Niciun cuvânt. Clopotul bate la ora exactă,

în palmă am adunat dimineţi ninse în Ajun de Crăciun,

două, trei s-au furişat spre apus,

dar ninge – taina sfârşitului spre început.

S-au despletit stelele de atâta tristeţe în fâşii de dor,

am lăcrimat pe ziua de mâine,

steaua-mi colindă sufletul rezemat de-o creangă de brad

împodobită  cu  beteală  argintie.

                 ***

Niciun cuvânt. Dincolo de mine e liniştea zăpezii,

paşii se pierd spre toamnă,

voi lăsa urme doar pe hârtia vieţii,

şi va ninge iar în Ajun de Crăciun,

pe crenguţa de brad voi atârna bucăţi de stele.

Timpul îmi bate in geam, prietenos sau nu,

îl ignor, se face repede întuneric,

şi nu mai văd zăpada ce-mi troienea aşteptările,

Doamne, în Ajun de Crăciun, aştept Colindul!

Mi-e frig. Îmi încălzesc degetele cu versuri

ce caută “gaura neagră” a destinului

ţesută de anii şovăitori în drum spre bine,

ici-colo, câte o stea adusă de cei Trei Crai

colindă, la ceas târziu, lacrima de mir.

Zăpezi, numai zăpezi mi-au troienit sufletul

bolnav de pe vremea când se coceau cireşele de mai

în vechiul turn din ograda bunicii.

Învelesc ochii cu ceaţa amară a singurătăţii,

clopotul a uitat să mai bată în prag de iarnă,

pe cer abia se văd îngerii,

vopsiţi în culoarea cărămizie a durerii.

Pornesc  spre  rugăciune

în ninsoarea bogată, asfinţeşte vremea,

copacii rămân neînfloriţi şi păsările nenunţite,

sufletul scoate din ţărână bucăţi de dor,

le învelesc cu stihuri scăldate-n aghiazmă

dincolo de mine, curcubeul şi-a schimbat culorile,

apusul a devenit răsărit, mâine e Ajunul Crăciunului,

nicio stea nu se aprinde pe sufletul iernii…

cerneala a invadat cerul nespus de cenuşiu,

îngerii sorb rime, se lăfăie apoi pe zăpada pufoasă

acoperindu-mi  gândurile- petale de vis ofilite.

Zăpezi, numai zăpezi, în cer, pe pământ şi în viaţă

un vers aleargă spre Pomul de Iarnă încărcat cu ninsori,

începe Colindul, aproape de zori.

In seara de Crăciun, troienită pe zăpada amintirii, vreau să fiu doar cu mine, să port un dialog cu străina, să mă lămurească de ce stelele înfrumuseţează noaptea iar eu, aruncată pe ferestra vieţii de către un Destin potrivnic, nu pot lumina, cu versurile mele, golul sufletului. Aş mai întreba-o, dacă fericirea este doar bucuria  de a sta aplecată, târziu, când luna deja adoarme, peste foile de scris, deşi, cu greu, mă pot destăinui chiar lor.

 Ninge printre rânduri, printre clipele înnegrite de timp, strâng în pumni întunericul zilei şi-l revărs peste anii ce se duc ca un blestem. Aplec privirea spre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu a fost, ochii, înţelegători se inchid a spovedanie.

O fetiţă bate la Poarta Timpului, mă colindă frumos, o privesc de la geam…., şi ninge rar, cu fulgi mari, în ajun de Crăciun. Ii dăruiesc nuci şi mere, în traista cu poveşti îi pun o carte pe care am scris “Pentru mai târziu…”

Repet Colindul, am uitat câteva versuri, unde e fetiţa să mă-nveţe taina Sărbătorilor? O caut de la geam, dar, nu, se vede doar marea de zăpadă ce-mi acoperă sufletul. Nici in acest an nu am făcut Pom de Crăciun, bradul de la poartă mă întâmpină bucuros, nu are nevoie de artificii pentru a fi fericit.

Am încurcat amintirile, trăirile, bucuria şi suferinţa, mă plimb pe străzi întortocheate, în fiecare casă miroase a cozonac şi a turtă dulce. Duc sub braţ romanul pe care vreau să-l încredinţez editurii, a căpătat culoarea iernii, mâzgâlit pe la colţuri cu întrebări la care încă n-am răspuns. “Trebuia să-l învelesc, imi spun supărată, cuprinde atâta iubire şi speranţă, încât lacrimile iernii nu-l va dezamăgi”.

Râsete, numai râsete şi Colinde se aud în Ajun de Crcăciun, merg abătută printre nămeţi, îmi plac Sărbătorile, singurătatea o suport mai uşor. Ninge peste cuvinte, au inflorit merii şi cireştii din ograda bunicii, se aude ceasul de la Mitropolie, mai este puţin şi vom trece in alt an.

Alerg pe zăpada sticloasă, trebuia să fiu lângă cei dragi, număr minutele ce mi-au mai rămas, dialogul cu străina  se transformă în ani, mă las obosită pe-un pumn de zăpadă, ştiu că Dumnezeu mă iartă.

Ascult, îngrozită, numărătoarea: 5,4,3,2 şi 111!, “La mulţi ani!”, spun străinei, am lăsat departe tot ce aveam. Aplec privirea spre dosarul legat cu panglică albă, îl mângâi, îl şterg de zăpadă şi-l ascund în suflet, doar cu el am rămas la început de an.

Încerc să-mi fac drum printre fulgi, bucurii de-o clipă, dosarul a devenit atât de greu încât sufletul refuză să-l mai ducă. Fetiţa, ce mă colindase în Ajun, îmi întinde mâna firavă ca a oricărui început, mă-ndeamnă să mă sprijin de ea, doar un pas să mai fac, s-a oprit din ninsoare, e deja alt an. Mânuţa e caldă, vorba, blândă, privirea doar, înălţată a rugăciune, alunecă pe romanul, impovărat de atâtea ninsori. Îi dăruiesc o nucă şi un fulg de zăpadă ce se lasă grăbit pe muchia viaţii. Fetiţa imi dă turtă dulce, îmi încălzeşze, încetişor, sufletul şi pornim printre nămeţi spre ziua de mâine.

O prietenă m-a întrebat ce aştept de la Moş Crăciun, de la iarna ce se lăsă peste mine în rafale, de câţiva ani. Nu ştiu ce să-i răspund, luată prin surprindere, îmi întreb inima ce bate asemeni unui ceasornic ruginit de timp. Prietena mă îndeamnă să notez pe-o hârtie, s-o arunc spre cele patru puncte cardinale, apoi să aştept. În Ajun de Crăciun, visul capătă culoarea albă, aşa cum e zăpada, ziua şi hârtia din negura nopţii.

Notez în grabă câteva rânduri, cineva mă strigă la poartă, poate e Moş Crăciun, alerg desculţ pintre aşteptări ce se lasă zdrobite de propriile convingeri. De cealaltă parte, e femeia sărmană pe care-o cunosc de mult timp, şi anul trecut i-am dăruit o crenguţă de rai. Bucuroasă, se apropie de gardul verde, îşi mută plasa goală dintr-o mână în alta, aşteptându-l şi ea pe Moş Crăciun. Nu pot deschide poarta încremenită de atâtea întrebări, zăvorul a îngheţat, cine să mai vină în seara de Crăciun? Femeia, îmi vede neputinţa, zâmbeşte, ascunzând plasa în paltonul vechi.

Se aud urătorii spre Dealul Copoului, femeia priveşte în zare, cât de frumos s-a pregătit oraşul de Sărbători! Pe stradă e întuneric, o rază de-a lunii se lasă pe obrazul ei ca spre un sfârşit, nu-i citesc dezamăgirea, mai crede în Moş Crăciun. Se apropie de gard, încet, încet, îmi întinde o crenguţă de vâsc, ce-o ascunsese în dreptul inimii, vorbindu-mi nespus de blând despre gerul ce se anunţase acum o lună. Niciun fulg nu se aşeza pe crenguţă, artificiile luminau cerul în culorile curcubeului, alături de străină uitasem de srisoarea către Moş Crăciun. Stăteam lipită de poarta sufletului, vâscul înflorea în inima mea, câteva secunde doar şi trecem în 2013. Femeia închide ochii a rugăciune şi, când ultimul gong a anului s-a auzit, atinge zăpada ce mi s-a aşternut peste gânduri, dă în lături zăvorul timpului şi mă roagă să-mi pun o dorinţă. Luată iarăşi prin surprindere, nici nu ştiu dacă-mi doresc bani, fericire sau doar un gram de sănătate in acest cazan uriaş in care mă zbat, bolnăvicioară.  Privirea femeii îmi dădea de înţeles că nu mi-am pus ordine in gânduri, la început de an, tot românul visează, eu n-ar trebui să fac excepţie.

Vâscul din mână căpătase muguri, pe zăpadă crecuse ghiocei in dum spre noul an, gardul dispăruse  şi m-am trezit troienită la poale de dor. Femeia pleacă încet, din când în când îmi mai face semn cu mâna, o pasăre, venită Dumnezeu ştie de unde, mi se aşează pe vâsc, obosită. Ciuguleşte, cu lăcomie, mugurii aproape-nfloriţi, ciripeşte fericită, apoi zboară spre ţinutul lui Moş Crăciun.

Închid poarta sufletului, acopăr cu fulgi crenguţa de vâsc şi plec să-i scriu lui Moş Crăciun, poate, va veni la anu..,

Prietena mă întreabă, în zori, ce am scris, nu-i răspund, prea multe dorinţe adunate într-o clipă de iarnă. Pixul aleargă pe hârtia de zăpadă, bucuroasă de uşurinţa spovedaniei, uit să întorc ceasul ce-a rămas in ziua de ieri.  Înnegresc paginile, parcă prea grăbită pentru inceput de an, nu observ semănătorii ce s-au oprit la aceeaşi poartă îngheţată de ani.

Nu mai alerg, Moş Crăciun a rătăcit drumul, crenguţa de vâsc, aşezată frumos la colţ de masă, mă îndeamnă să iuţesc paşii spre iertăciune.

Am alunecat pe visele sfărâmate de prezentul neputincios

ce se strecoară ca un hoţ în patul meu, la masa mea, în inima mea,

îmi devine prieten şi se preface că-mi ascultă gândurile

şi oftează o dată cu mine când lacrima devine jar,

şi-mi mângâie sufletul obosit, dureros de obosit,

ce se lasă dus spre cele patru zări,

cârduri de cocori au ciugulit din toamna vieţii esenţa

plecând spre necunoscut ca un vis rebel

                           ***

Nu-mi recunosc prezentul ce se lasă furat de trecut,

orele de ieri şi de azi se amestecă ciudat,

cerul devine negru, iar noaptea albă ca foia de hârtie

pe care, din greşeală, am aruncat-o în Mâine.

Ating pixul şi el se face călău ce sugrumă literele

aşezate ordonat pe caiet, şi le mută, şi le bate

şi le schinjuieşte fără milă, mare călău!

pixul a devenit, fără să ştiu, stăpânul meu.

De ce să se răzbune un biet pix pe-o fiinţă nevinovată?

Cu ce-am greşit mai mult decât parlamentarii,

decât băncile ce-mi cer drept dobândă culoarea sidefie a speranţei?

Oare nu m-am lăsat la timp de jocul de şah

ce-mi muta gândurile ca pe nişte nebuni, cerându-mi mită

şi pentru o îngheţată mâncată cu sete în arşiţa verii?

                        ***

Nu-mi recunosc trupul învelit cu material ieftin,

pe cel scump l-am dăruit unei vecine bogate

ce credea că nu le are încă pe toate,

trupul rigid, din când în când, îşi mai arăta formele

şi se bucura ca un copil când vedea în ochi lumina învingătorului

şi plângea ca un bătrân care n-are cui să spună “mă doare!”

trupul, din gelozie, a spart oglinda concavă a vieţii

ce-i deforma, cu bună ştiinţă, buzele, mâinele, picioarele,

făcând ţăndări din tinereţe ca pe un vas de lut.

A cules fiecare aşchie  de vis, de ieri şi de alaltăieri, şi le-a îndosit

în sertarul de nuc, prăfuit, din partea stângă a inimii,

rareori, când deschid sertarul, bucăţi de suflet şi bucăţi de cuvinte

imi înconjoară trupul udat de lacrima vremii.

                           Fratelui meu geamăn, doctor Dan Buiciuc

În grădină au răsărit două plante ce aveau culoarea albastră,

cu frunzele buclate ca părul copiilor mici,

care aleargă, împiedicându-se, se ridică fără a mai privi în urmă,

şi râd când se lovesc la umărul pe care se vor aşeza aşteptările.

O plantă se căţăra, grăbită, pe zidul neted ca-n palmă, ca să privească tristeţea de sus,

ca să arunce spre cealaltă plantă bucăţi de busuioc şi mir.

A crescut planta prin propria-i putere,

a întins crengile dătătoare de bine spre pământul nerecunoscător

unde leneveau florile de crin şi de lavandă într-o simfonie de culori sfidătoare.

Cealaltă plantă îşi îndrepta privirea admirativă spre cea de sus,

încercând să atingă cu frunzele de cerneală crengile dătătoare de bine,

însă a uitat să citească Biblia, să ierte când n-a fost iertată,

să spere  când a fost dezamăgită, să creadă că e sătulă când a fost flămândă..

Pe tulpină au apărut literele mari şi mici,

frunzele au devenit foi de hârtie ce se înnegreau înainte de vreme,

şi n-avea putere să se agaţe, zidul prea lunecos o ţinea pe loc,

ploaia ce nu se mai opera îi putrezise o parte din suflet.

Zidul începuse să se crape pe alocuri,

planta agăţătoare obosiseră de atâtea răutăţii, din crăpături ieşeau năpârci

ce se furişau, la miez de noapte, spre livada plină cu flori de crin şi cu lavandă…

A întins braţele spre Dumnezeu, cerându-i iertare,

dar NU!, a fost prea târziu sau, poate, n-a aruncat destul busuioc şi mir…

Încet, încet, a coborât de pe zidul sfărâmicios, a întins, smerit, braţele spre cealaltă plantă

şi lacrima Domnului a unit două destine.

Apariţia hedge funds datează din anul 1949, când Alfred W. Jones a pus bazele primului hedge fund. Strategia sa de investiţii avea în vedere selecţionarea celor mai bune valori ale momentului, neutralizarea riscurilor pieţei prin “vânzări short“sau “vânzări fără acoperire“ şi folosirea de capital străin cu scopul de a maximiza câştigurile din diferitele poziţii. Tot Jones este cel care a introdus remunerarea în funcţie de performanţele obţinute de respectivul fond, principiu care se păstrează şi astăzi.

Hedging înseamnă asigurarea împotriva fluctuaţiei preţului. Printr-o astfel de operaţiune se fixează cursul valutar, preţul mărfurilor, nivelul dobânzilor, valoarea acţiunilor etc. cu mult timp înainte de efectuarea operaţiunilor de vînzare/cumpărare a produselor respective. Este o modalitate de protecţie împotriva creşterii costurilor de producţie sau scădere a preţurilor de vânzare.   

Hedge funds se concentrează pe obţinerea de profituri sub orice formă, în timp ce fondurile mutuale au ca scop depăşirea index-ului pieţei.

Un fond mutual adoptă poziţii long, este semi-activ şi are ca obiectiv obţinerea unor câştiguri cu câteva procente mai mari decât evoluţia unui indice reprezentativ al pieţei. Investitorii unui fond mutual ţintesc un echilibru între câştig şi risc. În schimb, investitorii unui fond speculativ sau de hedging lasă managerilor libertatea de a-şi  asuma riscuri mari, în speranţa unor câştiguri mult superioare evoluţiei generale a pieţei.

În consecinţă, un hedge fund se distinge prin poziţii short, este extrem de activ şi urmăreşte în permanenţă câştiguri absolute faţă de principalii indici ai pieţei[1]. De multe ori acuzate că întrerup şi distrug  pieţele financiare datorită speculaţiei, "tupeul" acestor fonduri de a paria împotriva mulţimii poate împinge preţul activelor financiare aproape de valoarea lor maximă.

Fondurile nu oferă nicio garanţie cu privire la recuperarea sumei investite, aşa cum se întâmplă la depozitele bancare. Efectuarea unei investiţii la un fond mutual se face prin cumpărarea de unităţi de fond. Acestea sunt echivalentul acţiunilor la societate pe acţiuni. Însă, spre deosebire de acţiuni care sunt emise într-un număr fix, unităţile de fond se emit în mod continuu şi pot fi răscumparate oricând[1]. Participarea la un fond mutual este atestată printr-un certificat ce confirmă deţinerea de unităţi de fond.

Unitatea de fond se determină zilnic, fiind calculată ca raport între valoarea netă a activelor fondului şi numărul de unităţi de fond emise. Persoanele care investesc în fondurile mutuale obţin un câştig atunci când valoarea investiţiilor efectuate de fond se majorează. Acest lucru se întâmplă atunci când fondul încasează dividente sau dobânzi pentru plasamentele efectuate şi când valoarea acţiunilor achizionate creşte. Pe de altă parte, este posibil ca portofoliul să înregistreze scăderi, astfel că investitorii pot pierde banii investiţi. Acestea decid cum trebuie investiţi banii fondului şi gestionează în acelaşi timp relaţia dintre fond şi investitori.

Fondurile mutuale sunt entităţi fără personalitate juridică, care au ca scop unic atragerea de surse băneşti şi efectuarea de plasamente în instrumente financiare lichide. Potrivit legii, fondurile sunt gestionate de societăţi special înfiinţate în acest scop, denumite Societăţi de Administrare a Investiţiilor (pe scurt SAI)

Mai precis, societatea de administrare menţine registrul deţinătorilor de unităţi de fond, încasează veniturile, emite şi răscumpără titlurile de participare. Pentru aceste servicii, societatea percepe o serie de comisioane şi tarife, care se încasează din veniturile fondului.

O altă entitate implicată în funcţionarea fondurilor mutuale este depozitarul. Acesta poate fi doar o intuiţie de credit (banca sau organizaţie cooperatistă de credit) care are rolul de a păstra toate activele fondului. În plus, depozitarul are sarcina de a certifica zilnic activul net al fondului şi numărul de unităţi de fond emise. Cu ajutorul acestor date, se determină valoarea unităţii de fond, la care se cumpără şi se răscumpără în fiecare zi titlurile emise de fond.

Un fond mutual este un instrument de investiţie colectiv din care un număr mare de investitori individuali deţin câte o parte relativ mică şi limitată prin lege şi care investeşte în diverse instrumente ale pieţelor financiar - bancare şi de capital urmărind realizarea obiectivului financiar al fondului[2].

Cu alte cuvinte, fondul mutul strânge bani de la multe persoane şi îi investeşte în acţiuni, depozite bancare etc. pentru a-şi atinge obiectivul declarat care poate fi creşterea agresivă a valorii unităţii de fond sau asigurarea unor venituri regulate şi cu risc mai mic pentru investitori.

Fondurile mutuale sunt administrate conform normelor în vigoare de o societate de administrare cu obiect unic de activitate. Prin această colectare de fonduri sub administrare unică, investitorul individual beneficiază de următoarele avantaje:

• diversificare largă a portofoliului de investiţii: fondurile importante disponibile permit o largă diversificare a instrumentelor investiţionale reducând astfel (dar nu eliminând) riscurile aferente unor anumite categorii de investiţii (acţiuni, depozite bancare etc.);
• lichiditate maximă a investiţiei individuale: investitorii individuali îşi pot lichida oricând, parţial sau integral, investiţia transformând-o în bani la valoarea curentă a titlurilor, spre deosebire de alte instrumente care pot fi vândute mai greu sau cu cost mai mare;
• administrarea profesionistă a portofoliului: societatea de administrare a unui fond cuprinde investitori profesionişti sprijiniţi de analişti financiari care studiază şi monitorizează pieţele financiare şi companiile în mod individual şi pe ramuri.    Administrarea profesionistă a portofoliului de investiţii este în general accesibilă persoanelor ce dispun de fonduri importante, dar fondu mutual face aceste servicii accesibile oricărei investitor la un cost rezonabil.

Un avantaj important al investiţiilor în fondurile mutuale este limita minimă de investiţie foarte mică, de multe ori mai redusă decât limita necesară constituirii unui depozit la bancă. Un alt avantaj îl reprezintă acela că, spre deosebire de depozitele făcute la băncile comerciale, plasarea banilor se poate face succesiv şi astfel după fiecare depunere, noul sold existent beneficiază de performanţa de creştere a fondului, fapt care în cazul depozitelor la termen nu este posibil decât după expirarea termenului[3].

Dacă dorim să retragem o sumă oarecare din investiţia făcută, acest lucru nu afectează cu nimic creşterea de care beneficiază în continuare suma rămasă la fond. În cazul unui depozit la termen făcut la o bancă, retragerea parţială sau totală înainte de scadenţă aduce prejudicii celui care retrage banii (pierderea dobânzii). 

Am uitat alfabetul speranţei, cred că nici nu l-am ştiut bine…

prea multe apusuri şi doar un singur răsărit

ce se scăldau în apa străvezie a Timpului.

Am păşit grăbită peste orele-nmugurite ale toamnei,

bruma ofilise ultima crizantemă de octombrie,

doream să culeg flori de vise şi vise de dor,

Pomul Cunoaşterii se înălţase dincolo de noi,

câte o frunză tresărea atinsă de lacrima zilei,

împleteam secundele cu sfială, înainte de-a răsări luna,

la douăsprezece noaptea sau ghemuit într-un colţ al inimii

obosite şi dezamăgite de atâta uitare,

EU adormisem pe-o boabă de rouă- devenită stea.

Am uitat alfabetul fericirii, îl ştiam cândva pe de rost,

făceam din orice gând, bucurie

ce-o sădeam in albastrul ochilor şi-n floarea de mai,

o sfinţeam cu vorbe, cu promisiuni frumoase,

a rezistat atâţia ani fără să-şi usuce petala

pânâ când, o ploaie rece, de toamnă târzie, a invins-o.

Zăpada s-a topit,

în urma ta a răsăit o lacrimă de-argint,

din doruri am împletit câte o stea,

şi-am aşezat pe crucea ta

steluţe mici ce plâng de-atunci mereu,

dovadă este versul meu.

              ***

Un fulg s-aşternut pe poza ta

pe care ploaia a-ntinerit-o,

şi crucea s-a mai stricat,

de vină-i timpul,

numai timpul.

Am s-o repar într-o bună zi

când ceasul vieţii se opreşte,

acele au ruginit

aşteaptă clipa veşniciei.

              ***

Măicuţă, ţi-am trimis un dar,

acum, când viaţa ne colindă,

aburul a trecut-n stea,

iar steaua-n dor şi-n ursită.

Mi-ai dăruit, ani mulţi de-atunci,

o carte albă, fermecată,

pe care-ai scris citeţ:

„Ai grijă! Viaţa nu te iartă!”

****

Măicuţă dragă, am notat

tot ce m-ai învăţat cu drag,

că visul alb nu va muri,

nici creanga vântul n-o va îndoi

când cerul va plânge

cu lacrimi de sânge.

Zăpada s-a topit,

în urma ta  a răsărit

un ghiocel stropit cu mir.

Caut înfrigurată printre amintirile despletite

albastrul metalizat al ochilor nopţii

ce-a zugrăvit portretul mamei, în câteva secunde,

în ruginiul dorului devenit cenuşă

în cripta pe care am scris numele ei.

                 ***

Nu mai număr anii deveniţi cocori spre alte zări,

curcubeul a-mpărţit deja pământul în două:

de o parte sunt eu, pasărea care aleargă

în jurul aducerilor-aminte

şi loveşte cu ciocul de dor forografia-nvechită

sădind câte o lacrimă

şi câte un vaiet în ploaia de stele

ce se lasă-ncet ca o cortină

spre spectacolul ce se apropie de sfârşit.

De cealaltă parte e sufletul mamei

care se-ndoiae când nu-mi este bine

şi-mi unge cu mir  trupul iubirii

şi-mi înveleşte viaţa c-o perdea de flori...

Ştie că pentru mâine

Visele nu mor şi nici nu dor.

                ***

Cine a bătut în ziua de ieri cu petale de tei?

Cine aleargă desculţ cu aduceri-aminte despletite

spre ziua de mâine?

Ştiu!  E mama ce-mi mângâie lacrima.

Apa plata este la acelasi pret cu berea .

Blogging şi jurnalismul sunt două canale de comunicare, însă diferenţa constă in veridicitatea  informaţiei şi, mai ales, publicul ţintă spre care se îndreaptă fiecare Jurnalismul necesită o pregătire în domeniu, fiind o comunicare de masă, in timp ce blog-ul este de tip nişa, o completare doar a celui dintâi.

Nu cred că bloggeri cunosc problemele editării, a formatului unui articol sau ştire deoarece folosesc un mediu nestructurat, comunicarea este live,, deci needitată, si, din acest motiv, e considerată  cool. Se spune că jurnalismul este invechit, că trebuie să respecte reguli de conduită, cod etic, de redactare, de verificare a celor afirmate in publicaţiile respective. Mă intreb dacă s-a invechit această meserie numită jurnalism, sau doar sunt pea multi care o fac pe-a jurnaliştii.

Bloggerii publică tot ce le trece prin cap, nu au legi, nu se gândesc la consecinţe, nu verifică sursele, poate fi o comunicare falasă sau nu, asta nu e important.De aceea a apărut această frenezie a blogu-lui a libertăţii de exprimare, a falsităţii, fără să-şi assume veo responsabilitate. Există libertatea cuvântului, a individului, văzut oare ca act creator?,dar opinia nu este ştire, şi, de aici, incepe războiul comunicării. Informaţia, falsă sau nu, circulă cu viteza luminii, e citită şi recitită, amuzantă sau mai puţin, nu constă bani, aparţine stilului colocvial

Consider că blogurile nu sunt o formă serioasă de jurnalism din simplu motiv că nu fac jurnalism deşi amândouă sunt publicaţii care informează.Se observă libertatea de exprimare de cele mai multe ori în ambele cazuri. Vinovat e sistemul deoarece lucrează în mass media si hoţul, şi analfabetul, şi tânăra care-şi etalează trupul ca o sirenă fără a cunoaşte regulile gramaticale, de exprimare….Reporterul se bâlbâie, de meserie e inginer, tânăra face statistici politice, deşi nu cunoate politică, jurnalistul însă, adevăratul jurnalist, obosit, constient de necesitatea veridictăţii informaţiei, se adresează unui public ţintă pentru care s-a pregătit cu materialul gazetăresc. Atrage cititorii deoarece nimic nu rezistă in timp afară de adevăr.

Nu cred că vechiul se luptă cu noul, respectiv, jurnalismul cu bloggeri, deoarece noul nu se poate construi pe un fundal gol, drept argument este plăcerea de a comunica, de a-ţi etala trăirile ca in faţa unui duhovnic.

Jurnaliştii se supun regulilor emise de redactori, directori de emisie, respectă  deontologia profesională, dar trebuie să înveţe tehnologia modernă a informaţiei.Poate, datorită crizei economice, mulţi oameni nu-şi mai permit să cumpere presa scisă şi, accesează netul pentru ultimele stiri. Trebuie să cunoască şi  metodologia on-line destul de bine,  blogging au  un rol important în jurnalismul de informare. De asemenea, lectura blogurilor a devenit o practică aproape mai frecventă decât lectura ziarelor tipărite

Online nu are decât două sau trei surse de informaţii, libertatea.ro, mediafax.ro sau realitatea.net., deşi ar putea exista o mulţime de agenţii de ştiri. Aceeaşi sursă de informare, aceeaşi informaţie, plictisitor şi iutil. Credem oare mai mult în informaţia de pe bloguri decât cea din ziare? Bloggerii nu sunt să fie deziteresaţi de ideea afacerii, incearcă să facă bani  din opinii, informaţii, însă e prea mare libertatea scrisului, există abuzuri şi vulgarism.

Nevoia de comunicare directă cu publicul, lipsa de feed-back real îi fac pe jurnalişti să activeze „iluzia” oralităţii prin folosirea stilului colocvial, a elementelor de argou, a jocurilor de cuvinte şi a invenţiilor lexicale având rol inciativ.  La fel şi bloggerii, au libertate  în mediul informaţional.

După părerea mea, fiecare luptă pentru a-şi proclama autoritatea în mediul informaţional.şi asta nu poate duce decât la progresul presei.

Carticica mea de iarnă

Antologia  pentru copii „Carticica mea de iarnă” defineşte sensibilitaea copiluliui care printr-un registru artistic simplu redă bucuria inveşmântării naturii cu mantia pufoasă a zăpezii.

Antologia este alcătuită din două părţi: in prima parte copii transpun propriile trăiri o dată cu apariţia anotimpului rece, iar in partea a doua, maturii, aşezaţi pe laviţa vieţii, reuşesc să fie, pentru o clipă, copii in propria lor naraţiune.  

Motto-ul „...din puritatea anilor prezenţi” prefigurează bucuria  celor douăzeci de copii de a-şi aşterne gândurile pe foaia imaculată când focul trosneşte, iar fulgii, in jocul lor divin, îi indeamnă să cioplească in gheaţa timpului frumusuţea unei zile de iarnă.

Scriind, copilul utilizează anumite cunoştinţe, se implică afectiv şi acţional, se descoperă pe sine, căci copilăria reprezintă un avânt spre orizonturi multiple, putem să o numim ca o indrăzneală.Copilaria este vârsta speranţei  şi a visului, iar copilul este fiinţa, unică fiinţă care trăieşte prin ea însăşi

Câtă sensibilitate in versurile „ Iar gutuile/Luminau nopţile/Când luna era bolnavă” ale elevei Iuliana Mădălina AhălăneiLuna pare obosită şi doar mirosul de gutui coapte ce se imprăştie in cameră ca o vrajă îi aduce aminte că  „toamnana s-a sfârşit”. „Copilaşul blând zâmbeşte” in poezia lui Mihaela Afilipoaie, deoarece „ Fulgii cu nemiluita/Cad pe la ferestre”. Codrein Stefan Arnăutu se crede in lumea de basm a Lizucăi, atinge „cristalul Crăciunului” de unde colindul „Betleem colo-n jos..” răsăună spre ceruri ca o rugăciune.

Ce impresinează la aceşti copii este puritatea de a-şi exprima gândurile la un nivel artistic ridicat. Spre exemplu, in poezia „Iarna cu poveşti”, Octavia Biro-Bălan compară brazii cu nişte uriaşi care „sprijină cerul”, ei devin stăpânii Universului,  bunica îi povesteşte intâmplări trăite sau auzite câdva, in timp ce lacrima copilăriei aleargă nestingherită pe obraz.

Registrul stilistic se schimbă o dată cu scrierile elevei Cezara Miruna Chirilă ce prezintă, in  povestirea „Visul de iarnă a copiluilui-meşter”,  o comparatie uluitoare intre copilul-meşter, care simte bucuria iernii şi face un om de zăpadă, şi copilul-creator ce-şi foloseşte intreaga imaginaţie pentru a da perfecţiune sculpturii sale: „Ajuns Demiurg in propria sa creaţie, copilul-meşter crede că va da viaţă Omului-de-Zăpadă, că va putea străbate cărările vieţii cu puritatea de mână”

Denis Ciotloş simte cum „Noaptea vine ca o zână”, aşterându-i „în suflet bucurie şi dragoste”. Pentru el nicio sărbătoare nu e atât de frumoasă cu cea de iarnă, aşa cum mărturiseşte: „ Vreau să fie mereu Crăciunul!”

In poezia „Vine iarna”, Eduard Stefan Ciobanu îşi imaginează cu multă sensibilitate cum iarna işi aşterne mantia peste intregul ţiniut, iar fulgii „stau la sfadă”.

Laura Elena Condiurache  il vede pe Moş Crăciun „Imbrăcat la asorte”, dar cu teamă ca să nu-i aducă o „vărguţă”. In poezia „Omul de zăpadă”, Marian Alexandru Corbei descrie cu multă naturaleţe plăcerea de face un om de zăpadă alături de prietenii săi, dar se citeşte in versuri şi nostalgia de a nu mai crede in Moş Crăcicun, convis că mama „,mi-e Moş Crăciun” deoarece „Acum ştiu, că sunt mai mare”.

Andreea Crăciun compară fulgii cu „Licurici albi, sclipitpri”, iar pentru Diana Huţuleac zăpada inseamnă „plăpumioara albă şi pufoasă” ce-a acoperit tinutul.

În scrierea „Poveste de Crăciun”, Mădălina Donos îşi imaginează povestea fulgului devenit prieten la ceas de taină: „Fulgul mi se aşază in palmă, neajutorat, şi am avut impresia că de mine depinde soarta lui” Mihaela Petronela Hăineală  in poezia „Basm de iarnă”, descrie satul care  „În alb e văruit”, şi  pentru  Paul Huţuleac,  aşteptarea lui Moş Crăciun devine  un ritual pe care-l descrie cu gingăşie:” te voi aştepta cu cizmuliţe lustruite, la geam cu luminiţe şi cu brad impodobit”

Versurile ale lui Vlad David Lepădatu redau zbuciumul lăuntric al copilului care mulţumeşte lui Moş Crăciun  ca „la sfârşit de an/m-ai adus în Iaşul drag”, spunându-i deschis că  „vorbeam franţuzeşte/dar plângeam româneşte”

Roxana Mândruţ prezintă  in „Moşii de iarnă”  nerăbdarea cu care-l aşteaptă pe Moş Nicolae ce „parfumează zilele de iarnă” cu „aromele primelor portocale”, in timp ce  Adelina Andreea Tanko  ii cere lui Moş Crăciun să-şi noteze ce şi-ar dori să primească in dar:” te-aş ruga/scrie-mi o scrisoare” .  Ana Maria Predoiu compară iarna cu „Zâna din vis” ce pictează pe geam „o frumoasă floare”.

Urarea pe care o face Andreea Ioana Palistan,  „Vin copiii în Ajun/Să-ţi ureze tot cei bun”, in timp ce „Cad lin perdelele de nea”, din poezia „Iarnă iar” a elevei Florina Bianca  Popovici încântă sufletul care prin forţa cuvântului memorează anii copilăriei.

Partea a doua, ce are ca mottto „...din gândul copilăriei trecute”, prezintă aceeaşi frumuseţe a iernii, dar retrăită de sufletul maturului ciuruit de vremuri.

Patricia Lidia descrie cu mare fineţe artistică „vacanţa de iarnă petrecută la bunici”, despre „laptele cald” şi „ceaiul fierbinte de tei”. O lacrimă îngheaţă in plină zi deoarece „zăpezi repetate s-au aşezat peste vechea casă bătrânească” ce-a devenit „o povară” a timpului.

 Bucuria sosirii iernii, „Bine-ai venit, frumoasă iarnă!” este descrisă de către Floarea Cărbune cu un bogat ornament stilistic: „Flori de cais şi de cireş/dansează lin in univers”. Simona Elena Cioloş reuşeşte să ne introducă in vraja sărbătorilor prin crearea  muzicii de baladă ce „vine uşurel”, „Cu poveşti pentru copii”.

Lucretia Ionescu Buiciuc aduce un colind  „pentru Pruncul Mântuitorul”, „Leru-i, Doamne Ler”, in timp ce Petru Ioan Gârda in  poezia „Zăpezi de altădată” prezintă cu mult umor desfăşurarea unei ore de curs in care bucuria ninsorii declanşează in sufletul copilului un mare entuziasm: „Chiar in ora următoarte/Iese-afară tot poporul” pentru a face un om de zăpadă. Cati Gavril compară iarna cu o zână, dar care are „părul albastru, nins” deoarece ea „este basmul” care „mi l-a citit bunica”.

Ildiko Juverdeanu , asemeni lui Arghezi, prezintă pe  „Motănelul Bubu” care a percepit iarna abia când ”i-a îngheţat lăbuţa”, in timp ce Azorel, din poezia „Pe cuvânt de prichindică!” scrisă de Georgeta Olteanu, îşi imaginează vârsta copilăîriei, când este dusă la şcoală de către prietenul drag: ”Să-l inhăm şa sănioară,/Să mă tragă pân la şcoală”.

Valeria Tamaş aduce o laudă vestirii Mântuitorului „Ce veste minunmată azi gazde v-am adus”, in timp ce zăpadă pare a cobori din  poveste, „Albul parcă-i o poveste”. Din lumea necuvântătoarelor nu lipseşte nici greieraşul care „Toată noaptea mi-a cântat” aşa cum nota Maria Tirenescu in poezia „Greieraşul”.

Antologia  pentru copii „Carticica mea de iarnă” are rolul de  a ajuta copilul să-şi înţeleagă propriile sentimente, facilitând  procesul de asimilare, fixare si consolidare a cunoştiinţelor, influenţând dezvoltarea personalitaţii lor.

Mulţumim doamnei Patricia Lidia pentru efortul depus pentru apariţia aceastei antologii in care bucuria copilăriei şi lacrima maturităţii se îmbină armonios intr-o iarnă de neuitat.

Lenuş, eu personal, imi cer scuze in numele netalentatului şi obraznicului  Voicu.Cum îşi permite să te jignească? Nu-şi dă seama că ne jigneşte pe toti comporndu-se astfel cu tine?

Cine e el? U  mare critic, un mare scriitor, un mare cercetător sau un needucat care caută nod in  papură pentru că nu are ce să facă?

Să publice in altă patte! să plătească daca atât il duce mintea! Să facă el lucruri mai de calitate, dacă e capabil, in fond, cine l-a chemat?

D-le Voicu, cum vă permiteti să va comportaţi aşa? In familia d-tale, faceti ce vrei  dar in societate "ciocul mai mic", Asta ar dovadă de intelepcine, care vă lipseşte.

Lenuş. te rog din inimă, nu fii tristă! Noi te iubim şi te respectăm nespus de mult.Zâmeşte-mi ca să fiu liniştită astăzi

 Frică de Întuneric.

În intuneric cuvintele devin fosforescente,

 luminează gândul ce devine idee

şi ideea se transformă în vers.

                       ***

Frică de Lumină.

În lumină visul se despleteşte in stele

ce devin aşchii de taină

sângerând cireşele din bătrânul Mai.

                        ***

Frică de Iubire.

în iubire nu mi găsesc eu-ul,

ce vrea să facă din mine femeia toamnei

îngropată în  promoroaca uitării.

                    ***

Frică de TIMP.

 Timpul - peşteră întunecoasă unde curcubeul descântă  durere

şi eu, cu nesăbuinţă, am incercat să-i ridic treptele

îngheţate de  aşteptări răvăşite, fără a înţelege

în care timp zăpada nu se mai topeşte.

                           ***

Frică de Octombrie.

plouă mărunt, mărunt…

octombrie, o toamnă întârziată

când ultimele flori se scutură în vânt.

M-am rupt de tine

asemeni zilei de azi faţă de cea de ieri,

ca prezentul de amintiri

căruia i-a trebuit un foarfece ascuţit

pentru ca suferinţa să nu dureze mult.

                ***

Aveam de toate: cerul, pământul şi timpul

dar, nefiind al nostru concret,

am hotărât, de bunăvoie,

să ne rupem în două jumătăţi

fiecare cu partea lui întreagă.

                   ***

Această ruptură ţi-a produs boala uitării…

Într-o dimineaţă te-am visat adormit

în parcul părăsit, pe o bancă ruptă.

Ti-am acoperit faţa cu nişte clipe verzi

înfiorate, au vrut şi ele

să fugă spre celălalt anotimp

                         ***

Oftai numai cu jumătate de inimă,

imi era milă,

trăiai printe rupturi

fără să fi măcar peticit.

Iubite,

Atât de mult mă gândesc la tine

încât visele au acoperit cerul

şi a-nceput repede să plouă

cu dorinţi neimplinite

              ***

Viaţa e atât de tristă fătă tine

încât m-aş face o picătură de ploaie

ca să-ţi sărut buzele

şi, poate, sărutarea ploii

îţi va aminti

de eternele nopţi ale dragostei

                                 V I S                           

Te-am visat:

mi-ai întins o faţă străină

şi parcă mi-ai spus: „Sărută-mă!”.

Înfricoşată,

am vrut să fug de ochii tăi

invalizi de dragoste,

dar TOAMNA m-a oprit şi mi-a spus:

„Pe aici e interzis!”

Din ochii mei,

izvorul din acea noapte,

curgeau lacrimi,

le-ai strâns în pumini

şi le-ai dăruit stelelor

ca să-ţi prezică viitorul.

Stelele tremurau

pentru că albastrul ochilor mei

nu le mărturisea nimic utopic.

Stăteai mirat, nici nu clipeai

când fiinţa mea

era cuprinsă de delirul TOAMNEI.

Înspăimântat, cu braţele impreunate,

ai implorat TIMPUL

şi TIMPUL ţi-a trimis un cal

cu picioarele arse

pe o câmpie verde

cu flori târzii

inundate de potopul ploii.

N-ai înţeles calul

şi ai vrut să-l îngropi în plină noapte.

Deodată calul azvârle, te muşcă

şi mă trezeşte din vis.

 Am crezut în fericire

înainte ca  Destinul să-mi răscolească dezamăgirea.

                   ***

Am crezut în speranţă

Înainte ca Viaţa să  mă-nveţe ce e singurătatea.

               ***

Am crezut in iubire

Înainte ca Vântul să-mi îndoaie aşteptările

               ***

Am crezut in destin

Nu sta de veghe, nu şovăi prietene,

e o nouă primăvară!

Ne aşteaptă flacăra speranţei

să tragem brazdă

peste lutul tăcut al aşteptării.

Inima mea caută nemurire,

nemurire-n iubire.

Plouă cu stele

şi ochii luni devin cocori

semn a uniu dor, a unei chemări.

Voi mângâia ghioceii de lângă tâmla ta

şi, poate, într-un târziu

vom reuşi ca să dansăm

tangoul sfârşitului spre început.