devine adăpost
În momentele de întuneric interior, m-am trezit că mă îndreptam instinctiv spre Maica Domnului. Nu pentru că Hristos ar fi departe — El nu pleacă niciodată. Ci pentru că uneori sufletul nostru are nevoie de un loc unde să se odihnească.
Maica Domnului este acea odihnă. În sonetele adresate Ei, în acele zile de umbră, rugăciunea era altfel. Era ca o cădere în brațele cuiva care nu judecă. Ca o pauză. Ca un moment în care nu trebuie să fii puternic, nici lucid, nici perfect. Doar să fii. Atât.
Răbdarea a fost virtutea celor 40 de zile
Răbdarea este cea mai grea virtute. Nu pentru că cere efort, ci pentru că cere timp. Iar timpul nu îl putem controla. Răbdarea este o punere a eului sub ascultare. Din tot postul, acesta a fost darul cel mai mare: răbdarea de a mă întoarce în fiecare zi la rugăciune, chiar și atunci când nu simțeam nimic.
Disciplina rugăciunii
Există o minciună spirituală care spune: „Dacă nu simți, nu are rost să te rogi.” Fals. Adevărul este acesta: „Dacă nu simți, atunci e momentul cel mai necesar pentru rugăciune.”
Rugăciunea nu este emoție. Nu este inspirație. Nu este „chef”. Rugăciunea este fidelitate. În fiecare zi, indiferent de starea mea interioară, m-am întors la sonet. Uneori îl scriam repede. Alteori mă luptam ore întregi cu două versuri. Dar reveneam. Măcar că doar îl transcriam. Și în această revenire se află transformarea. Nu în versuri în sine. Nu în rimă. Nu în text. Ci în fidelitate. În întoarcere. În răbdare.
Transformarea lăuntrică
Există momente în viață în care transformarea este vizibilă: un eveniment, o întoarcere, o vindecare clară. Dar există și transformări invizibile, lente, care se întâmplă ca o fermentare a sufletului. Așa este transformarea care vine prin rugăciune.
La finalul celor 40 de zile, nu eram un alt om. Nu eram mai bun. Nu eram mai înțelept. Nu eram „schimbat” într-un sens spectaculos. Dar eram „mai curat”. Mai liniștit. Mai adunat. Mai aproape.
Un lucru s-a schimbat totuși. Înainte, rugăciunea era un pas făcut de la mine spre Dumnezeu. După cele 40 de zile, rugăciunea a devenit un pas făcut de Dumnezeu spre mine. Nu știu când s-a întâmplat asta. Nu știu în ce clipă exactă. Dar știu că s-a întâmplat. Poate în lacrimile liniștite. Poate în zilele de uscăciune. Poate într-un vers pe care l-am rescris de zece ori. Poate într-o clipă de mulțumire spontană. Dar undeva, în timp ce scriam, în timp ce mă rugam, în timp ce așteptam, în timp ce speram, Dumnezeu a coborât în tăcerea mea. Și asta schimbă totul.
Maica Domnului – inima blândeții
Pe măsură ce mă apropiam de finalul ciclului, am simțit o schimbare în felul în care mă rugam Maicii Domnului. Nu mai era doar o chemare, nu mai era doar un sprijin. A devenit un fel de respirație. Nu pot explica altfel: rugăciunea către Ea nu mai era o cerere, ci o prezență. În unele dimineți, nici nu spuneam cuvinte. Doar stăteam în liniște, privind icoana Ei, și simțeam că mă pot odihni. Maica Domnului nu a fost pentru mine doar un ajutor spiritual, ci un loc. Un loc în care mă puteam întoarce. Un loc de liniște.
De ce avem nevoie de Ea? Am înțeles, într-un mod foarte personal, de ce tradiția ortodoxă pune atât de mult accent pe rolul Maicii Domnului. Pentru că omul nu poate privi lumina lui Hristos neînvăluită în fiecare zi. Pentru că sufletul are nevoie și de o lumină mai blândă. Pentru că, uneori, avem nevoie de cineva care să stea cu noi înainte să Îl putem întâlni pe Dumnezeu în deplinătate.
În rugăciunile din ultimele săptămâni, Maica Domnului a devenit această lumină blândă. Nu lumina puternică, verticală, impunătoare, ci lumina caldă, orizontală, care te cuprinde.
Sonetele Ei – respirație și vindecare
Când scriam sonetele adresate Ei, aveam impresia că inima mea se liniștește. Erau mai ușor de scris, nu pentru că erau mai simple, ci pentru că nu trebuia să mă lupt cu mine însumi. Îmi permiteau să fiu vulnerabil, să mă plâng, să mă mărturisesc fără teamă.
Maica Domnului nu cere explicații. Ea doar privește. Și acel mod de a privi îți dă putere.
Ultimele zile ale drumului
În ultimele șapte zile ale celor 40, am simțit o emoție stranie: un fel de dor amestecat cu teamă, cu bucurie, cu recunoștință. Era ca și cum drumul se apropia de un fel de prag, de un fel de poartă. Știam că în curând voi încheia seria de rugăciuni-sonete și că ceva din mine se va schimba iarăși.
Simțeam că mă apropii de un final și de un început în același timp. O liniște care nu se poate explica. Ultimele sonete au fost scrise într-o liniște diferită de celelalte. O liniște dulce. O liniște fără luptă. O liniște de seară de decembrie, cu zăpadă nevăzută dar simțită, cu aer clar, cu freamăt adânc. Nu era liniște din aceea solemnă, grea. Era o liniște ca o șoaptă: „Ești aproape. Mai e puțin.”
În acele zile, versurile veneau altfel. Nu repede, nu ușor — ci limpede. Ca și cum ar fi fost scrise deja undeva și eu doar le descopeream.
Lumina care crește în interior
În ultimele două-trei zile, am simțit o lumină stranie în piept. Nu o bucurie exuberantă, nu o emoție copleșitoare, ci o lumină mică, blândă, stabilă. Nu aveam nevoia să mă explic. Nu aveam nevoia să cer. Nu aveam nevoia să mă agit. Era o stare de „este bine”. Nu perfect. Nu ideal. Dar bine. Un „bine” care venea din altceva decât mine.
Noaptea a devenit luminată din interior. În noaptea în care am scris ultimul sonet, am rămas treaz mult timp. Nu din neliniște. Dintr-o stare de prezență. Simțeam că Dumnezeu este aproape. Nu ca lumină puternică, ci ca o respirație tăcută. N-am rostit multe cuvinte. Doar am zis: „Mulțumesc, Doamne”, „Mulțumesc, Maică Preacurată”. Și m-am așezat în acea liniște ca într-o haină bună, moale, care mi-a încălzit sufletul.
A fost o noapte în care nu eram singur. Nu știu dacă ai trăit vreodată un moment în care simți că nu ești deloc singur, chiar dacă în cameră nu mai este nimeni. Un moment în care prezența lui Dumnezeu este atât de binevoitoare și discretă, încât simți că nu trebuie să faci nimic ca să o păstrezi. Ea doar este. Așa a fost acea noapte pentru mine. Nu extaz. Nu vedenie. Nu revelație. Doar… prezență. O prezență caldă care mi-a închis drumul de 40 de zile.
Sensul final al celor 40 de rugăciuni
Când am scris ultimul vers al ultimului sonet, am simțit ca și cum aș fi pus punct la o poveste lungă, nu în cuvinte, ci în suflet. Un ciclu. O rotunjire. O curățire.
Ce rămâne, totuși, după 40 de rugăciuni în formă de sonet? Rămâne o altă respirație. Rugăciunea nu mai este un efort, ci o stare. O stare în care intru mai ușor. Rămâne o altă gândire. Gândurile nu mai fug ca înainte. Se adună. Se așază. Rămâne o altă liniște. Nu permanentă, nu absolută, dar mai stabilă. Rămâne o altă apropiere. Nu o apropiere sentimentală, ci o apropiere reală, adâncă, tăcută.
Rămâne un drum care poate fi refăcut. Cele 40 de sonete sunt un fel de scară interioară. Poți oricând să te întorci la o treaptă. Să o recitești. Să o retrăiești. Rămâne un început. Nu un sfârșit. Acum știu că următoarea treaptă o voi urca când voi pune temelia unui nou ciclul cel dedicat Învierii Domnului
Concluzie
Acest prolog narativ nu e un manifest, nici o explicație, nici o justificare. Este o mărturisire. O mărturisire a unui drum interior pe care l-am parcurs cu ezitări, cu bucurii, cu lacrimi liniștite, cu uscăciuni, cu lumină.
Cele 40 de sonete nu sunt o lucrare literară în sens strict. Sunt o lucrare a inimii. Un jurnal poetic al unei apropiere de Dumnezeu. Postul Nașterii Domnului, cu lumina sa blândă, a fost calea. Hristos și Maica Domnului au fost călăuza și adăpostul. Sonetele au fost pașii mei.
Dacă cineva va citi acest ciclu cu liniște, poate va regăsi în el propriile frici, propriile speranțe, propriile întrebări, propriile lumini.
Și poate, într-o zi, va începe propriul drum de 40 de zile.
©Ioan Muntean, 2025
sub tălpi zăpada scârțâie ca o otravă dulce
o amintire mică sfântă nesfârșită
-->